Carol cel Mare s-a nascut la Aachen, in Germania de astazi la 2 aprilie 742 d.Hr, fiind primul conducator al Europei. Există controverse între specialişti privitoare atât la data, cât şi la locul naşterii, datorită faptului că documentele rămase pînă azi oferă informaţii incomplete şi uneori contradictorii. Rege al francilor si mai apoi imparat al Sfantului Imperiu Roman, a reusit prin intermediul companiilor militare purtate de-a lungul a 4 decenii sa domneasca peste un imperiu ce se intindea de la Atlantic pana la Dunare si din Olanda pana in Provence.
La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Carol era cel dintâi născut al regelui Pepin cel Scurt şi al reginei Bertrada de Laon. Viitorul lider de proporţii continentale avea în spate o ascendenţă valoroasă, fiind nepotul lui Carol Martel, o temută căpetenie politică şi militară a francilor. În acord cu ascendenţa sa ilustră şi faptele de arme ale strămoşilor săi, nepotul lui Carol Martel avea să scrie el însuşi unele din cele mai glorioase pagini de istorie ale Europei Occidentale.
El este văzut de mulţi istorici nu doar drept părinte fondator al Franţei şi Germaniei, ci şi ca un fondator al Europei unite, dacă ţinem cont de faptul că Charlemagne a fost primul conducător al unui imperiu în Europa, de la căderea Imperiului Roman, iar realizările sale au contribuit hotărâtor la crearea unei identităţi europene comune, pentru numeroase populaţii din vestul şi centrul Europei - viitorul nucleu al Europei unite.
Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său. Un portret „robot” al regelui Carol cel Mare a fost creionat cam asa : „„Era înalt de şase picioare şi cinci degete şi era clădit pe măsura înălţimii sale. Avea un păr lung şi frumos , alb precum neaua, un nas puternic şi o privire demnă şi neclintită. Era cumpătat la băutură şi mâncare şi s-a păstrat sănătos cu toate că a îndurat greutăţi şi boli precum orice soldat de rând.”
( Einhard, cronicarul curţii, contemporan cu Charlemagne)
Carol cel Mare a urcat pe tron într-un moment când forţele puternice ale schimbării îi afectau regatul. Prin tradiţia francă, era un rege războinic, de la care era de aşteptat să îşi conducă supuşii în războaie care să extindă hegemonia francilor şi să aducă bogăţii supuşilor. Predecesorii săi merovingieni fuseseră mari cuceritori, însă victoriile lor au dus la formarea unui regat alcătuit din diverse popoare, care erau tot mai greu de condus de către o domnie unificată. Pentru regii merovingieni, situaţia a fost complicată atât de pofta insaţiabilă a aristocraţiei france de bogăţie şi putere, cât şi de divizarea constantă a teritoriului francilor, rezultând din obiceiul de a trata regatul ca un patrimoniu care se împarte
între toţi moştenitorii de sex masculin în viaţă ai fiecărui rege.
Până la începutul sec. VIII d.Hr., aceste forţe au redus conducătorii merovingieni la nişte regi „de nimic”, aşa cum i-au numit succesorii lor carolingieni. Puterea reală a fost asumată de o dinastie aristocratică, numită mai târziu carolingiană, după Carol cel Mare, care, în sec. VII d.Hr., a ajuns la poziţia dominantă utilizând funcţia de majordom al palatului pentru a prelua controlul asupra administraţiei şi a resurselor regale şi pentru a se înconjura de susţinători suficient de puternici pentru a ţine la distanţă familiile france rivale ce doreau aceeaşi putere. În secolul VIII d.Hr., majordomii carolingieni ai palatului, Charles Martel (714-741 d.Hr.) şi (înainte de a deveni rege) Pepin III (741-751 d.Hr.), au întreprins diferite acţiuni ce aveau scopul de a împiedica fragmentarea politică a regatului franc.
Carol a fost astfel moştenitorul unei lungi tradiţii în care regele era apreciat în funcţie de succesul în război, care, în schimb, îl obliga să conceapă mijloace de guvernare capabile să menţină controlul asupra unei populaţii din ce în ce mai poliglote.
El a fost primul rege european care şi-a transformat castelul într-un important centru de studiu, invitând savanţi şi oameni învăţati din toată lumea şi acordându-le adăpost, libertate şi sprijin. El a fost cel care a lansat o reformă monetară fără precedent şi a fixat taxe în funcţie de veniturile supuşilor săi. Conştient de abuzurile colectorilor de taxe, a introdus plata taxelor prin intermediul monedelor de argint, standardizând valoarea fiecărei monede.
Era iubit şi temut în egală măsură. Conform descrierilor din cronici, era o fire veselă, dinamică şi încrezătoare. Rar mergea la pas, cel mai adesea călărea în grabă, astfel încât oricine vroia să i se adreseze, fie el sfetnic de curte sau ţăran umil, trebuia să ţină pasul cu regele!
Ştia după nume pe toţi cei care locuiau în castelul său, de la consilierii apropiaţi la cel mai de jos servitor. Era un mare iubitor de câini, fiind tot timpul înconjurat de haita credincioşilor săi prieteni necuvântători. Cu toate că era un rege din toate punctele de vedere, rar era de găsit în palat. Când nu participa personal la bătălii, era la vânătoare sau vizita administratorii locali, decretând la faţa locului legi noi menite să-şi protejeze poporul, deoarece Charlemagne se baza pe oamenii de rând pentru a-şi asigura grosul armatei.
Era sângeros, dar popular şi iubit. Era un politician feroce, dar cunoştea bine dedesubturile sufletului omenesc şi ţinea mereu cont de starea de spirit a celor din jur, fie ei supuşi sau duşmani de pe câmpul de luptă. Mantia albastră pe care o purta în bătălii, alături de faimoasa Joyeuse, spada sa, sunt considerate şi astăzi obiecte de cult de către majoritatea francezilor. Nu degeaba Papa Ioan Paul al II-lea se referea la el, într-o cuvântare, ca al un Pater Europae .
Semnul distinctiv al domniei lui Carol cel Mare a fost efortul său de a respecta obiceiurile străvechi şi cerinţele domniei unui rege franc ripostând, în acelaşi timp, în mod creativ noilor forţe care influenţau negativ societatea. Calităţile personale l-au ajutat să facă faţă acestei provocări.
Cei aproximativ 30 de ani de războaie au avut drept componentă principală atacurile sale asupra saxonilor. Carol a fost încurajat de papii Romei, care vroiau de mult o spadă cu care să se răzbune pe barbarii saxoni, vinovaţi de măcelărirea tuturor misionarilor trimişi de-a lungul anilor să-i creştineze. Niciun război dus de franci nu s-a comparat cu cel dus împotriva saxonilor, nici unul nu a fost atât de costisitor şi sângeros.
Saxonii erau un neam războinic, nesupus, ostil religiilor impuse de alţii. Dar, în ciuda pierderilor mari, Charlemagne şi soldaţii săi pătrundeau tot mai adânc în inima pădurilor sălbatice ale vechii Europe, urmărind şi supunând cu forţa orice trib saxon întâlnit. După ce a supus toate uniunile tribale aflat în calea sa, Carol a strămutat aproximativ 10.000 de saxoni care trăiseră pe malurile Elbei şi i-a dus în Galia şi Germania. Războiul cu saxonii a durat mulţi ani, iar supravieţuitorii au avut de ales între creştinare şi exterminare. Termenii impuşi de Carol dictau saxonilor să renunţe la cultele lor religioase, să accepte creştinismul şi să trăiască în bună înţelegere cu vecinii lor franci.
În timpul lungilor sale conflicte cu saxonii, Charlemagne a dorit să-şi securizeze frontiera de sud, din Pirinei, astfel că a lansat o expediţie în Spania. Toate oraşele şi castelele atacate i s-au supus aproape instantaneu. Faima sa depăşise cu mult graniţele regatului franc. Tot atunci, a suferit şi singura sa înfrângere memorabilă, în momentul în care trupele sale au fost atacate de basci, aliaţii cu gasconii trădători. Atacul s-a petrecut în Trecătoarea Roncevalles din Pirinei.
Momentul a fost consemnat în cântecele şi povestirile menestrelilor de la curţile europene, sub numele de Cântecul sau Epopeea lui Roland, în care se povestesc faptele de arme şi sfârşitul tragic al Contelui Roland, unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi războinici de la curtea lui Charlemagne.
Carol şi-a continuat peregrinările războinice prin supunerea bretonilor, după care şi-a strâns armata şi a poposit în Roma, unde s-a rugat, şi s-a întors apoi în Galia.
Nici acolo nu a stat mult, deoarece aroganţa şi prostia Ducelui Tassilo al Bavariei au dus la un conflict armat. Odată calmate lucrurile în Bavaria (prin înfrângerea lui Tassilo, care în 794 a fost silit să renunţe la orice pretenţie asupra Bavariei, acesta intrând în componenţa Regatului Franc), a izbucnit un nou război, de data aceasta cu triburile slave ale wiltzilor (veletilor). Aceştia au fost, în cele din urmă, învinşi şi au devenit, împreună cu vecinii lor abodriţii (sau obotrizii), aliaţi ai francilor, sprijinindu-l ulterior pe Charlemagne în lungul său război cu saxonii. Au urmat războaiele cu avarii, considerate de unii istorici drept cele mai dure confruntări ale lui Charlemagne, după cele cu saxonii. Carol a ieşit din nou învingător.
Cum regele franc părea că are de onorat un contract nelimitat cu Zeul Ares, au izbucnit luptele cu vikingii danezi. Regele danez Godfred apucase deja să-i subjuge pe obotrizii aliaţi cu francii, când Carol l-a atacat. Regele danez nu a trăit până la sfârşitul confruntărilor, fiind ucis de către un războinic din propria-i gardă.
Charlemagne a împiedicat de asemenea extinderea dominaţiei musulmane în Europa apuseană, în schimb extinzând constant graniţele regatului franc spre sud.
Preocupat de apărarea sudului Galiei de atacurile musulmane şi înşelat de promisiunile de ajutor făcute de conducătorii locali musulmani din nordul Spaniei, care încercau să scape de autoritatea califului omeiad din Cordoba, Carol a invadat Spania în 778 d.Hr. Această acţiune nefericită s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă a armatei france în retragere de către forţele gascone (sau basce), imortalizată trei secole mai târziu în poemul epic Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland).
În ciuda acestui eşec, Carol cel Mare s-a străduit în continuare să întărească frontiera cu Spania. În 781 d.Hr., el a creat marca Aquitania, punându-l rege pe fiul său, Ludovic. De aici, forţele france au iniţiat o serie de campanii, care au stabilit în cele din urmă controlul francilor asupra regiunii Marca Hispanica, teritoriul situat între Pirinei şi fluviul Ebru. În 787-788 d.Hr., Carol a anexat cu forţa Bavaria, ai cărei conducători se împotriviseră multă vreme suzeranităţii france.
Această victorie a adus francii faţă în faţă cu avarii, nomazi asiatici care, spre sfârşitul sec. VI şi VII d.Hr., au format un imperiu vast, locuit în mare parte de slavii cuceriţi de pe ambele maluri ale Dunării. În sec. VIII, puterea avară era în declin, iar campaniile francilor din 791, 795 şi 796 d.Hr. au grăbit dezintegrarea acestui imperiu. Carol a strâns multă pradă, şi-a însuşit un teritoriu la sud de Dunăre, în Carinhia şi Panonnia, şi a inaugurat un teren pentru misionariat care a dus la convertirea la creştinism a avarilor şi a foştilor lor supuşi, slavii.
Considerat pe bună dreptate drept cel mai grandios lider medieval vest-european, Charlemagne nu s-a limitat doar la războaie şi cuceriri. Din contră, a fost un vizionar, un excelent administrator şi un conducător de excepţie, interesat şi de prosperitatea maselor largi ale populaţiei. În timpul vieţii sale, imperiul se întindea peste teritoriile de astăzi ale Franţei, Germanie, Elveţiei, Olandei, precum şi în jumătate din Spania şi Italia.
Prin stabilirea unui centru de comandă asupra Europei vestice, Charlemagne a restabilit parţial unitatea şi gloria defunctului Imperiu Roman de Apus şi a pavat drumul către dezvoltarea Europei moderne. A stabilit relaţii diplomatice fără precedent cu regii din Galicia şi Asturia, precum şi cu triburile înverşunaţilor scoţi. A avut chiar o relaţie de amiciţie cu legendarul calif Harun al-Raşid, cu toate că cei doi nu s-au întâlnit niciodată.
Reforma religioasă
Cuceririle militare ale lui Carol, diplomaţia şi eforturile de a impune o administraţie unificată în regatul său au constituit o dovadă impresionantă a capacităţii sale de a juca rolul unui rege tradiţional franc. Politica sa religioasă reflecta capacitatea de a răspunde pozitiv la forţele de schimbare care se manifestau în lumea lui. Cu un entuziasm considerabil, a extins şi a intensificat programul de reformă, instituit mai şovăielnic în anii 740 d.Hr. de tatăl său, Pepin, şi de unchiul său, Carloman. Răspunsul lui Carol la nevoia tot mai mare a lumii ca viaţa spirituală să devină mai profundă a fost să facă din acest obiectiv preocuparea principală a politicilor publice şi a guvernării regale.
Programul lui pentru îndeplinirea responsabilităţilor religioase regale a fost formulat într-o serie de concilii constituite din clerici şi laici convocaţi prin ordin regal pentru a analiza un program stabilit de către curtea regală. Actele normative ale conciliilor au primit drept de lege în capitulariile regale, iar toţi cei care aveau funcţii oficiale, în special episcopii, trebuiau să le pună în aplicare. Această legislaţie, tradiţională în spirit şi conţinut, a fost inspirată de convingerea că normele necesare pentru corectarea deficienţelor ce asaltau viaţa creştină în sec. VIII d.Hr. fuseseră deja definite de Scriptură şi de consiliile bisericeşti timpurii şi de autorităţile ecleziastice.
Reforma se axa pe câteva preocupări majore: consolidarea structurii ierarhice bisericeşti, clarificarea competenţelor şi a responsabilităţilor ierarhice, îmbunătăţirea calităţii intelectuale şi morale a clerului, protejarea şi extinderea resurselor ecleziastice, standardizarea practicilor liturgice, intensificarea problemei pastorale care viza înţelegerea generală a principiilor de bază ale credinţei şi îmbunătăţirea moralei şi eradicarea păgânismului. Odată cu progresul mişcării de reformă, domeniul său de aplicare s-a extins, împuternicind conducătorul cu autoritatea de a disciplina clerul, de a prelua controlul asupra proprietăţii ecleziastice, de a propaga credinţa şi de a defini doctrina ortodoxă.
În ciuda extinderii autorităţii sale asupra problemelor administrate în mod tradiţional de Biserică, mişcările agresive ale lui Carol pentru a regla viaţa religioasă au fost acceptate de instituţia ecleziastică, inclusiv de papalitate. Pentru a estima sprijinul acordat de cler politicii religioase a regelui, trebuie să se ţină cont de faptul că regele controla numirea de episcopi şi de abaţi, era un mare binefăcător al instituţiei ecleziastice şi garant al Statelor Papale. Cu toate acestea, sprijinul clerului a fost autentic, reflectând aprobarea faţă de dorinţa regelui de a consolida structurile ecleziastice, de a mări pietatea şi de a corecta morala supuşilor creştini.
Împăraţii bizantini Niceforus, Mihail şi Leo i-au căutat prietenia şi au încercat să încheie alianţe cu el. Carol cel Mare a rămas toată viaţa un om fascinat de străini, de oameni de pe alte meleaguri, care vorbeau alte limbi şi aveau credinţe şi obiceiuri necunoscute lui. În imperiul său şi-au găsit adăpost şi protecţie numeroşi refugiaţi, care căutau să scape de persecuţiile din ţările lor de baştină. A fost un om pios, în ciuda exceselor sale de pe câmpul de luptă şi a creştinărilor forţate. Istoria l-a reţinut şi ca pe un rege cu o generozitate aparte, nemaiîntâlnită la monarhii care i-au succedat. A fost iubit de mase pentru mila pe care o avea faţă de cei sărmani.
Puterea, faima şi geniul său nativ au dus la încoronarea sa publică. Cu toate acestea, modestia sa proverbială a făcut ca evenimentul să fie aproape de anulare, deoarece, la aflarea veştii că urma să fie încoronat ca împărat de către Papa Leo al III-lea, Carol cel Mare a declarat că nu va pune piciorul în biserică în acea zi. Cu toate acestea, evenimentul s-a produs. Era ziua de Crăciun a anului 800, iar Charlemagne a primit titlul suprem în Basilica Sfântului Petru din Vatican.
Cu toate acestea, sfârşitul bate chiar şi la uşile celor mai puternici oameni ai lumii. Nici Charlemagne nu a fost cruţat. Suferea de pleurezie şi a avut ambiţia personală să nu mănânce nimic, deoarece credea că se va vindeca prin post negru. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, l-a chemat lângă el pe Louis cel Pios, rege al Aquitaniei, singurul dintre fii săi legitimi care rămăsese în viaţă, şi l-a desemnat succesor. Charlemagne s-a sfârşit din viaţă pe data de 28 ianuarie anul 814.
surse: istoriiregasite si descopera.ro