Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu rezumat comentariu literar

Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hasdeu rezumat

Declarându-se discipol al lui Sofocle şi William Shakespeare, B.P. Hasdeu rămâne convins că „trecutul unui popor poate să învie numai într-o dramă istorică”, aşa că scrie piesa Răzvan şi Vidra, prima dramă istorică de factură romantică, în versuri, într-o viziune paşoptistă asupra trecutului, în spiritul ideilor de la „Dacia literară”. Piesa fost reprezentată în 1867 la Bucureşti, de către trupa lui Mihail Pascaly.

Razvan si Vidra este o drama romantica care are ca tema exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut.
Subiectul este inspirat din istoria Moldovei. Razvan, un tigan eliberat de pe una din mosiile manastiresti, devine, datorita climatului de instabilitate politica, creat de lupta pretendentilor la tron, pentru scurt timp, domn.

Compozitia dramei este realizata in cinci parti numite canturi, fiecare avand cate un titlu, care sintetizeaza continutul. Drama este realizata in versuri si dovedeste indemanarea autorului de a versifica.

Tema

Tema dramei o constituie evocarea unui moment din realităţile social-istorice ale Moldovei în învolburatul şi însângeratul secol al XVI-lea, ilustrând idealurile, pasiunile şi ambiţiile unor personaje romantice angajate cu patos în conflictele sociale, psihologice şi morale ale epocii, culminând cu ocuparea tronului de către ţiganul Răzvan.

Răzvan, personajul principal, este un erou romantic care acţionează în împrejurări excepţionale. Inteligent, viteaz, generos, el urcă, în scara ierarhiei sociale, treaptă cu treaptă şi, din rob ţigan, ajunge domn al ţării.

În cursa pentru mărire, Răzvan este împins de Vidra, ambiţioasa lui soţie, înzestrată la rându-i, cu o voinţă extraordinară şi cu o nestăvilită sete de mărire. Ea intuieşte marile calităţi de care dispune Răzvan şi, cu abilitatea specifică femeii, izbuteşte să-i insufle bărbatului, echilibrat şi generos, dorinţa diabolică de mărire.

Între Răzvan şi Vidra, cele două personaje ale dramei, există un raport de intercondiţionare. Fără impulsul permanent al Vidrei, Răzvan n-ar fi aspirat să ajungă în vârful piramidei sociale, iar Vidra, fără Răzvan, n-ar fi putut să se avânte.

Drama este structurată în cinci „cânturi”, fiecare purtând un titlu sugestiv şi având câte un moto semnificativ pentru subiectul actului respectiv. La flecare „cânt” sunt prezentate personajele, cărora Hasdeu le spune „feţe” şi este precizat locul în care urmează să se desfăşoare acţiunea.

Expoziţiunea

Cântul I

Cântul I, intitulat Un rob pentru un galben, are ca moto un citat din Letopiseţul lui Grigore Ureche, „sub anul 1564”. Locul acţiunii acestui cânt este o „piaţă în Iaşi”, în apropierea unei biserici. Tănase, un român care sărăcise în urma unui proces, cerşeşte „un bănuţ” de la boierul Sbierea care nu-i dă pentru că „bănişorii nu s-aruncă”. Răzvan, martor al scenei de mai sus, observă că Sbierea îşi pierduse punga cu bani, o ridică şi i-o oferă cerşetorului Tănase. Acesta, deşi „copilaşii îi plâng de foame”, refuză să ia „de la un ţigan pomană”.

Răzvan îi spune că mama lui era moldoveancă şi numai tatăl fusese ţigan, considerând că important este omul şi nu culoarea pielii, deoarece „şi pâinea de secară este neagră, dar hrăneşte”. El este ştiutor de carte şi se eliberase din robie de doi ani” „Numai singur eu supt soare, / Dintre mii de ţigănime, ştiut-am să-nvăţ scrisoare”. Tănase ia un singur galben din punga boierului Sbierea, o dă înapoi lui Răzvan, care o pune în sân.

Intriga

Târgoveţii se adună în piaţă şi roagă pe un dascăl să le citească pamfletul pe care Răzvan îl lipise pe un stâlp şi care era scris în metru popular; „Frunză verde de negară, / De când domneşte în ţară / Petru-vodă şchiop şi slut, / De râs ţara s-a făcut!...”. Marele vătaf Başotă silabiseşte pamfletul, îşi dă seama că este „împotriva stăpânirii” şi vrea să-l spânzure pe dascăl, considerându-l vinovat de scrierea poeziei.

Răzvan ia apărarea dascălului şi recunoaşte că el este autorul pamfletului, prefăcându-se mirat că este posibil „în ţara moldovenească / A omorî pentr-un cântec o fiinţă omenească?”. Sbierea iese din biserică, zăreşte punga în sân la Răzvan, constată că îi lipseşte un ban şi îl vrea rob în schimbul galbenului. Răzvan respinge cu fermitate robia, „Mai degrabă / Veţi pune-n lanţuri furtuna, cu tunete şi cu ploi, / Decât s-ajung eu vrodată rob la unul dintre voi!...”, preferând spânzurătoarea, deoarece „Omul om, să fie slobod; decât rob, mai bine moare”.

Desfăşurarea acţiunii

Cântul II

Cântul II se intitulează Răzbunarea, are ca moto patru versuri ale poetului Cezar Bolliac, iar locul unde se desfăşoară acţiunea este „în codrul Orheiului”. Răzvan devenise căpitanul haiducilor, după ce trei ani fusese robul lui Sbierea, iar cerşetorul Tănase vine în codru să se facă şi el haiduc, ca să-şi răzbune necazurile îndurate din pricina boierilor nemiloşi: „Decât să mor în oraşe de cruzimea celor răi, / Mai bine voi în pădure, prin mine să piară ei!”. Evenimentele petrecute în cei trei ani de robie şi comprimate într-o simplă referire marchează elipsa temporală. Boierul Ganea oferă lui Răzvan o „simbrie” de şase sute de galbeni ca să o răpească pe Vidra din mâinile unchiului său, care voia să o să o călugărească, pentru a-i putea lua averea.

Răzvan rosteşte un impresionant monolog, în care îşi exprimă credinţa în dreptatea haiducească, în timp ce haiducii îl prind în codru pe boierul Sbierea, care se văicăreşte cu disperare atunci când dă cu ochii de Răzvan. Scârbit de umilinţa laşă a boierului pe care îl urăşte pentru cruzimea cu care se purtase atunci când îi fusese rob, Răzvan îl iartă cu mărinimie, fiind convins că „Răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău / E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău!...”.

Toţi haiducii se opun eliberării boierului Sbierea, se răzvrătesc împotriva ţiganului, pe care-l jignesc: „se cunoaşte că-i ţigan”. Vidra, care asistase la această scenă, descendentă „din osul acelui vornic Moţoc, / De care Moldova-ntreagă mi se temea ca de foc”, este impresionată de gestul nobil şi inteligent al lui Răzvan: „Aş fi mândră, căpitane, ca să strâng o mână care / Nu voieşte să-şi răzbune decât numai prin iertare!...”. Răzvan se îndrăgosteşte de Vidra şi refuză să o mai predea boierului Gane, înapoindu-i acestuia banii.

Cântul III

Cântul III are ca titlu Nepoata lui Moţoc, iar ca moto o maximă a lui Anton Pann: „Să nu te blăsteme cineva: s-ajungi slugă la cai albi şi stăpân femeie s-aibi!”. Acţiunea se petrece într-o „tabără leşească la marginile ţării muscăleşti”, iar Răzvan este un viteaz luptător în armata leşească. Foştii tovarăşi de haiducie ai lui Răzvan, Vulpoi şi Răzaşul, îl urmaseră la Ieşi, dar regretă că părăsiseră „ţara şi codrul blagoslovit”. Răzvan se afla sub puterea şi influenţa nefastă a Vidrei, care „mi-l mişcă şi mi-l întoarce fără preget, / Şi la dreapta, şi la stânga, nu cu mâna, ci c-un deget!...”.

Răzvan devine căpitan în oastea leşească, dar Vidra este nemulţumită: „Căpitanu-i o furnică!... / [...] Căpitanii într-o oaste? Sunt atâţia, că-n mulţime se lovesc coaste la coaste...”; Sbierea ajunsese robul hatmanului leşesc, şi Răzvan îl iartă „pentru-a doua oară...”. Cu toate astea boierul îi cere înapoi nu numai banii de care fusese jefuit de către haiduci, tătari, muscali şi Ieşi, ci şi dobânda aferentă. Vidra ti admiră boierului tenacitatea şi-i reproşează lui Răzvan lipsa de ambiţie pentru mărire: „Eu te las! Te las, Răzvane! Om tâmpit Şi sfiicios! / O prăpastie ne desparte: eu prea sus şi tu prea jos!”.

Cântul IV

Cântul IV poartă titlul Încă un pas şi are ca moto versuri din „Jalnica tragedie” a lui Beldiman. Acţiunea se petrece în „locuinţa lui Răzvan într-un orăşel leşesc la marginea Moldovei”. Vulpoi şi Răzaşul comentează faptele de vitejie ale lui Răzvan, ascensiunea acestuia în oastea leşească, dar dorul de Moldova le sfâşie inimile şi este mai puternic decât devotamentul faţă de Răzvan, care devenise polcovnic. Boierul Sbierea intenţionează să cumpere moşia Vidrei, deoarece unchiul ei murise.

Mistuit şi el de dorul de ţară, Răzvan respinge cu hotărâre oferta lui Sbierea, ar vrea să se întoarcă în Moldova, mai ales că aflase vestea că leşii intrau în război cu moldovenii, iar lui îi era cu neputinţă „ca braţul meu să izbească / Un piept de român? S-aprinză o colibă românească?...”. Hatmanul leş încearcă să-l convingă pe Răzvan să lupte împotriva românilor „căci patria ubi bene (ţara este acolo unde-ţi este bine)... şi nu mai eşti moldovean”, dar Răzvan este ferm, indignat şi revoltat: „nu mă bat-cu românii...nu; asta-i peste putinţă!.. [...] Fie pâinea cât de rea / Tot mai dulce mi se pare când o ştiu din ţara mea!...”.

Întrucât hatmanul e gata să-i dea în căsătorie pe fiica lui, Răzvan îi dezvăluie trecutul de hoţ, apoi îi mărturiseşte că „Eu...eu sunt ţigan”, iar Vidra nu-i este soră, ci soţie. Domnitorul Aron-vodă, îl trimite pe vătaful Başotă să-i ofere lui Răzvan funcţia de hatman în Ţara Moldovei. Răzvan meditează asupra rolului pe care Başotă l-a avut în ascensiunea lui, pentru că dacă nu „m-arunca-n robie”, nu s-ar fi făcut hoţ de codru, n-ar fi întâlnit-o pe Vidra, care l-a împins „cu-ncetul la ţinta cea mai înaltă!...”. Bucuroasă şi încântată, dintr-un orgoliu nemăsurat, Vidra-i spune lui Răzvan că mai are „un singur pas” de făcut în ascensiunea sa şi anume „s-apuci cu fală scaunul lui Ştefan cel Mare”, idee care-l încântă peste măsură: „Voiesc a fi mare”.

Cântul V

Cântul V se intitulează Mărirea şi are ca moto: „Aşa s-a plătit şi lui Răzvan răul ce-i făcuse şi el lui Aron-vodă...” (Miron Costin). Acţiunea se desfăşoară la „Palatul lui Răzvan în Iaşi”. Tănase, Vulpoi şi Răzaşul sunt acum căpitani în armata moldovenească şi se bucură de pacea încheiată pe cale diplomatică de către trimisul lui Aron-vodă, vătaful Başotă, cu armata leşească. Răzvan este hatman la Curtea Moldovei, dar nu-i mai ajunge „mărirea” şi vrea să devină domnitorul ţării, însă Tănase, deşi îi recunoaşte meritele, consideră că un ţigan nu poate ajunge să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat: „Eu ştiu că-n ţara Moldovei unul e Răzvan, mă jur! / Păcat că-i ţigan... La dracu!... Ăsta-i singuru-i cusur!”

Răzvan este hotărât să domnească, „Negreşit, una din două: sau moarte, ori să domnesc!”, deşi, de această dată, Vidra, care este însărcinată, are „o presimţire ciudată” şi-l sfătuieşte să aştepte un moment mai potrivit. Răzvan îşi cheamă căpitanii şi le spune să organizeze înlăturarea de la tron a lui Aron-vodă, prin manipularea poporului şi devine, astfel, domnitorul Moldovei.

Cu acest prilej, Hasdeu prezintă câteva tradiţii străvechi privind înscăunarea, urările pe care le primeşte noul domnitor de la Şoltuzul de Suceava, de la „băiatul cel mai sărac”, de la căpitanii săi. Vidra îi urează „domnie fericită”, dorindu-i să ajungă împărat prin unirea ţărilor române: „Tu să legi într-o cunună toate ţările române, / Încât de la Marea Neagră pân’ la falnicul Carpat, / Să nu domneşti ca un vodă, ci ca Răzvan-împărat!”. Răzvan le promite tuturor că „La toţi şi la fiecare va da răsplată pe rând...”.

Urmărind evoluţia lui Răzvan, din momentul dezrobirii sale şi până în clipa prăbuşirii finale, suntem martorii unui proces, al dramei transformării unei conştiinţe. Dintr-un om înzestrat şi animat, mai presus de toate, de sentimentul libertăţii, de dragostea de ţară, dintr-un spirit generos şi dezinteresat, departe de vanitatea caracteristică specimenelor limitate şi suficiente, Răzvan ajunge să fie orbit de ambiţia Vidrei şi să aspire la mărirea deşartă.

În clipa morţii, are revelaţia de a realiza proporţiile consecinţelor propriilor greşeli şi, prin cumul, şi pe cele ale soţiei sale:

„Nu spuneai tu, oare, Vidro, să fiu întocmai ca Sbierea?
Eu cu cinstea şi mărirea, el cu prada şi averea!”
Şi abia acum, tardiv, înţelege că, în fond, totul este zadarnic, din moment ce pentr-un ceas de mărire,

„Necruţând nimica-n lume, neştiind nimica sfânt,
Uitam că viţa-i o punte între leagăn şi mormânt.”

Acum are revelaţia filozofică a sensului vieţii. Regretul din ultimele clipe îl înalţă din nou în sfera spiritelor conştiente de cauzele proprie lor prăbuşiri.

Cu „Răzvan şi Vidra”, Haşdeu se înscrie ca întemeietor al dramei moderne în literatura noastră.