Beţişorul năzdrăvan
de Vladimir Suteev
Puiul şi Bobocul
Bobocul de raţă a spart găoacea.
- Iată-mă, am ieşit! a strigat el.
- Şi eu! a zis şi Puiul de găină.
- Eu merg să mă plimb! a spus Bobocul.
- Şi eu merg! a zis Puiul.
- Eu am să scurm o groapă! s-a lăudat Bobocul.
- Şi eu! a zis Puiul.
- Eu am găsit o râmă! a zis Bobocul.
- Şi eu am găsit! a zis şi Puiul.
- Am prins un fluture! a strigat Bobocul.
- Şi eu am prins! a strigat Puiul.
- Eu aş vrea să mă scald! a zis Bobocul.
- Şi eu! a strigat Puiul.
- Eu înot! s-a fălit Bobocul.
- Şi eu înot! a ţipat Puişorul.
- Ajutor!
Bobocul l-a tras din apă pe pui.
- Eu mă duc să mă scald! a zis Bobocul.
- Eu însă, nu! a răspuns Puiul.
Trei pisoi
Trei pisoi, unul negru, altul cenuşiu şi al treilea alb au văzut un şoricel şi s-au repezit după el.
Şoricelul s-a ascuns într-un vas cu făină. Pisoii – după el. Şoricelul a fugit.
Iar din vasul de făină au ieşit trei pisoi albi.
Trei pisoi albi au văzut în curte o broscuţă şi s-au repezit după ea. Broscuţa s-a ascuns într-un burlan vechi de sobă. Pisoii – după ea. Broscuţa a ieşit şi … pe-aici ţi-e drumul.
Iar din burlan au ieşit trei pisoi negri.
Trei pisoi negri au văzut în iaz un peşte şi s-au năpustit după el! Peştele s-a făcut nevăzut.
Iar din apă au ieşit trei pisoi uzi leoarcă.
Trei pisoi uzi leoarcă au plecat acasă.
Pe drum, ei s-au uscat şi iată-i din nou cum au fost: un pisoi negru, altul cenuşiu şi al treilea alb.
Sub ciupercă
Odată, ploaia a prins-o pe Furnică pe drum. Unde să se ascundă? A văzut Furnica, într-o poiană, o ciupercă, a dat fuga şi s-a ascuns sub ea. Stă Furnica sub ciupercă - ploaia nu mai conteneşte. Ploua tot mai tare si mai tare... Se târăşte spre ciupercă un Fluture:
- Furnicuţo, Furnicuţo, lasă-mă sub ciupercă! M-a udat ploaia şi nu pot să zbor!
- Unde să te primesc? zice Furnica. Şi eu abia mi-am făcut loc.
- Nu-i nimic! Mai bine mai înghesuiţi, dar nu supăraţi. Furnica i-a făcut loc Fluturaşului sub ciupercă.
Şi plouă tot mai tare... Vine în fugă un Şoricel:
- Lăsaţi-mă şi pe mine sub ciupercă! Sunt tot un lac de apă.
- Unde să-ţi facem loc? N-avem unde!
- Mai înghesuiţi-vă puţin!
S-au înghesuit şi i-au făcut loc şi Şoricelului sub ciupercă. Iar ploaia tot curge şi nu vrea să înceteze deloc... Lângă ciupercă ţopăie o Vrabie şi se vaită:
- Mi s-au udat penele, mi-au obosit aripioarele! Lăsaţi-mă sub ciupercă să mă usuc, să mă odihnesc până stă ploaia!
- N-avem loc.
- Mai strângeţi-vă puţin, vă rog!
- Fie!
S-au mai strâns şi i-au făcut loc şi Vrăbiuţei. Deodată apare în poiana Iepurele şi vede ciuperca.
- Ascundeţi-mă, strigă, salvaţi-mă! Mă fugăreşte Vulpea!
- Mi-e milă de Iepure - spune Furnica. Hai să ne mai strângem puţin. Numai ce-au reuşit să ascundă Iepurele şi apare în fugă Vulpea.
- Nu l-aţi văzut pe Iepure? întreabă ea.
- Nu l-am văzut.
Vulpea se apropie mai mult, adulmecând:
- Şi ziceti că nu s-a ascuns aici?
- Unde ar putea să se ascundă aici!?
Vulpea şi-a vânturat coada şi a plecat. După un timp ploaia s-a oprit şi s-a ivit soarele. Toţi ies de sub ciupercă şi se bucură. Furnica a rămas pe gânduri:
- Ce-o fi asta? La început abia am avut eu loc sub ciupercă, iar acum este loc pentru toţi cinci!
- Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! a râs cineva.
Toţi au luat seama: pe pălăria ciupercii şade o Broscuţă şi râde în hohote:
- Eh, Voi! Ciuperca.... N-a terminat ce-a avut de spus şi a dispărut.
Toţi au privit cu băgare de seamă la ciupercă şi au priceput de ce la început abia era loc pentru unul singur, iar apoi au avut loc sub ea toţi cinci.
Voi aţi priceput copii?
Cine a zis „miau”?
Căţeluşul dormea pe covoraş lângă canapea. Deodată, ca prin somn, a auzit că cineva a zis:
- Miau!
Căţeluşul a ridicat capul, a luat seama împrejur. Nimeni! "Probabil am visat", şi-a zis el, şi s-a lungit pe covoraş.
Dar iată că cineva a zis din nou:
- Miau!
- Cine-i acolo?
Căţeluşul a sărit în sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat şi sub masă. Nimeni!
S-a urcat pe pervazul ferestrei şi a văzut un Cocoş plimbându-se prin curte.
"Iată cine nu m-a lăsat să dorm", s-a gândit Căţeluşul şi a dat fuga în curte, direct la Cocoş.
- Ascultă, tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe Cocoş.
- Nu, eu nu vorbesc. Şi Cocoşul a bătut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu – uu!”
- Dar altceva nu ştii să spui? l-a întrebat Căţeluşul.
- Nu, numai "Cucurigu", a răspuns Cocoşul. Căţeluşul s-a scărpinat cu laba de dinapoi, după ureche, şi a plecat acasă. Deodată, chiar lângă pridvor, cineva a zis:
- Miau!
"Aha, aici era!", şi-a zis Căţeluşul şi a început să scurme repede, lângă pridvor, cu toate cele patru lăbuţe.
Când s-a făcut groapa mare, de acolo a tâşnit un Şoricel mic, cenuşiu.
- Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat cu asprime în glas Căţeluşul.
- Ţi - ţi - ţi - a chiţăit şoricelul. Cine a zis aşa?
- Cineva a zis "Miau".
- Aproape? a întrebat tremurând Şoricelul.
- Uite, chiar aici, a răspuns Căţeluşul .
- Mi-e frică! Ţi - ţi - ţi! - a chiţăit Şoricelul şi a zbughit-o.
Căţelul a căzut pe gânduri. Deodată, chiar lângă cuşca câinelui, cineva a spus tare:
- Miau!
Căţeluşul a ocolit de trei ori, în fugă, cuşca dar n-a dat de nimeni. În cuşcă s-a mişcat cineva...
"Aici era, şi-a zis Căţeluşul. Acum am să-l prind." S-a apropiat tiptil...
I-a sărit însă în faţă un Dulău mare şi lăţos.
- Mr - r - r - r! a mârâit Dulăul.
- Eu...eu vreau să ştiu...
- Mr - r - r - r!
- Dumneavoastră aţi spus "Miau"? abia a îngăimat Căţeluşul, cu coada între picioare.
- Eu?! Râzi de mine, Căţelule!
Căţeluşul a luat-o la sănătoasa cât îl ţineau picioarele, spre grădină, şi acolo, s-a ascuns sub o tufă. Şi, deodată, chiar la urechea lui, cineva a spus:
- Miau!
Căţeluşul a scos capul de sub tufă şi, pe o floare, lângă nasul său, a văzut o Albină pufoasă.
"Iată deci, cine a zis Miau"! s-a gândit Căţeluşul şi a vrut s-o înhaţe cu dinţii.
- Bz - z - z – z, a bâzâit Albina şi l-a pişcat pe Căţeluş chiar de vârful nasului.
Căţeluşul a scheunat şi a rupt-o la fugă, iar Albina, după el! Zboară şi bâzâie:
- Bz - z -z –z, te pişc! Bz - z – z, te pişc! A alergat Căţeluşul la iaz şi bâldâbâc în apă!
Când a scos capul din apă, Albina dispăruse.
Şi deodată, cineva a spus iar:
- Miau!
- Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Căţeluşul pe un Peştişor care înota, aproape de el.
Peştele nu a răspuns nimic, a dat din coadă şi dus a fost în adâncul iazului.
- Oac - oac - oac! a izbucnit în râs o Broscuţă ce şedea pe o frunză de nufăr. Ce tu nu ştii că peştii nu vorbesc?
- Atunci, poate tu ai spus "Miau"? a întrebat-o Căţeluşul pe Broscuţă.
- Oac - oac - oac! a râs din nou Broscuţă. Ce prostuţ eşti! Broaştele doar orăcăie. Şi s-a aruncat în apă.
Căţeluşul a plecat acasă, ud, cu nasul umflat. Necăjit, s-a culcat pe covoraş, lângă canapea. Şi deodată, a auzit:
- "Miau!!!"
A sărit în sus. Pe pervazul ferestrei şedea o Pisică, cu blana pufoasă, vărgată.
- Miau! a zis Pisica.
- Ham - Ham - ham! a început căţelul să latre. Apoi şi-a amintit cum a mârâit Dulăul lăţos şi a început să mârâie şi el: "Mr - r - r - r!".
Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !" A forăit: "Fâr - fâr - fâr" şi a zbughit-o prin fereastră.
Căţelul s-a întors pe covoraşul său şi s-a culcat. Acum ştia cine a zis "Miau".
Roţi diferite
Era undeva o buturugă veche, şi pe buturugă o căsuţă.
Iar în căsuţă locuiau Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul-creastă de aur.
Odată, au plecat cu toţii în pădure după flori şi ciuperci, după lemne şi fructe.
Au mers ei prin pădure cît au mers şi au dat într-o poiană. Acolo: o căruţă goală. Goală-goală, dar şi neobişnuită - toate roţile sînt diferite: o roată este foarte mică, alta - ceva mai mărişoară, a treia - de mărime mijlocie, iar a patra - o roată cât toate zilele.
Se vede treabă că demult stă căruţa acolo, de vreme ce cresc ciupercile sub ea.
Stau locului Musculiţa, Broscuţa, Ariciul şi Cocoşelul, privesc şi se minunează. Dar iată că dintr-un tufiş sare un Iepure şi râde.
- A ta este căruţa? îl întreabă pe Iepure.
- Nu, este căruţa Ursului. El a lucrat ce-a lucrat la ea, dar n-a terminat-o şi a lăsat-o. Şi de-atunci stă aici.
- Haideţi să luăm căruţa acasă la noi, a zis Ariciul. În gospodărie prinde bine.
- Hai! au răspuns ceilalţi.
Au început să împingă căruţa, dar chip s-o urneşti din loc: roţile sînt de mărimi diferite.
Au împins, au tot împins, degeaba! Căruţa ba se răsucea la dreapta, ba se lăsa la stânga.
Iar drumul este prost, când gropi, când muşuroaie.
Iepurele râdea în hohote, se prăpădea de râs:
- Cui să-i facă trebuinţă o asemenea căruţă care nu-i bună de nimic!?
Au obosit cu toţii, dar nici s-o lase nu se-ndură, în gospodărie prinde ea bine la ceva.
Tot Ariciul a descoperit soluţia:
- Hai să luăm fiecare câte o roată.
- Hai!
Au scos roţile şi le-au dus de-a dura până acasă: Musculiţa -rotiţa cea mică, Ariciul – pe cea mai mărişoară, Broscuţa – pe cea mijlocie, iar Cocoşul, cocoţat pe roata cea mai mare, o rostogoleşte cu picioarele, bate din aripi şi strigă:
- Cu – cu – ri – gu – u!
Iepuraşul râde:
-Ce ciudaţi sunt, să ducă acasă roţi diferite!
În vremea asta, Musculiţa, Ariciul, Broscuţa şi Cocoşelul au ajuns cu roţile acasă şi se chibzuiesc ce să facă cu ele.
- Eu ştiu ce să fac! a spus Musculiţa şi luând rotiţa cea mai mică a făcut din ea o furcă de tors.
Şi Ariciul s-a dumirit: din două beţe, prinse cu meşteşug la roata lui, a ieşit o roabă.
- Şi eu m-am gîndit la ceva, a spus Broscuţa; a meşterit ce-a meşterit şi iată o roată, ceva mai mare, la fântână. Acum este mai uşor de scos apa.
Iar Cocoşelul a coborât roata mare în râu, a meşterit pietrele şi a construit o moară.
Toate roţile au prins bine la ceva în gospodărie: Musculiţa toarce lână, Broscuţa cară apă de la fântână şi udă grădina de zarzavat, Ariciul aduce cu roaba, din pădure, ciuperci şi fructe, cară lemne.
Iar Cocoşelul macină făina.
Odată a trecut pe la ei Iepuraşul, să-i întrebe de sănătate.
L-au primit ca pe un oaspete drag:
Musculiţa i-a împletit mănuşi,
Broscuţa 1-a ospătat cu morcovi din grădină,
Ariciul - cu ciuperci şi fructe,
Iar Cocoşelul - cu plăcinte şi brânzoaice.
Iepuraşul s-a ruşinat:
- Iertaţi-mă, le spuse el. Am râs de voi, dar acum înţeleg că în mâini pricepute şi roţile diferite devin folositoare.
Corăbioara
Broscuţa, Puiul de găină, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza au plecat la plimbare.
Au ajuns la râu.
- Haideţi să ne scăldăm! a zis Broscuţa şi s-a aruncat în apă.
- Noi nu ştim să înotăm, au răspuns Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza.
- Oac – oac – oac! Oac – oac – oac! a izbucnit în râs Broscuţa. La ce vă pricepeţi voi?! Şi s-apus pe un râs de mai să-i dea lacrimile.
Puiul, Şoricelul, Furnicuţa şi Buburuza s-au supărat şi s-au aşezat să chibzuiască. S-au gândit ce s-au gândit şi au găsit o soluţie.
Puiul a adus o frunză. Şoricelul, o coajă de nucă. Furnicuţa a adus un pai. Iar Buburuza, un fir de aţă.
Şi s-au pus pe treabă: au înfipt paiul în coaja de nucă, cu aţa au legat de el frunza şi … gata corăbioara!
Au împins apoi corăbioara pe apă, s-au urcat în ea şi … la drum!
Broscuţa a scos capul din apă, să mai râdă puţin de ei, dar corăbioara plutea de-acum departe, în larg. Nici gând s-o mai ajungă!
Beţişorul năzdrăvan
Ariciul mergea spre casă. Pe drum, l-a ajuns din urmă Iepurele, şi au pornit împreună. În doi drumul este de două ori mai scurt.
Până acasă drumul fiind lung merg şi discută.
Deodată, de-a curmezişul drumului, un beţişor.
Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse şi se împiedică de el, mai să cadă.
- Ah, tu! s-a supărat Iepurele şi a lovit beţişorul cu piciorul, aruncându-l cât colo.
Dar Ariciul a ridicat beţişorul, l-a pus pe umăr şi a alergat să-l ajungă din urmă pe Iepure. Văzând la Arici beţişorul, iepurele s-a mirat:
- Ăsta nu-i un beţişor oarecare, a explicat Ariciul. Este un beţişor năzdrăvan.
Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe până ce au ajuns la un râuleţ. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt şi a început să strige:
- Hei, Cap Ţepos, aruncă beţişorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!
Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puţin înapoi, şi-a luat avânt, a înfipt beţişorul în mijlocul râuleţului şi dintr-un salt, iată-l pe celălalt mal, alături de Iepure, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:
- Bravo ţie, deci ştii să sari!
- Eu nu ştiu nicidecum să sar, a spus Ariciul, m-a ajutat beţişorul cel nazdravan peste toate săritor.
Au pornit mai departe. N-au mers mult şi s-au trezit la o mlaştină.
Iepurele sare din muşuroi în muşuroi. Ariciul merge în spate şi cu beţişorul încearcă tot drumul.
- Hei, Cap Ţepos, ce te tot târăşti acolo? Probabil, beţisorul tău…
Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un muşuroi şi s-a dus în smârc, până la urechi. Acum - acum va începe să-nghită apă şi se va îneca.
Ariciul s-a căţărat pe muşuroi, cât mai aproape de Iepure, şi-i strigă:
- Ţine-te de beţişor! Cât poţi de tare!
Iepurele s-a prins de beţişor. Ariciul s-a încordat din toate puterile şi l-a tras din mlaştină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:
- Îţi mulţumesc, Ariciule, că m-ai salvat!
- Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan din necaz bun salvator.
Au mers mai departe şi, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au văzut jos, pe pământ, un Puişor. Căzuse din cuib si ţipa jalnic, iar părinţii săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neştiind ce să facă.
- Ajutor, ajutor! ciripeau ei.
Cuibul era foarte sus, greu să ajungi la el. Nici Ariciul, nici Iepurele nu ştiau să se caţere în copac. Dar o mână de ajutor trebuie să dea.
S-a gândit Ariciul din nou cu folos.
- Stai în picioare lângă copac, cu faţa spre el! a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a făcut precum i s-a spus. Ariciul a aşezat Puişorul pe capătul beţişorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut beţişorul, ajungând chiar aproape de cuib. Puişorul a mai ciripit o dată şi a sărit drept în cuib. Ce s-au mai bucurat tatăl şi mama lui! Zburau în jurul Iepurelui şi Ariciului ciripind:
- Mulţumim, mulţumim, mulţumim!
Iepurele îi spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gândit!
-Asta-i bună! Nu eu, ci beţişorul cel năzdrăvan în sus ridicător.
Au intrat în pădure. Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepuraşului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte şi cu beţişorul dă crengile la o parte. Dar deodată, de după un copac, le sare în faţă un Lup, le închide calea şi mârâie:
- Stai!
Iepurele şi Ariciul s-au oprit. Lupul îşi linge botul, clănţăne din dinţi şi zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, eşti ţepos, dar pe tine, Urecheatule, am să te înfulec cu blană cu tot!
Iepuraşul a început să tremure de frică, s-a făcut alb ca varul şi nu se mai putea clinti din loc, de parcă picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii … acum o să-l înfulece lupul. Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravăn beţişorul şi din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, şi, pe-aci ţi-e drumul. Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.
- Îţi mulţumesc, Ariciule, m-ai salvat şi din gura Lupului!
- Nu eu, ci beţişorul năzdrăvan ce loveşte în duşman, a răspuns Ariciul.
Şi au pornit mai departe. Au trecut prin pădure şi au ieşit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuş. Ariciul înaintează, sprijinindu-se în beţişor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbuşească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.
- Nu-i nimic, a zis Ariciul, ţine-te de beţişorul meu.
S-a prins Iepurele de beţişor, iar Ariciul îl trage după el. Şi Iepurelui i s-a părut că-i este parcă mai uşor să meargă.
- Uite, zice el Ariciului, beţişorul tău năzdravan m-a ajutat şi de această dată.
Aşa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl aşteptau Iepuroaica şi Iepuraşii.
Se bucură cu toţii de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:
- Ehei, dacă n-ar fi fost beţişorul tău fermecat, n-aş fi ajuns să-mi mai văd casa.
Râde Ariciul şi îi răspunde:
- Îţi dăruiesc ţie acest beţişor, poate ţi-o mai fi de folos.
Iepurele însă s-a împotrivit:
- Dar ce-o să faci tu fără beţişorul ăsta fermecat?
- Nici o grijă, a răspuns Ariciul, oricând se poate găsi un beţişor, dar năzdrăvănia lui…şi a făcut semn spre frunte, dar năzdrăvănia lui uite unde este!
Acum Iepurele a înţeles totul:
- Adevărat ai grăit: important nu este beţişorul, ci mintea luminată şi sufletul bun!
Mărul
Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic, din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
Tocmai în timpul acesta, iepuraşul Iepurici, care alerga prin pădure, a văzut mărul.
Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot, iar el nu putea să sară până la el!
- Crra – crra! se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră care râdea.
Se uită iepuraşul la ea cu uimire şi-i strigă:
- Ei, doamnă Cioară, rupe-mi şi mie mărul ăla de sus!
Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut.
- Îţi mulţumesc, doamnă Cioară! a strigat bucuros
Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.
- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare, dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.
Ţepoşilă, buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.
- Stai, stai ! Striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu?
Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:
- Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:
- Să-mi dai mărul chiar acum! Eu l-am găsit!
S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice:
- Degeaba vă certaţi. Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.
- Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul!
- Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu l-am rupt!
- Ba e al meu – striga Ţepoşilă, că eu l-am prins!
Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl loveşte pe arici cu ciocul în nas, ariciul îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.
Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin, ursul, care mormăie supărat:
- Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Ce-i cu gălăgia asta?
Toţi se reped spre el, şi-i spun:
- Tu, Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea dreaptă şi a întrebat:
- Cine a descoperit mărul?
- Eu! a răspuns Iepurici.
- Dar cine l-a rupt din pom?
- Crra – crra, fireşte că eu! a răspuns Cioara.
- Buun! Şi cine l-a prins?
- Eu, eu, Moş Martine! Eu l-am prins! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.
Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul!
- Da, dar nu-i decât un singur măr! au sărit cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.
- Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică.
Toţi au izbucnit într-un glas:
- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte?!
Ariciul Ţepoşilă a luat mărul buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:
- Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.
A doua bucăţică a dat-o ciorii:
- Asta ţie, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.
A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
- Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.
Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi i-a zis:
- Iar asta ţie, Moş Martine …
- Dar de ce mie? răspunse, mirat, ursul.
- Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim!
Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost
mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.
Şoricelul şi Creionul
Pe masa lui Sănducu se afla un creion.
Odată, când Sănducu dormea, pe masă s-a urcat un Şoricel. A văzut creionul, 1-a înhăţat şi 1-a târât în vizuina sa.
- Dă-mi drumul, te rog, s-a rugat Creionul. Ce nevoie ai de mine? Sînt de lemn şi nu mă poţi mânca.
- Am să te rod, zise Şoricelul. Mă mănâncă dinţii şi trebuie să rod tot timpul ceva. Uite aşa! Şi Şoricelul l-a muşcat dureros pe Creion.
- Au – u, a ţipat Creionul. Dacă-i aşa, lasă-mă să mai desenez pentru cea din urmă oară ceva, apoi faci ce vrei cu mine.
- Fie! s-a învoit Şoricelul, desenează! Dar apoi, oricum, am să te rod bucăţele, bucăţele.
A oftat adânc Creionul şi a desenat un cerc.
- Asta-i brânză? a întrebat Şoricelul.
- Poate fi şi brânză, a zis Creionul, şi a desenat încă trei cerculeţe mai mici.
- Da, sigur că-i brânză, iar astea sînt găurile din ea, şi-a dat cu părerea Şoricelul.
- Pot fi şi găuri, a zis Creionul, şi a mai desenat încă un cerc mare.
- Asta-i un măr! a strigat Şoricelul.
- Poate fi şi un măr, a răspuns Creionul, şi a mai desenat câteva cerculeţe, uite aşa, alungite.
- Ştiu, ăştia sunt cârnăciori! a început să chiţăie Şoricelul, lingându-se pe bot. Hai, isprăveşte mai repede, mă mănâncă îngrozitor dinţii.
- Aşteaptă o clipă, a zis Creionul.
Şi, când a început să deseneze aceste unghiuri, Şoricelul a început să ţipe:
- Asta seamănă cu o pi. . . Stai! Nu mai desena!
Dar Creionul desenase deja mustăţile lungi.
- Dar asta-i o adevărată pisică! a chiţăit Şoricelul înspăimântat. Ajutor! şi s-a năpustit în vizuina sa.
De atunci, Şoricelul n-a mai scos capul de acolo.
Iar Creionul lui Sănducu mai trăieşte şi astăzi, numai că a rămas mic, mic de tot.
Încercaţi să desenaţi şi voi, copii, cu creionul vostru o pisică - spaima şoriceilor.
Cocoşul şi Culorile
Sănducu a desenat un Cocoş, dar a uitat să-l coloreze. A plecat Cocoşul la plimbare.
- De ce umbli aşa necolorat? s-a mirat Câinele.
Cocoşul şi-a luat seama în oglinda apei. Şi a văzut că, într-adevăr, Câinele avea dreptate.
- Nu te necăji, i-a spus Câinele, du-te la Culori; ele te vor ajuta.
Cocoşul ajunge la Culori şi le roagă:
- Culorilor, Culorilor, ajutaţi-mă!
- Bine, a zis Culoarea Roşie, şi i-a colorat creasta şi bărbia. Culoarea Albastră i-a colorat coada. Cea Verde – aripile. Cea Galbenă – pieptul.
- Iată, acum eşti un adevărat Cocoş! a spus Câinele.
Pisica mofturoasă
O Fetiţă şedea la masă şi desena.
Deodată s-a apropiat o Pisică vărgată şi a început să privească ce desenează Fetiţa.
- Ce faci aici? a întrebat-o pisica curioasă.
- Desenez o căsuţă pentru tine, a spus Fetiţa. Priveşte: aici e acoperişul, aici coşul de fum, iar aici este uşa.
- Dar ce-am să fac eu acolo?
- Vei face focul în sobă şi vei fierbe grişul.
Şi Fetiţa a desenat fumul care iese pe coşul căsuţei.
- Dar unde-i fereastra? Doar pisica sare pe geam!
- Iată şi fereastra. Una, două, trei, patru … a zis Fetiţa şi a desenat patru ferestre.
- Dar unde mă voi plimba?
- Iată pe aici!
Fetiţa a desenat un gard în jurul casei.
- Asta o să fie grădina - a spus ea.
Pisica s-a uitat şi a forăit:
- Ce grădină mai e şi asta? Nu este nimic în ea!
- Aşteaptă, a spus Fetiţa. Iată şi un strat de flori, un măr cu mere în el, iar aici grădina de zarzavat: aici cresc morcovi, varză…
- Varză! s-a bosunflat Pisica. Dar unde o să pescuiesc?
- Uite, aici...
Şi Fetiţa a desenat un iaz, iar în iaz nişte peştişori.
- Aşa e bine. Dar păsărele vor fi? a intrebat Pisica curioasa. Mie îmi plac păsărelele.
- Vor fi. Iată ai o găină, şi un cocoş, o gâscă şi iată şi trei puişori de găină.
La vederea lor, Pisica s-a lins pe bot, a sforăit de plăcere şi a întrebat încetişor:
- Dar ... dar şoricei vor fi acolo... în căsuţă?
- Nu, şoareci nu vor fi.
- Dar cine-mi va păzi căsuţa?
- O va păzi ... Fetiţa a desenat o cuşcă. O va păzi, iată: Azorel!
Pisica a început să-şi mişte coada şi nu ştiu de ce i s-a zbârlit blana.
- Nu-mi place căsuţa ta, a zis Pisica. Nu vreau să locuiesc acolo!
Şi a plecat de parcă ar fi supărat-o cineva.
Poftim de vezi ce Pisică mofturoasă!
Pomul de iarnă
S-au uitat azi dimineaţă copiii în calendar şi au văzut că în el mai rămăsese o singură filă.
Mâine este Anul Nou! Mâine este Pomul de iarnă! Jucăriile vor fi gata, dar nu au brad. Copiii au hotărît să-i scrie lui Moş Gerilă să le trimită un brad din codru, cel mai bogat în ramuri şi cel mai frumos brad.
Au scris copiii această scrisoare şi au alergat în curte să facă Omul de Zăpadă.
„Dragă Moş Gerilă!
Te rugăm să ne dăruieşti un brad pentru Anul Nou. De jucării ne îngrijim noi înşine.
Îţi aduce srisoarea acest Om de Zăpadă.
Semnat: Copiii”
Munceau uniţi: unul strângea zăpada, altul rostogolea bulgării mari.
I-au aşezat Omului de Zăpadă pe cap o găleată veche, i-au făcut ochii din cărbuni, iar în loc de nas i-au pus un morcov.
A ieşit un Om de Zăpadă, poştaş grozav!
Copiii i-au dat scrisoarea şi i-au spus:
Omuleţ, Om de Zăpadă,
Brav poştaş de nea,
Iute-n codrul des aleargă
Ca să duci scrisoarea.
Va primi-o Moş Gerilă
Va găsi-n pădure bradul
Cu atît de multe ramuri
Şi de ace verzi, ca nimeni altul.
S-aduci bradul brazilor
Tuturor copiilor!
S-a lăsat seara, copiii au plecat acasă, iar Omul de Zăpadă îşi zice:
- Mi s-a dat o sarcină! Încotro s-o apuc?
- Ia-mă cu tine! i-a zis deodată căţeluşul Azorel. Te voi ajuta să găseşti drumul.
- Ai dreptate, în doi este mai plăcut! i-a răspuns bucuros Omul de Zăpadă. O să ne aperi, pe mine şi scrisoarea, şi o să ţii minte drumul.
Au mers cale lungă Omul de Zăpadă şi Azorel şi în cele din urmă au ajuns într-un codru mare, mare…
Le-a ieşit în cale un Iepure.
- Spune-ne, unde locuieşte Moş Gerilă? 1-a întrebat Omul de Zăpadă.
Dar Iepurele n-are timp să răspundă: îl fugăreşte Vulpea.
Iar Azorel latră: „Ham", „ham"! şi fugi şi el după Iepure. Omul de Zăpadă s-a întristat:
- Se vede treaba că voi merge mai departe de unul singur.
Deodată s-a stârnit viscolul; vălătuci de zăpadă şuierau prin văzduh . . .
S-a cutremurat Omul de Zăpadă şi … s-a destrămat. Pe zăpadă au rămas numai găleata, scrisoarea şi morcovul.
Vulpea, reaua, s-a întors în goană:
- Unde-i cel ce m-a împiedicat să-l prind pe Iepure?
Ia seama: nimeni! Numai scrisoarea căzută pe zăpadă. A înhăţat scrisoarea şi pe-aci ţi-e drumul.
S-a întors şi Azorel:
- Unde o fi Omul de Zăpadă?
A dispărut.
În timpul ăsta, Vulpea dă nas în nas cu Lupul.
- Ce-ai acolo, cumătră? mârâie Lupul. Hai să împărţim pe din două!
- Nu vreau să împart cu nimeni, lasă că-mi prinde bine mie, a zis Vulpea şi a luat-o la sănătoasa.
Lupul, după ea.
Iar Coţofana curioasă îi urmăreşte din zbor.
Azorel a plâns dar iepurii i-au spus:
- Aşa-ţie trebuie: să nu ne fugăreşti, să nu ne sperii!
- Nu vă voi mai speria, nu vă voi mai fugări, a spus Azorel şi s-a pus mai tare pe plâns.
- Nu plânge, o să te ajutăm, i-ai zis iepurii.
- Iar noi o să-i ajutăm pe iepuri, au sărit şi veveriţele.
Şi iepurii au început să construiască Omul de Zăpadă, iar veveriţele îi ajutau: băteau zăpada cu lăbuţele şi o netezeau cu codiţele.
I-au aşezat din nou găleata pe cap, i-au făcut ochii din cărbuni, iar în loc de nas i-au pus morcovul.
- Vă mulţumesc că m-aţi refăcut, a spus Omul de Zăpadă. Dar acum ajutaţi-mă să-l găsesc pe Moş Gerilă.
L-au condus la Urs. Ursul dormea în bârlog. L-au trezit.
Omul de Zăpadă i-a povestit cum l-au trimis copiii cu o scrisoare la Moş Gerilă.
- Scrisoarea? mormăie Ursul. Unde este?
Au tot căutat, dar scrisoarea nicăieri!
- Fără scrisoare, Moş Gerilă n-o să vă dea bradul, a zis Ursul. Mai bine întoarceţi-vă acasă, eu o să vă ajut să ieşiţi din pădure.
Deodată, te miri de unde, vine în zbor Coţofana, ţipând:
- Iată scrisoarea! Iată scrisoarea! Şi Coţofana a istorisit cum a dat de scrisoare. Cum Lupul şu Vulpea s-au încăierat şi ea, Coţofana, a înhăţat scrisoarea.
Au plecat cu toţii la Moş Gerilă.
Omul de Zăpadă se grăbeşte, se frământă şi ba se împiedică de câte un dâmb, ba cade în vreo groapă, ba se agaţă de vreun ciot.
Noroc cu Ursul, că altfel Omul de Zăpadă s-ar fi sfărâmat din nou.
În cele din urmă au ajuns la Moş Gerilă.
Moş Gerilă a citit scrisoarea şi a zis:
- Ei, dar de ce-aţi venit aşa târziu? N-o să mai izbuteşti, Omule de Zăpadă, să le duci copiilor bradul de Anul Nou.
Toţi au sărit să-i ia apărarea Omului de Zăpadă, povestind ce i s-a întîmplat. Moş Gerilă i-a dat atunci sania sa, iar Omul de Zăpadă a pornit degrabă cu bradul la copii.
Ursul s-a întors acasă, să-şi continuie somnul până în primăvară.
Dimineaţa, Omul de Zăpadă se afla pe vechiu-i loc, dar în braţe ţinea acum, în loc de scrisoare, un brad.
Ce pasăre mai este şi asta?
Era odată un Gâscan.
Şi era el tare prostănac şi invidios.
Pizmuia pe toată lumea, se certa cu oricine şi la toţi se răstea. Ceilalţi dădeau din cap şi ziceau:
- Zi-i Gâscan şi, lasă-l!
Odată, Gâscanul a văzut la iaz o Lebădă. Şi i-a plăcut gâtul lung al lebedei.
„Uite, îşi zice el, să am un gât ca ăsta!"
Şi o rugă pe Lebădă:
- Hai să facem schimb. îţi dau gâtul meu, mi-l dai pe-al tău.
A stat Lebăda o clipă pe gânduri şi s-a învoit. Au făcut schimbul.
Merge Gâscanul cu gâtul lung de lebădă şi nu ştie cum să-l poarte. Ba îl răsuceşte, ba îl lungeşte, ba îl face colac, oricum tot îl stânjeneşte.
Un Pelican l-a văzut şi a început să râdă:
- Tu, zice, nu eşti nici Gâscan, nici Lebădă! Ho-ho-ho!
Gâscanul s-a supărat, a dat să sâsâie, dar a băgat de seamă ciocul cu un sac mare al pelicanului.
„Uite un aşa plisc cu sac mare să am!" a gândit Gâscanul.
Şi-i zise Pelicanului:
- Hai să facem schimb: îţi dau pliscul meu roşu, îmi dai pliscul tău cu sac.
A râs Pelicanul, dar s-a învoit. Au făcut schimbul.
Gâscanului îi plăcea să facă astfel de schimburi. Cu Cocorul, Gâscanul a schimbat picioarele: şi-a dat picioarele cu labele sale late şi a primit picioarele subţiri ale cocorului.
Cu Cioara şi-a schimbat aripile sale mari, albe cu aripile ei mici şi negre.
I-a trebuit apoi Gâscanului mult timp pentru a-l convinge pe Păun să-şi schimbe coada viu colorată cu o coadă în trei pene.
Dar l-a convins.
Iar Cocoşul, fire bună, i-a dăruit Gâscanului creasta şi bărbia sa, iar prin înţelegere şi „cucurigu”.
Acum Gâscanul nu mai semăna cu nici o pasăre.
Gîscanul păşeşte pe picioarele-i de cocor, dă fără rost din aripile-i de cioară, şi îşi răsuceşte în toate părţile gâtul de lebădă, În cale, îi iese un cârd de gâşte.
- Ga-ga-ga! Ce pasăre mai este şi asta? se miră ele.
- Sunt Gâscan! a strigat Gâscanul, bătând din aripile de cioară, întinzându-şi gâtul de lebădă şi slobozind cât îl ţinea ciocul de pelican un ,,Cu-cu-ri-gu-u!". Eu sunt cel mai grozav!
- Fie, dacă eşti gâscan, hai cu noi! i-au zis gâştele.
Au plecat gâştele la pajişte, iar Gâscanul, cu ele.
Toate gâştele ciugulesc iarbă, numai Gâscanul tot plescăie din pliscul său cu sac, dar nu poate defel să ciugulească şi el.
Au plecat gâştele la iaz să se scalde, Gâscanul – cu ele.
Toate gâştele înoată în iaz, numai Gâscanul aleargă pe mal, că picioarele de cocor nici gând să-l ajute să înoate.
Râd gâştele:
- Ga-ga-ga!
El le răspunde:
- Cu-cu-ri-gu-u!
Au ieşit gâştele la mal, dar aici, te miri de unde, apare Vulpea!
Gâştele au dat un ţipăt şi şi-au luat zborul.
Numai Gâscanul a rămas de unul singur, aripile de cioară nu-l ajută să-şi ia zborul. Aleargă el pe picioarele de cocor, dar coada de păun i se încurcă în stufăriş.
Vulpea îl înhaţă de gâtul lung de lebădă şi pe-aici ţi-e drumul…
Văzând gâştele una ca asta, s-au prăvălit din zbor şi ia-o la scărmănat pe Vulpe cu coicurile.
Vulpea a lăsat Gâscanul şi-a dat bir cu fugiţii.
- Vă mulţumesc, gâştelor, că m-aţi salvat! Le-a zis Gâscanul. De acum ştiu ce am de făcut.
A mers la Lebădă şi i-a înapoiat gâtul lung. Pelicanului i-a înapoiat pliscul cu sac mare, Cocorului – picioarele lungi, Ciorii – aripile negre, Păunului – coada viu colorată ca un evantai.
Iar Cocoşului, fire bună, creasta, bărbia şi „cucurigu”.
Şi Gâscanul a devenit un gâscan ca toţi ceilalţi.
Numai că acum este inteligent şi nu mai invidiază pe nimeni.
Şi-am încălecat pe-o roată
Şi v-am spus povestea Gâscanului
Toată!
Moş Martin
A intrat ursul la iepure în grădină şi întreabă:
- Ce mai faci, iepuraşule?
- Iată, scot morcovi, moş Martine.
- Dar sunt buni morcovii?
- Buni, moş Martine, numai că trebuie scoşi din pământ.
- Şi mie-mi trebuie morcovi, a spus ursul, şi chiar rezerve pentru iarnă.
- Pentru sănătatea ta, moş Mrtine! Ia câţi vrei!
A scuipat ursul în labe şi s-a apucat să scoată morcovi, astfel că sărea ţărâna în toate părţile.
Deodată a sosit ariciul şi un morcov i-a ajuns direct în cap şi i s-a înfipt în ţepi.
- Câtă neruşinare! a strigat ariciul. Ce se întâmplă aici?
- Scoatem morcovi! a strigat ursul. Dar tu încotro, Cap Ţepos?
- Eu merg în pădure după vreascuri şi hribi albi.
- Iată, hribi! E o idee bună! s-a bucurat ursul. Mie îmi trebuiesc rezerve pentru iarnă. Mergem după vreascuri şi după hribi albi!
- Moş Martine, a spus iepurele, cum stăm cu morcovii?
- Morcovi, morcovi, a mârâit ursul. Mănâncă singur, că mie îmi plac hribii albi!
Şi a plecat după arici în pădure.
Merge ariciul prin pădure să adune hribi şi îi pune în ţepi, însă neîndemânaticul urs mai mult îi calcă.
Veveriţa din copac îi strigă:
- Ce faci moş Martine, rupi totul în calea ta?
- Iată, culeg hribi, îmi fac rezerve pentru iarnă, răspunse ursul.
- Ce faci tu cu ciupercile alea? murmură veveriţa. Mai bine încearcă nuci, alune.
A cerut ursul nuci şi i-au plăcut foarte mult.
- Iată, asta-i treabă bună! Eu le voi culege imediat, dintr-o mişcare. Iaca aşa!
A apucat ursul cu labele o tufă întreagă plină cu alune coapte, a smuls-o din pământ şi a pus-o în spinare. Văzându-l ariciul, a hotărât să se descurce singur.
Apoi ursul s-a întâlnit cu pisica cu undiţele.
- Încotro te duci, pisico? a oprit-o ursul.
- La pescuit, moş Martine. Vreau să le duc pisicuţelor peşte prins cu undiţa.
- Peşte? Dar mie îmi place peştele, zise ursul apropiindu-se. Îmi place să am peşte de rezervă pentru iarnă.
- Păi atunci să mergem! Eu am o undiţă de rezervă, spuse pisica.
Şi porniră la pescuit.
Deodată pisica întreabă:
- Stai! Dar ce ne facem cu nucile şi alunele tale, moş Martine?
- Ce nuci, ce alune! Mărunţişuri. Hai mai repede să prindem peşte, mie îmi trebuie mult pentru iarnă.
Au sosit la râu.
Numai ce au aruncat undiţele, că s-au trezit cu vulpea lângă ei.
Îi spune ursului, râzându-i în nas:
- Te ocupi cu lucruri mărunte, moş Martine.
- Cum adică lucruri mărunte? s-a supărat ursul. Mie îmi trebuie rezerve de peşte pentru iarnă.
- Şi crezi că vei prinde mult peşte? Şi ce-i aşa plăcut ca toată iarna să ronţăi peşte? Mai bine îţi propun să faci altă treabă. Toată iarna ai să-mi mulţumeşti.
- Şi care-i treaba asta? a întrebat ursul.
- Păi, hai în sat să aducem găini şi raţe.
- Găini? Raţe? Hai mai repede! s-a bucurat ursul şi a aruncat undiţa.
- Moş Martine, uite ai prins un peşte! strigă pisica.
- Nu-mi mai trebuie peşte. Mă duc după găini, a mormăit ursul şi a plecat după vulpe.
Când s-a întunecat, ursul şi vulpea au pornit către sat după păsări. Vulpea a dat la o parte o scândură de gard şi i-a spus încet:
- Tu, moş Martine, stai de pază aici, iar eu îţi aduc găini şi raţe, câte vei dori.
- Lasă, spuse ursul, numai să vii repede şi adu-mi cât mai multe. Mie îmi trebuie rezerve multe pentru iarnă.
Merge ursul de-a lungul gardului, uitându-se încolo şi încoace… Ascultând cu urechile ciulite, dar nu a trebuit mult să facă de pază. Câinii satului ce făceau de pază, s-au repezit la el din toate părţile, lătrând la el în cor, gata să-l muşte!
A uitat ursul de găini, de raţe, de vulpea şireată şi a luat-o la fugă, cât îl ţineau picioarele…
Câinii au luat-o cu toţii după urs. Aşa l-au fugărit pe bietul urs până în pădure.
În timpul acesta, vulpea cu toată prada a ieşit cât ai clipi din coteţul de păsări şi pe-aici ţi-e drumul, cumătră!
A doua zi dimineaţa, ursul stătea sub un copac şi gemea.
Un şoricel văzându-l pe urs se opreşte.
- Ce-i cu tine, moş Martine?
- Ce să fie, iată, câinii… Ieri, o clipă numai şi erau gata să-mi ia şi pielea de pe mine.
- Câinii? Asta nu-i bună, a glăsuit şoricelul.
- Eu am vrut, înţelegi, să-mi fac rezerve pentru iarnă.
- Rezerve, asta-i bine, spuse şoricelul.
- Eu şi morcovi am scos, şi ciuperci am cules, şi nuci am strâns, şi peşte am prins, după găini m-am dus…
- Ai fost şi după găini? Asta nu e rău, glăsui şoricelul.
- Totul am făcut şi iată-mă, am rămas cu labele goale.
- Ce-i de făcut acum, ce vei face, moş Martine? a întrebat şoricelul.
- Nu mai pot face nimic, spuse ursul. Iarna vine. Privesc la bârlog, până la primăvară îmi voi linge labele.
- Ei, moş Martine! spuse şoricelul. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar a dat numai cu laba, a oftat şi a fugit mai departe.
Dar ce ai putea să-i mai spui?