Străjerul de Ion Agârbiceanu rezumat povestire
Străjerul, de Ion Agârbiceanu, este o povestire a cărei primă ediţie a fost publicată în „Tribuna”, nr. 45 din 14 decembrie 1957. A apărut pentru prima oară în volum în File din cartea naturii în 1959. Ion Agârbiceanu Fragment De vreo trei nopţi, Niculiţă doarme tare neliniştit, adică mai mult nu doarme. Se învârte de pe o parte pe alta, stă o vreme întins pe spate, dă ţolica la o parte că-i prea cald, apoi iar se întoarce şi se acoperă: parcă îl ia cu fiori de frig.
Febra nici nu-i creşte, nici nu-i scade, nu-l doare nimic şi el nici nu se crede bolnav.
Vede că într-un colţ, subt o icoană, pâlpâie un sâmbure de lumină şi ştie că e candela lor, pe care mamă-sa o lasă aprinsă şi peste noapte, de când el nu prea poate dormi. Ştie că mamă-sa se scoală de multe ori şi vine lângă patul lui, se pleacă peste perină şi aproape totdeauna îi spune, punându-şi mâna rece pe fruntea lui:
- Iar nu dormi, Niculiţă? Închide ochii, cu ei deschişi cum să adormi?
Simte că mamă-sa, şi când e în patul ei, e tot cu gândul la el. Uneori îi zice:
- Dumneata de ce nu dormi? Ţi-e frică să nu fiu bolnav, nu-i aşa? De aceea laşi şi candela aprinsă.
- O las să nu-ţi fie frică în întuneric, că te trezeşti mereu.
Copilul se miră:
- Frică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă şi cu dumneata!
- Pe întuneric ţi-e urât.
- Mie nu mi-e urât.
Spunea adevărul: nu-i era urât; se gândea la atâtea lucruri la care până acum nu se gândise niciodată...
Şi, mai întâi, iată, liniştea asta nemaipomenită, care stăpânea în împărăţia nopţii! Niciodată peste zi nu i-a ţiuit în urechi o astfel de linişte. Se împânzise în cameră, pătrundea de-afară, parcă nu numai prin ferestre, ci şi prin păreţi, cobora şi din pod şi se strecura prin tavanul de scânduri şi grinzi. Izvora şi din masă, din scaune, din laviţe, lăsând toate lucrurile moarte, goale, uscate şi nefolositoare, care păreau cu totul străine, aduse nu se ştie de cine şi de unde şi lăsate încet, abia pipăit, în cameră.
Acum nici nu i-ar veni lui Niculiţă să umble printre ele, să le atingă. Prea erau străine şi de neatins, de nepipăit.
Pâlpâirea candelii mişca umbre ciudate pe pereţi, tot aşa de multe ca toate lucrurile din cameră. Se uita la ele adeseori, mai ales când stătea pe spate în patul lui. Cu ce semănau? Dar până să se înfiripeze o formă, se şi împrăştia şi se ridica altă pâlpâire de umbră. Cum se năşteau? Cine le purta? Cine le sorbea?
Lui îi părea că le place să fluture aşa, în liniştea nepătrunsă a nopţii. Lor nu le era urât. Se mişcau şi nu cunoşteau urâtul ce intrase parcă în scaune, în masă, în laviţe, chiar şi în icoanele de pe părete, se cuibărise acolo adânc, să nu mai iese din ele.