Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea rezumat comentariu literar
Continuand traditia inceputa de V. Alecsandri ( cu drama istorica "Despot-Voda"), urmata de B.P.Hasdeu (cu drama "Razvan si Vidra"), de C.Negruzzi (cu nuvela "Alexandru Lapusneanul") si de Al.Odobescu (cu nuvelele istorice "Mihnea-Voda cel Rau" si "Doamna Chiajna"), Delavrancea a urmarit - in a sa trilogie a Moldovei - reconstituirea unei epoci istorice indepartate.
"Apus de soare", alaturi de "Viforul" si "Luceafarul" face parte din trilogia dramatica, inspirata din istoria Moldovei, in care autorul prezinta momente din domniile voievozilor Stefan cel Mare, Stefanita Voda si Petru Rares.
In "apus de soare" actiunea surprinde ultimele momente din viata lui Stefan cel Mare, anii de la inceputul secolului al XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la capatul puterilor, se pregateste sa moara, prima grija fiind pregatirea unei succesiuni benefice la tronul Moldovei.
ACTUL I
Scena I
Decorul reprezintă „o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fer, sfârşindu‑se cu o terasă pusă pe tălpi de peatră”. Se vede „ograda domnească, cu arbori şi copaci bătrâni, înconjurată de ziduri vechi”, în spate, cu aspect de toamnă.Fiice de boieri morţi în războaiele conduse de Ştefan cel Mare (Irina, Reveca, Bălaşa, Ilinca, Ileana, Oana), fete crescute la curtea domnească, ţes şi spun basme, se amuză pe seama lui Ţugulea, băiatul culcerului Moghilă: mândru de sabia primită, copilul sta „ca un ţap logodit”, afirmă una dintre fete. Apoi ţesătoarele cer Dochiei, o bătrână servitoare, „bostanul fiert şi fagurii de miere şi ulciorul cu apă rece”.
Scena II
Fără Ţugulea şi Dochia, plecaţi după cele solicitate, fetele îşi dau sfaturi cu privire la ţesut. „Priveşte firea” – spune Reveca în legătură cu folosirea culorilor – „aci, şcoala şi învăţătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte şi vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... şi nimic murdar...”.
Oana, care făcea bandaje pentru piciorul bolnav al domnitorului, îşi exprimă îngrijorarea cu privire la posibilitatea unui nou război. Irina şi Ilinca evocă moartea eroică a unor boieri moldoveni, inclusiv a taţilor lor, în războaie. Iar Reveca rezumă: „În patruzeci şi şase de ani, treizeci şi trei de bătălii, două fără izbândă şi treizeci şi una de biruinţi! El să trăiască [se referă la Ştefan] şi Moldovei i‑e bine!”.
Scena III
Dochia şi Ţugulea aduc cele cerute, iar copilul se laudă cu ce oferă el fetelor („struguri moscaţi... parcă ar fi lacrimi... şi faguri cu miros de sulcină... şi pere ca...”).
Scena IV
Intră Ştefan, însoţit de doamna Maria, care constată, în legătură cu Oana, că fata şi Ştefan seamănă „ca două picături de apă”.
Scena V
Ştefan discută cu Maria, singuri fiind. Doamna îl roagă pe voievod să nu plece la război („Vremea o să se strice... Ploi subţiri cari pătrund... frig... viscol. Rămâi, sfântul meu stăpân”). Iar Ştefan îşi justifică dorinţa de a lupta pentru recucerirea Pocuţiei de la polonezi: „această bucată de pământ e mai mult moldovenească ca leşească, ş‑o ţinem zălog pe bani buni din punga strămoşilor, ş‑o avem cu armele noastre, şi Ştefan n‑a murit încă”.
Scena VI
Sosesc boieri spre a da seamă în privinţa situaţiei interne, Ştefan, constatând din cuvintele lor că e „pace de jur împrejurul ţării, ca şi înlăuntrul ei.”.
Scena VII
După intrarea şi a altor boieri, Ştefan îşi exprimă dorinţa de a‑l face domnitor pe Bogdan, fiul său, cel „sfios ca o fecioară” – spune vodă, dar care nu este sfios când sabia sa „vâjâie şi luminează ca fulgerul...”, apoi îşi prezintă intenţia în legătură cu Pocuţia: cu „5000 de oaste aleasă. Toţi călări” să facă „o plimbare prin toată Pocuţia ş‑o raită până la Haliciu, şi poate mai sus. Ş‑apoi se va şti cine e pârcălab acolo şi cine nu e, cui se cuvine adunarea vămilor şi cui nu”.
Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr discută între ei, constatând declinul fizic al domnitorului, din care a rămas doar „umbra marelui Ştefan”, zice Ulea.
Ştefan vorbeşte bătrânului Hrăman despre sosirea oştenilor: „s‑auz şi‑i văz, îi văz şi‑i auz... O! cum se varsă apele în Siret, aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!...”.
ACTUL II
Acelaşi decor, doar că „e vară şi arborii încărcaţi cu fructe, unele coapte, altele pârguite, altele verzi”.
Scena I
Doamna Maria se află alături de câteva dintre fetele de boieri crescute la curtea domnească, alături de Ţugulea Moghilă şi de Dochia. Doamna este îngrijorată de faptul că nu a primit nici o veste de la Ştefan, aflat pe drumul de întoarcere, după ce anterior aflase că este „bine... sănătos... zdravăn... aşează ţara... întocmeşte Pocuţia... va sosi... biruitor ca totdeauna”, afirmă ea. Şi îşi manifestă o dorinţă: „Să‑l văz pe viteazul meu... să‑i fac patul... să‑l culc”.
Copilul Ţugulea, indignat, le pârăşte doamnei pe fete, care au râs de el atunci când le‑a spus că a „dat în genunchi la măria‑sa Bogdan şi la tătuca” pentru a fi luat şi el în expediţia din Pocuţia, în ciuda vârstei sale fragede, şi că a fost refuzat.
Scena II
Doamna Maria îl justifică pe Ştefan în legătură cu infidelităţile lui conjugale, ţinând cont de particularităţile vieţii de războinic şi domnitor („Ce vrei, Irino... om de război... Trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă, nu.”).
Scena III
Mama Dochia aduce fetelor grâul fiert cerut de ele, despre care spune că l‑a „spălat în zece ape, uscat, frecat, dezghiocat”, adăugând la preparare „puţină miere şi scorţişoară”.
Scena IV
Soseşte clucerul Moghilă şi prezintă desfăşurarea bătăliei de lângă Halici, pentru Pocuţia: venind polonezii, „când să se ciocnească cu Luca Arbore, moldovenii se desfac în două şi apucară unii într‑o parte şi alţii într‑alta. Duşmanii se reped. El ... [Ştefan] face faţa dos şi dosul faţă, şi‑o ia la fugă stăpânită, ceva mai iute ca leşii... În apropierea zăvoiului se desfac în două, unii într‑o parte şi alţii într‑alta... Până să se oprească leşii, înfierbântaţi de biruinţă, s‑aruncară valurile lui Bogdan chiuind şi‑i izbiră. Luca Arbore îi ia pe la spate, iar din coaste îi fulgeră ai domnului...”. Prinsă în capcană, armata poloneză este înfrântă, „şi curse sânge până la ţurloaiele cailor”. Dar pe drumul de întoarcere, adaugă Moghilă, a căzut Voitiş, calul domnitorului, prinzând şi piciorul bolnav al stăpânului său sub el.
Scena V
Ştefan revine şi e întâmpinat de doamna Maria, căreia îi relatează, în legătură cu Bogdan: „Io, Ştefan voievod, m‑am pus la porunca lui, ca şi portarul Sucevei [Luca Arbore] ş‑a biruit tocmai cum aş fi biruit şi eu...”.
Întrebat de doamnă ce îl doare, voievodul afirmă că „nimic pe domnul Moldovei... Ce e durerea?... Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun...”.
Scena VI
Paharnicul Ulea, vorbind cu stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr, în timp ce Oana asculta ascunsă, afirmă că „În curând, scaunul Moldovei e văduv”. După care adaugă: „Bietul domn! Mare a fost... că de mărimea lui nu mai sufla nici un boier...”. Iar Stolnicul Drăgan pretinde ca domnitor nou să fie Ştefăniţă, nepot al lui Ştefan.
Scena VII
Rămasă sigură, Oana se declară uimită de cele auzite, apoi Petru Rareş, care i se alătură, îi arată iubirea („Într‑una te‑am visat, Oană... Şi te‑am văzut într‑una la război...”) şi îi cere să se căsătorească cu el, dar Oana răspunde: „tu‑mi eşti ca un frate”.
Scena VIII
După plecarea Oanei şi a lui Petru Rareş intră Ştefan, însoţit de doamna Maria şi de medicul veneţian Ieronimo da Cesena. Bătrânul domnitor nu acceptă să îşi diminueze activitatea, conform sfaturilor medicului.
Scena IX
Clucerul Moghilă prezintă domnitorului procesele judecate de Bogdan, iar Ştefan constată, în legătură cu felul în care a judecat fiul său, faptul că acesta a arătat „dreptate faţă de oricine”, indiferent de starea sa socială.
Scena X
Ieşind clucerul Moghilă, intră doamna Maria şi Oana; Ştefan se mărturiseşte doamnei, în legătură cu Oana: „Partea mea a fost să sărut ce este al meu ca şi cum n‑ar fi al meu, să fur mângâierile şi mângâiere să nu am...”.
Scena XI
Rămânând numai cu Oana, Ştefan află de la aceasta despre intenţia lui Ulea, Drăgan şi Stavăr de a‑l sprijini în alegerea noului domn pe Ştefăniţă, împotriva lui Bogdan.
Scena XII
Oana pleacă şi soseşte Moghilă, căruia Ştefan îşi arată durerea de a muri „cu sufletul întreg, cu dragoste pentru toată ţara, cu tot cuprinsul ei...”.
ACTUL III
Decorul înfăţişează „Sala tronului. De jur împrejur, câte două rânduri de jeţuri în stil bisericesc. În dreapta, lângă tron, un jeţ mai înalt cu stema Moldovei. Pe pereţi se văd portretele străbunilor.”.
Scena I
Doctorul italian Ieronimo da Cesena, doctorul german Johan Klingensporn şi doctorul evreu Şmil se sfătuiesc în legătură cu tratamentul pe care îl vor aplica domnitorului şi hotărăsc să îi ardă rana de la picior cu un fier înroşit în foc.
Scena II
La cererea soţului ei, Maria, care se alăturase domnitorului şi medicilor, iese spre a‑şi schimba hainele cernite cu altele care îi amintesc acestuia de vremurile de demult.
Scena III
Întrebat de doctorul Şmil dacă acceptă tratamentul propus, Ştefan primeşte: „Ardeţi stricăciunea după acest stârv care a fost odinioară nebiruitul Ştefan! [...] Ardeţi degrab’ şi fără milă! [...] Să vedem dacă bătrâneţile mele s‑or mai aprinde de focul vostru.”.
Scena IV
După plecarea doctorilor, Rareş mărturiseşte lui Ştefan iubirea pentru Oana, dar drept răspuns este trimis la Hârlău, ca să îi comunice vestea şi mamei lui, Răreşoaia. Şi domnitorul se căieşte în faţa doamnei, care sosise între timp şi care află despre dragostea lui Rareş de la soţul ei: „Rău am făcut... I‑am crescut în neştiinţă... Va afla tot... Săracul Petru...”. Constatând apoi că „sângele Muşatinilor n‑are astâmpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte!...”.
Scena V
Stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr vorbesc despre domnia lui Ştefan, acuzându‑l pe domnitor pentru că a preferat să se sprijine pe răzeşi ori ţărani simpli, nu pe boieri. Totodată îşi comunică unul altuia veşti despre semne îngrijorătoare („Luna s‑a arătat c‑un cearcăn roşu; câinii au urlat; o femeie a născut un copil cu picioare de ied”, zice Stavăr).
Scena VI
Sosesc câţiva boieri, chemaţi de domnitor, care îi laudă bunătatea, vitejia, generozitatea, simţul dreptăţii, energia şi capacitatea de a îndura suferinţa fizică.
Scena VII
Clucerul Moghilă, cel trimis ca să îi cheme pe boieri, venind obosit anunţă că Ulea, solicitat de Domn, refuzase să participe la întâlnirea cu boierii, sub motivul îmbolnăvirii.
Scena VIII
După intrarea în sala tronului, Ştefan porunceşte să fie adus Ulea, pe care îl ameninţă apoi cu uciderea, dacă i se va împotrivi. Le vorbeşte boierilor despre felul cum a înţeles să conducă ţara: „cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n‑am dăspuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii... că vru ea un domn treaz, şi‑am vegheat ca să‑şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să‑l ştie şi să‑l amintească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos...”. Evocă pe cei care au luptat alături de el („Oh! pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri? Presăraţi... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Războieni... Unde sunt părinţii voştri? La Cetatea‑Albă, la Cătlăbugi, la Scheia, la Cosmin, la Lenţeşti...”) şi dă sfat celor de faţă: „ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v‑a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n‑a fost a strămoşilor mei, n‑a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş‑a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...”. Încheindu‑şi discursul, domnitorul îşi aşează fiul, pe Bogdan, pe tron şi îi pune coroana pe cap.
ACTUL IV
Evenimentele se petrec într‑„O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in. Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup.”.
Scena I
Doamna Maria şi Oana vorbesc despre Ştefan, adormit, care, spune soţia sa, în somn vorbeşte despre Ulea. Ştefan consideră că Ulea intenţionează să îl propulseze pe Ştefăniţă spre tron pentru a conduce în numele lui Ştefăniţă, care era minor şi nu putea să aibe conducerea efectivă, Ulea urmând să devină epitrop al copilului‑domn.
Scena II
Oana rămâne singură cu domnitorul şi, după ce acesta se preface că adoarme, vorbeşte despre sentimentele pe care le are faţă de el: „Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, veşmintele cu care se îmbracă, sabia de care nu se desparte...”. Iar Ştefan, în somnul său prefăcut, istoriseşte împrejurările dragostei dintre el şi Răreşoaia, mama Oanei, dragoste din care s‑a născut Oana; apoi, zice domnitorul, „La doi ani o iau ş‑o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum ea e bună... o creşte ş‑o îngrijeşte ca pe copilul ei...”. Auzind adevărul despre originea sa, Oana se arată tatălui ei, care şi‑a dat pe faţă pretextul vorbirii în somn, „fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefericită că suferi aşa de mult...”.
Scena III
Intră Rareş şi îi cere Oanei să îl iubească doar „Ca p‑un frate bun” căci aflase între timp adevărul de la mama lui, Răreşoaia – şi el şi Oana sunt copiii Răreşoaiei şi ai lui Ştefan. Ştefan îi înmânează lui Rareş o scrisoare pentru a o duce „în Ţarigrad. Acolo s‑o dai în mâna marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora – să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru – că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să‑l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să‑l ungă”. După care constată: „Mi‑a venit văleatul... O tărie mai am: să nu‑mi ascunz sfârşitul...”.
Scena IV
Soseşte pietrarul, cu desenul pentru piatra de mormânt a voievodului, care cere să fie redusă dimensiunea literelor: „N‑am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu‑ţi dau pe mână sufletul, ci trupul.”.
Scena V
Venind soţia sa, Ştefan îi mărturiseşte că se simte „Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi‑e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...”.
Scena VI
Hatmanului Arbore şi postelnicului Toader, care se adaugă celor de faţă, Ştefan le adresează un avertisment („Luaţi seamă la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr...”) însoţit de o poruncă referitoare la alegerea noului domn: „Vârâţi‑vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele”.
Scena VII
Intră doctorii, cu faşe pentru fixarea capului celui ce urmează să i se ardă rana cu fierul înroşit în foc.
Scena VIII
Domnitorul refuză să fie legat în timpul operaţiei, privind spre icoana ce îl înfăţişează pe Isus Cristos – „Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii‑n sus şi‑a zis «Iartă‑i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!» Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine?”. În timpul operaţiei spune Tatăl nostru apoi pretextează o istorisire, pentru a‑şi putea striga durerea: „Petru Aron... la Răuşeni... întinse cursă fratelui său, tatăl meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise: Câine, ce‑ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă ... O! O! O! O!”.
Scena IX
În trecere prin cameră, paharnicul Ulea constată că bătrânul domnitor e „ca şi mort” şi se îndeamnă „la lucru”. Doctorul Şmil avertizează asupra morţii domnitorului în cazul în care acesta s‑ar mişca. Însă Ştefan aude cum cei strânşi afară pentru alegerea noului domn îl aclamă pe Ştefăniţă, după care îşi ia sabia şi iese pe câmpul din afara cetăţii, unde are loc alegerea, pentru a face „să se împlinească legea”. Doamna Maria remarcă: „A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor!...”.
Scena X
Revenit, Ştefan relatează pedepsirea celui vinovat („Pe Ulea l‑am măsurat cu privirea... Murise înainte de a‑l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiecare ostaş e o fiară!”) şi îşi comentează gestul: „Se cutremura Moldova şi‑o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia!”. După care moare, ultimele cuvinte fiind „Frig... frig... [...] Mai bine... [...] Mă... voi... odihni... [...] O... o... o... Moldova...”.
"Apus de soare" este piesa cea mai insemnata a trilogiei din care faceparte, fiind in acelasi timp o realizare deosebita.
pentru descarcat da-ti click aici...