Mircea Sântimbreanu este cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii şi pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a condus-o. Din 1952 până în 1960 Mircea Sântimbreanu a lucrat ca profesor de istorie la Şcoala mixtă nr. 2 „La Teiu“, devenită din 1954 Şcoala elementară de 7 ani nr. 139 din București. Experiența cu micii elevi l-a ajutat să înceapă să scrie primele sale cărţi pentru copii.
Consacrat ca scriitor în literatura pentru copii, Mircea Sântimbreanu poate fi socotit autorul unei singure cărţi, Recreaţia mare (1965), în care a reunit multe din povestirile sale anterioare. Revizuirile succesive ţin de însăşi maniera în care este înţeles actul scrisului, ca modalitate permanentă de autoperfecţionare. Lucrând varianta ultimă, prozatorul regândeşte ordinea pieselor, le elimină pe unele şi le introduce pe altele, face numeroase modificări (schimbări de titlu, stilizări). Pentru a doua ediţie Recreaţia mare în 1973 i s-a acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Recreaţia mare împarte „eroii” în două categorii: pozitivi şi negativi. Primii sunt harnici, premianţi, cu simţul datoriei faţă de cei bătrâni, participanţi entuziaşti la „ţigaizarea” oilor, plantatul pomilor fructiferi, curăţarea pomilor de omizi etc. Alături de ei întâlnim galeria corigenţilor, chiulangiilor, tocilarilor, a indisciplinaţilor care şoptesc, copiază, deranjează lecţia, distrug natura sau avutul obştesc, îşi poreclesc colegii sau îşi mint părinţii.
Recreaţia mare a cunoscutului scriitor Mircea Sântimbreanu a încântat generaţii de elevi. Prezentate pe un ton serios sau parodic, schiţele sunt înviorate de dialogul alert, de spontaneitatea replicilor, de comicul rezultat din contradicţiile existente între intenţiile micilor eroi şi şansele lor, limitate, de realizare. Darul observaţiei psihologice, limbajul plastic sau metaforic, capacitatea de înţelegere a specificului vârstei reliefează o vădită vocaţie de povestitor.
Principalele atribute ale cărţilor lui Sântimbreanu sunt, într-adevăr, fantezia bine temperată, dublată de umor şi ironie, oralitatea obţinută prin alternarea vocilor narative şi utilizarea persoanei a doua singular, precum şi grija de a schimba tiparele compoziţionale şi clişeele genului practicat. Astfel, el aduce destule inovaţii tematice: intenţia moralizatoare se derobează într-o proză cu inserţii ştiinţifico-fantastice (A se feri de umezeală), în animisme umoristice (epistola servietei din Scrisoare pe adresa unui chiulangiu), în suspans detectivistic (ca în Obiectul neidentificat, unde e vorba despre un maculator neîngrijit) etc.