De la sfârşitul secolului al IV lea, hunii, un neam de nomazi feroce veniţi din stepele Asiei, au venit ca un tăvălug către fruntariile Europei. Imperiul Roman, divizat între Apus şi Răsărit odată cu anul 395 d Hr, şi care stăpânea mai mult cu numele o bună parte a lumii civilizate a fost pur şi simplu devastat de armatele acestor călăreţi războinici sub conducerea unei căpetenii legendare, Attila.
Hoardele barbare antrenate de acest rege războinic au semănat teroare dintr-un capăt în celălalt al bătrânului continent, iar armatele vechiului imperiu s-au dovedit multă vreme neputincioase în faţa acestei urgii stârnite din inima câmpiilor fără sfârşit. Attila a devenit o legendă dar şi un personaj care făcea pe orice adversar să tremure. Oamenii timpului său i-au spus ”Biciul lui Dumnezeu”, iar creştinii credeau că este pedeapsa divină trimisă pentru multele păcate ale popoarelor şi împăraţilor. Attila nu a fost doar un războinic ci şi un diplomat abil dar şi un bun lider al timpului său. A reuşit să formeze un imperiu cu ajutorul triburilor sălbatice din Asia, germania şi Caucaz, un imperiu aproape de neînvins. Moartea marelui lider hun a fost însă una învăluită în mister. Numeroase mărturii, supoziţii şi legende prezintă sfârşitul căpeteniei dar niciuna clară şi indubitabilă.
”Hunii depăşesc în ferocitate şi barbarie tot ce spoate imagina mai sălbatic. Trupul lor îndesat, cu braţe enorme şi un cap nemăsurat de mare, le dă o înfăţişarea monstruoasă. Aceste fiinţe trăiesc ca nişte animale. Viaţa lor este atât de primitivă, încât nu cunosc nici condimentele, nici focul: mănâncă rădăcinile plantelor sălbatice, carne crudă pe care o încălzesc între fese şi spinarea cailor. Nu mânuiesc plugul(...) Turmele îi urmează în migraţii, vitele trag căruţe unde trăieşte familia lor: acolo femele ţes şi cos, fac dragoste cu soţii lor, nasc şi îşi cresc copii până la pubertate (...)Brăzdează adânc cu fierul obrajii copiilor lor imediat după naştere(...) Îmbrăcămintea lor constă dintr-o tunică de in şi o cazacă din piei de şobolani sălbatici, cusute laoaltă; tunica e închisă la culoare şi putrezeşte pe trupul lor(...) Pe cal îşi petrec ei viaţa, îşi ţin adunările, fac schimburi,beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm aplecaţi pe grumazul animalului lor de călărie”, scria Ammianus Marcelinus, un autor latin şi militar în armata romană care-i văzuse pe huni cu ochii lui.
Aceştia erau războinici, de origine turcică, după unii specialişti, din care se trăgea Attila. Acesta se naşte în anul 395 d HR, în palatele de lemn ale căpeteniei hunice Roas,unchiul său. Attila a crescut după modelul strămoşilor săi, mai mult călare şi învăţând arta războiului. A avut însă, spre deosebire de hoardele sale, o educaţie alească, cu un perceptor grecesc. Era un războinic dur, dar erudit, care a cunoscut Roma şi marile oraşe ale civilizaţiei romane, stând în adolescenţă la împăratul Honorius, al Apusului, într-un schimb diplomatic. ”Attila vorbeşte greaca şi latina şi, după cum afirmă contemporanii săi, mai bine greaca decât latina. El este reprezentantul unchiului său în relaţiile cu cele două imperii”, scrie istoricul Maurice Bouvier-Ajam în lucrarea sa ”Attila, biciul lui Dumnezeu”.
În jurul vârstei de 28 de ani, Attila ajunge stăpânul hoardelor hunice din bazinul Dunării. Din acel moment începera era războinicilor de stepă. A reuşit să unească toate triburile hunice, a pus capăt stăpânirii rebelilor din zona Caucazului şi a antrenat o uriaşă armată barbară din care făcea parte călăreţii huni, maeştrii războiului din goana calului, germanici şi iranieni. Hoardele sale vor devasta Imperiul Roman de Apus dar şi pe cel de Răsărit. Împăratul Teodosie al Răsăritului este martorul neputincios al devastării Balcanilor de către hoardele lui Attila. Liderul hun ajunge la porţile Constantinopolului iar Teodosius al II lea scapă numai după ce lui Attila 2000 de kilograme de aur. În Vest hunii vor devasta totul până în Galia, inclusiv. Attila era stăpânul lumii cunoscute.
A fost învins doar o singură dată de prietenul său din tinereţe, Aetius. Pe Câmpiile Catalunice, în anul 451 d Hr, generalul roman Aetius cu o armată formată din romani şi goţi îl învinge la limită pe Attila. Căpetenia hunică cu o armată uriaşă formată din mai multe neamuri barbare se regrupează şi se întoarce. În mod misterios Aetius nu-l atacă. Attila va ataca în ultima sa campanie, chiar inima Imperiului Roman de Apus. Mai precis se năpusteşte în Italia şi devastează totul în cale. Au ajuns până sub zidurile Romei, cu aceeaşi uşurinţă cu care au făcut-o până sub fortificaţiile marii capitale Răsăritene. Papa Leon I a fost ambasadorul Romei şi în mod paradoxal, îl convinge pe păgânul Attila să renunţe la atacul asupra capitalei Imperiului. Attila se retrage bolnav. Era ultima sa mare campanie. La 58 de ani, Attila va muri, în 453 d Hr, în regatul său de corturi din Pannonia. Cauzele morţii sale rămân încă un subiect controversat.
Moartea sa a avut mai multe variante dar nici una nu s-a dovedit a fi cea adevarată
O prima variantă în opinia grecului rec Priscus, preluat mai târziu de Iordanes, autorul latin de origine gotică. În anul 453, Attila se căsătorea cu Ildiko, o tânără prinţesă germanică după unii specialişti, sau batriană, după alţii. Cert este că la aceea dată, Attila se căsătoreşte cu o tânără de numai 16 ani. După nuntă, liderul hun pregătea o invazie pe scară largă a Imperiului Roman de Răsărit. În timpul festivităţiilor, Priscus spune că Attila a consumat băutură în exces. Mai precis a închinat câte o cupă de vin pentru fiecare invitat. Şi aceştia erau foarte numeroşi. După o vreme, căpetenia hunică, în starea avansată de ebrietate, cum sugerează Priscus, s-a retras cu tânăra mirească către patul nupţial. Attila, un bărbat de 58 de ani care consumase o cantitate impresionantă de vin, era doborât, după cum scria Iordanes, de oboseală şi vin.
Glumele invitaţilor curgeau pe seama virilităţii bătrânei căpetenii. În tot acest timp însă, marele războinici hun se stingea. A murit în timpul nopţii, dar a fost descoperit abia a doua zi. Mai precis, aşa cum arată Iordanes aproape de amiază, gărzile şi însoţitorii marii căpetenii îi descoperă cadavrul. ”A doua zi, când o bună parte a dimineţii trecuse, însoţitorii regali au început să bănuiască că s-a întâmplat ceva rău. Au spart uşile camerei şi au găsit trupul lui Attila într-o baltă de sânge.
Nu avea nicio rană iar tânăra mireasă plângea cu faţa acoperită de văl.”, scria Iordanes. Medicii lui Attila au inspectat trupul şi nu au găsit urmă de otravă, sau de rană pe trupul său. Inclusiv cercetările moderne bazate pe simptomele prezentate de autorii antici converg către un singur diagnostic: apoplexie hemoragică însoţită de sufocare. Mai precis din cauza excesului de alcool, la vârsta a treia şi pe fondul probabil şi altor afecţiuni Attila a făcut o hemoragie la nivelul nasului şi gâtului. Sângele i-a blocat căile respiratorii iar liderul hun a murit. Ildiko ar fi povestit lui Edecon şi Onegese, oamenii de încredere ai lui Attila, că liderul hun a vomitat sânge şi i-a spus să nu cheme pe nimeni. După aceea a făcut o criză puternică, înecându-se cu sângele care-i ţâşnea pe gură şi nas.
A doaua variantă este aceea că de fapt liderul hun suferea de o boală incurabilă care a avut o ultimă formă de manifestare după banchetul nupţial, agravată şi de excesul bahic şi alimentar al liderului hun. Încă de după campania din Gallia, terminată cu bătălia de la Câmpiile Catalunice, Attila a început să dea semne de boală. Semne grave. Scuipa sânge,leşina, avea migrene şi voma. Iar simptomele s-au agravat după campania din Italia. De altfel se spune că din cauza bolii, Attila a fost atât de receptiv la propunerea papei Leon I de a lăsa Roma neatinsă. ”Attila nu mai rezistă şi se teme de o prăbuşire.
Vome, migrene, sângerări,leşinuri,nu mai poate face faţă. Îşi disimulează starea dar îşi dă seama că nu o mai poate face multă vreme.”, scrie Maurice Bouvier Ajam în ”Attila, biciul lui Dumnezeu”. Attila era deosebit de slăbit şi se spune că multă vreme nu s-a arătat nici măcar celor mai apropiaţi sfetnici. A stat în cort doar cu medicii săi. Avea trei medici. După ce s-a pus pe picioare, Attila a mai întreprins mici campanii estice, dar s-a întors din nou vlăguit. A avut nevoie de încă o perioadă de refacere înainte de nuntă. De aceea se bănuieşte că Attila avea fie cancer stomacal, fie esofagian. Ultima dintre acestea variante este mai plauzibilă din punctul de vedere al unor specialişti şi ar explica prin prezenţa unor varice sau tumori, revărsarea de sânge descrisă de autorii antici. Se bănuieşte că în urma exceselor de la petrecerea nupţială, Attila a suferit o criză fatală.
Cea de-a treia variantă a fi aceea ca după nuntă Attila planifica să plece într-o nouă mare campanie. De această dată către est, în Imperiul Roman de Răsărit. Dorea să scape de împăratul Marcian şi să reia politica de jafuri şi cuceriri. Tocmai de aceea se bănuieşte că Marcian ar fi jucat un rol important în moartea lui Attila. Această ipoteză avansată de Priscus, sub forma unui vis, este deasemenea povestită de Iordanes. ”Un lucru bizar a avut loc în legătură cu moartea lui Attila.
Într-un vis, un zeu stătea alături de Marcian, Împăratul din Est, în timp ce acesta din urmă se arăta îngrijorat de războiul ce se apropia cu duşmanul său feroce(n.r. Attila). Zeul i-a arătat împăratului arcul lui Attila rupt, în aceeaşi noapte.”, scria Iordanes. Există şi aici mai multe ipoteze. Una dintre acestea sugerează că Marcian ar fi trimis asasini la banchetul lui Attila şi ar fi găsit o metodă subtilă de a-l ucide în somn. Altă ipoteză indică ca agent al lui Marcian, chiar pe Ildiko, tânăra soţie a liderului hun.
Suspect este faptul că mireasa nu a anunţat pe nimeni de moartea lui Attila până a doua zi la amiază. Legendele germane precum Cântecul Nibelungilor sau Edda vorbesc despre o răzbunare a prinţesei germane şi uciderea lui Attila, alimentând această teorie, deşi motivele descrise de legendele nordice sunt cu totul altele.
articol inspirat adevarul.ro