PARTEA ÎNTÂI

I. Sumbră zi de toamnă

1

Povestea a început într-o seară de toamnă, urâtă şi ploioasă. Scriitorul Corneliu Cara^[1], instalat la masa de lucru, se oprea când şi când din scris pentru a se văita, abia auzit, de o durere stăruitoare la încheieturi. În ultimii ani, ploile de noiembrie, reci şi cenuşii, îi răscoleau un reumatism mai vechi, contractat în timpul războiului, prin noroaie şi tranşee. Iar dacă durerile nu izbuteau să-l doboare şi să-l ţintuiască la pat, în schimb îl aruncau în braţele unei crunte indispoziţii: scria greu, chinuit, ceea ce-l enerva, făcându-l irascibil şi nesuferit. La toate acestea se mai adăuga, i se părea lui, prezenţa cicălitoare a nevesti-si şi a celor două fete. „De le-aş vedea odată măritate şi la casele lor! Of! Cum îmi mai tulbură liniştea lăuntrică, de care un creator are atâta nevoie!”

Deodată, îşi aminti cum la masa de prânz, Camelia, nevastă-sa, fără ca el să-i fi cerut, îi pusese puţin piper în ciorbă... Aruncase stiloul cât colo şi se ridicase furios de la birou. „De ce mi-ai pus piper? reluă el în gând cearta cu supusa-i soţie. Ţi-am cerut eu? Păi dacă nu ţi-am cerut, de ce-mi piperezi ciorba?” Tot certându-se cu ea, se opri lângă fereastră, fără însă a îndrăzni să-şi arunce privirea afară, la spectacolul dezolant al ploii... I-ar fi convenit de minune ca în clipa aceea Camelia să fie în încăpere, să-i răspundă, să bată cu pumnul în masă şi să-şi afirme cu îndrăzneală punctul de vedere: „Condimentele sunt necesare organismului, iar eu ştiu că organismul tău cere piper!” Camelia însă prefera tactica tăcerii sau a replierilor, nu avea curajul să intre în arenă. „Unde-mi eşti, nevastă?” Scriitorul se uită iscoditor prin încăperea luminată doar de lampa de birou. Pe unul din pereţi se răsfrângea, înfricoşătoare, umbra unui bibelou.

Înfăşurat în halatul său verde, de casă, cu motive turceşti, prinse a se învârti prin încăpere ca un leu în cuşcă, certându-se cu un interlocutor nevăzut. Se opri din nou la fereastră. De data asta, cuteză să tragă draperia de catifea şi să se uite în curte – se întunecase, deşi ceasul înserării încă nu bătuse; ploua pieziş şi des, iar în răstimpuri rafale de vânt se străduiau inutil să sfâşie pânza ploii: castanii, desfrunziţi şi spălaţi de apele cerului, închipuiau nişte fiinţe umile şi resemnate în faţa unui anotimp vrăjmaş. Strada era pustie. Streşinile casei plângeau. Plânsul ăsta îl înfioră; după un timp, îi trezi în suflet o senzaţie ciudată şi neplăcută, o senzaţie nedorită: i se părea că întunericul ce se pregătea să subjuge definitiv oraşul îi punea în primejdie propria existenţă, că alunecă, puţin câte puţin, într-un hău fără fund, de unde întoarcerile nu erau cu putinţă. Gândul morţii îl cutremură şi deveni conştient că trebuie să se opună fatalităţii, să întreprindă neapărat ceva... ceva menit să împiedice ireparabilul. Se răsuci cu spatele către fereastră: ochii săi mai mult speriaţi decât trişti se îndreptară automat spre masa de lucru – zări manuscrisul. De curând, începuse o nouă carte poliţistă – câteva împuşcături, un cadavru greu de identificat, un criminalist versat, un altul, mai tânăr, deci mai puţin versat şi de aceea supărător de naiv. „Fleacuri! bombăni Cara cu glas tare. Mereu aceeaşi poveste, aceeaşi schemă... Prostii! Aşa nu mai merge!” Se desprinse de lângă fereastră cu o hotărâre clară în minte: să rupă paginile scrise, iar a doua zi să comunice editurii că a încheiat pentru totdeauna cu capitolul „romane poliţiste şi de spionaj” şi că are de gând să se consacre eseului sau criticii literare. „Iată, tovarăşi, un sector unde trebuie făcută ordine!... Gata, kaput, m-am săturat de poliţisme, de spioni, nu mai vreau să tot hoinăresc cu imaginaţia în lumea hoţilor, a agenţilor, în general, a răufăcătorilor.” Fără îndoială că, auzindu-i decizia, şeful secţiei beletristice a Editurii Militare, un colonel frumuşel, cu un prematur început de burtă, autor şi el a numeroase romane, îl va întreba persiflându-l: „Cum aşa, maestre?! Să încheiaţi dintr-odată socotelile cu spionii fantomă?! Se poate?! Şi ce o să scrieţi de acum încolo, maestre?” Foarte bine, să-l întrebe, căci el, Corneliu Cara, îşi pregătise răspunsul: „Oamenii au nevoie de dragoste... (Uitase de hotărârea sa anterioară de a se consacra criticii) Am să scriu un roman de dragoste. Un bărbat necăsătorit se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită cu un bărbat bun, „pâinea lui Dumnezeu”. Femeia, ademenită de asaltul celui necăsătorit, se îndrăgosteşte şi ea...”. „Maestre, îl va înfrunta interlocutorul, cunosc un scriitor care v-a luat-o puţin înainte... Unul, de-i spune Lev Tolstoi...”

Discuţia cu reprezentantul invizibil al Editurii Militare ar fi continuat, dar câteva ciocănituri în uşă îl făcură să tresară – prea se lăsase absorbit de gânduri. Uşa se deschise timid şi Camelia îşi arătă capul.

—  Mami, te deranjez? Nu îndrăzni să treacă de uşă.

—  Mami?! Mami?! izbucni el furios. Te-am rugat de atâtea ori să nu-mi mai spui „mami”.

Femeia, obişnuită cu toanele soţului, nu se lăsă provocată – „Oho, dumnealui atât aşteaptă, să-i răspund!” – se mulţumi doar să-i comunice că era căutat.

Noutatea se dovedi a fi pentru Cara de-a dreptul copleşitoare – încremeni nedumerit, cu mâinile înfundate în buzunarele halatului. Exclamă:

—  Mă caută cineva?!... Pe o vreme ca asta?

—  De l-ai vedea cum arată!... Ţi se face...

Bărbatul n-o lăsă să termine.

—  Ce vrei să zici?

—  ... că ţi se face groază... Dar şi milă... Şi e ud... închipuieşte-ţi, a mers prin ploaie fără umbrelă...

—  Unde-i?

—  La intrare! Mi-era teamă să-l las înăuntru, se justifică ea cu o sinceritate dezarmantă. Numai cu tine vrea să vorbească...

—  E şi normal! Pofteşte-l! porunci şi imediat îşi bombă pieptul, asemenea unui comandant mândru că, în sfârşit, a luat marea hotărâre de a trece la ofensivă.

—   Mi-e frică, mami!

—  Frică, zici?! Păi să nu-ţi fie! Că de ani de zile eşti soţia unui autor de cărţi poliţiste... Frică?! Hm, ce-i aia frică?

Îmbărbătată astfel, femeia se duse să îndeplinească ordinul stăpânului.

În aşteptarea vizitatorului, Corneliu Cara aprinse luminile. În schimb stinse lampa de pe birou, apoi trecu la masa de lucru; nu se aşeză, ci rămase în picioare, cu capul îndreptat semeţ spre uşă. Ştia că în clipele acelea ieşise din propria sa piele, pentru a intra într-alta – a unui cabotin... Metamorfoza nu-i displăcea... Iar faţă de vizitatorul său, îl încerca de pe acum un soi de recunoştinţă. Surprinzătoarea sa apariţie îl smulsese dintr-o atmosferă sumbră, transplantându-l în alta. Deocamdată mai luminoasă... avea în vedere cele opt becuri ale lămpii.

Vizitatorul, un bărbat trecut de şaizeci de ani, se oprise în uşa întredeschisă, neîndrăznind să păşească cu ghetele sale scâlciate şi noroite în sanctuarul scriitorului. De cum îl văzu, Corneliu Cara îi dădu dreptate nevestei: înfăţişarea omului te speria. Costumul vechi şi pe alocuri cârpit grosolan era ud, iar din pricina asta i se lipise de trupu-i uscat, dar nu şi vlăguit... Din gulerul cămăşii, ude şi ea, se înălţa un gât sfrijit hărăzit să susţină un cap mare, cu o faţă suptă şi brăzdată de cute aspre. Numai în jurul gurii care, în încleştarea sa, trăda voinţă sau încăpăţânare, se adânciseră trei cute. Necunoscutul îşi scosese de pe cap pălăria veche şi ponosită, strângând-o în mâini ca pe o rufă. Părul cărunt şi rar, tuns anapoda, probabil nu de mâna unui frizer, îi accentua neglijenţa. Lui Corneliu Cara i se păru că dintr-o secundă într-alta vizitatorul va întinde pălăria pentru a cerşi nişte bănuţi, deşi intuia clar că nu ăsta era scopul pentru care-i bătuse la uşă.

—  Intră, omule, apropie-te! îl îndemnă Cara, regăsindu-şi subit tonul cald, prietenos, care în complicatele sale procese de documentare şi investigare avea calitatea de a cuceri încrederea subiectului, de a grăbi apropierea acestuia de scopul investigaţiei.

Privirile musafirului coborâră, vrând parcă să atragă atenţia că se găsea într-o situaţie nenorocită: sub ghetele-i scâlciate apa scursă de pe hainele în zdrenţe se lăţise într-o pată cenuşie.

— Intră, omule, nu-ţi fie milă de covor!

În fine, bătrânul îndrăzni câţiva paşi: părea de-a dreptul uşurat – covorul gros absorbea instantaneu apa. Decis să-şi însufleţească musafirul, Cara ieşi de după masa de lucru, îndreptându-se către barul mascat între două biblioteci. Nu trecea printre scriitori drept un băutor de anvergură. Însă primea destul de des vizita unor redactori. Aceştia aşteptau cu o vădită nerăbdare momentul în care Cara avea să umble la bar să-i întrebe cu amabilitate: „Un whisky? Un Martini sau un Martell?” De data asta, nu ţinu să afle preferinţele musafirului. Le bănuia, aşa că luă sticla de coniac şi umplu în tăcere două păhărele de cristal. Unul îl întinse vizitatorului.

—  Bea, omule! Nu te cunosc dar îţi mulţumesc că ai venit, cu ocazia asta mai trag şi eu o duşcă... Bea, că o să-ţi facă bine!

Bătrânul lăsă pălăria răsucită în seama mâinii stângi, iar pe cea dreaptă o întinse în direcţia paharului servit. Ochii lui Corneliu Cara sesizară vinele groase, albăstrui, ce-i străbăteau sinuos mâna.

—  Noroc! ură scriitorul.

—  Bogdaproste! murmură celălalt şi duse paharul la gură, golindu-l dintr-o suflare: se citea clar că-i plăcea alcoolul, în licărul de recunoştinţă ce i se aprinsese în priviri. Corneliu Cara însă nu se atinse de băutură. Dornic să-şi arate în continuare ospitalitatea, se repezi din nou la sticla de coniac şi reveni lângă bătrân. Acesta, fără să şovăie, întinse paharul; se aşteptase, pesemne, la gestul scriitorului.

—  Dumneavoastră nu beţi?

—  Cum să nu! Scriitorul ciocni bucuros paharul său de cel din mâna necunoscutului. Sorbi apoi o gură de coniac şi constată iar, cu satisfacţie, că de când soţia îl anunţase că era căutat, neliniştea care-l stăpânise până atunci i se risipise. Uitase de ploaie, de durerile reumatice, de cele două fiice care nu se mai măritau odată. Pentru a nu ştiu câta oară, hazardul îi scosese în cale acel ceva tainic ce urma să-l smulgă din monotonia cotidianului. Ca şi în alte dăţi, intuia în apariţia necunoscutului un destin uman, o fişă, dacă nu chiar o viitoare carte.

—   Dumneavoastră sunteţi scriitorul Corneliu Cara? Alcoolul îl încălzise, îi urcase în pomeţii obrajilor o uşoară roşeaţă.

—   Eu...

—   Domnule scriitor... Avea o voce răguşită, de băutor încercat.

—   Şezi!

Bătrânul iscodi fotoliul indicat de scriitor, îi cântări din priviri adâncimea şi moliciunea şi zâmbi ca la vederea unui obiect caraghios.

—    Nu, nu, mulţumesc... Mai bine rămân în picioare! Faţa-i scofâlcită deveni deosebit de moale: ai fi fost înclinat să crezi că ridurile şi cutele se bucurau de o viaţă a lor, independentă de cea a stăpânului.

—   ...Am fost trimis la dumneavoastră de Vasile Chihaia, zise el, amintindu-şi brusc de rostul său acolo.

Corneliu Cara nu mai auzise de acest nume. Îşi exprimă uimirea:

—    Vasile Chihaia?! Nu cred să-l fi cunoscut vreodată... Stătea în dreptul vizitatorului, ţinând într-o mână paharul, în cealaltă, sticla. Dădu să umple paharul celuilalt.

—   Nu, nu, se împotrivi acesta cu evidentă demnitate. Beau, da’ ştiu să mă şi opresc. Aşa e... Nu-l cunoaşteţi... De unde să-l cunoaşteţi?... Apoi, cu un glas sumbru, sublinie: Vasile Chihaia e pe moarte...

Surprins, Corneliu Cara se strădui să descopere cam ce legătură ar putea să existe între el şi omul care trăgea să moară, nu reuşi. Nici nu se grăbi să-i pună celuilalt vreo întrebare ajutătoare; experienţa îl sfătuia să nu se grăbească, să nu insiste, să rămână în aşteptare.

—    El, Vasile Chihaia, m-a trimis... cu rugămintea... Bătrânul căută ochii scriitorului – voia să afle cât de atent era ascultat... Vă roagă... vă roagă de pe patul de moarte, să binevoiţi să veniţi până la dânsul... până la dânsul acasă... Că are să vă mărturisească ceva... ceva foarte important...

Vizitatorul tăcu, dând de înţeles că a spus totul. Cumpănind, scriitorul socoti invitaţia cam bizară, dacă nu chiar suspectă. Nu cunoscuse nicicând un ins cu numele de Vasile Chihaia, şi apoi de unde până unde să-şi permită dumnealui – ce dacă-i muribund? – să-l invite la căpătâiul său, şi încă imediat, şi încă pe o vreme ca asta?! Totuşi nu-şi trădă simţămintele. Se mulţumi să-şi iscodească mai departe musafirul: acesta se exprimase curgător şi cu o vădită tulburare în glasu-i răguşit, ceea ce-l impresionase plăcut.

—    Ce ziceţi, veniţi? întrebă el rugător; pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare.

Corneliu Cara auzi iarăşi streşinile curgând fără contenire şi ripostă cu naivitate:

—   Chiar acum?

Bătrânul încuviinţă cu o vădită părere de rău.

—   Cred că’n noaptea asta îşi dă sufletul... Cancer!

Cuvântul răsună ca un groaznic verdict şi Corneliu Cara murmură impresionat:

—   Cancer?!

Privirea vizitatorului alunecă într-o parte.

—   Părerea mea, vorbi el îndurerat, e că până ce n-o să veniţi la căpătâiul său, Vasile n-o să-şi poată da sufletul... Rostise numele celui în agonie pe un ton intim, ca şi când şi Corneliu Cara l-ar fi cunoscut foarte bine şi era de datoria sa ca vestea să-l întristeze şi să-l alerteze.

—   Barem îl cunosc? îşi repetă scriitorul întrebarea.

—   Dumneavoastră, nu... Dânsul, da... De unde, să nu mă întrebaţi, că nu ştiu... Nici de ce vă roagă să veniţi nu ştiu... Veniţi?

Deşi nu mai avea nici o îndoială că-l va însoţi pe bătrân, căzut ca din cer în universul său literar, Corneliu Cara nu răspunse deîndată. Undeva, prin ascunzişurile sufletului, i se făcu milă de propria sa făptură: să abandoneze aşa, tam-nesam, confortul şi căldura încăperii, pentru a se azvârli în ploaia şi vântul de afară! Şi de dragul cui? Al unui ins de care nici măcar nu auzise:

—   De fapt, dumneata cine eşti?

—   Eu?! Solul lui Vasile Chihaia, se recomandă bătrânul, surprins de dorinţa subită a scriitorului de a-i afla identitatea. Zâmbi sceptic, de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Chiar vă interesează să ştiţi cine sunt?” Mă cheamă Diţă Marin zis Telectualu... şi sunt prietenul lui Chihaia... am făcut pârnaie împreună, mărturisi el un amănunt din biografia sa.

Corneliu Cara se aştepta la orice, dar în nici un caz la un răspuns care să-i fixeze pe cei doi prieteni în fişierele penitenciarelor.

—   Ei, ce ziceţi? Veniţi?

—   La ce spital zace?

—    La nici un spital. Răspunsul exprima totodată şi mirarea acestuia faţă de naivitatea întrebării, adică: „Unde ai văzut dumneata spital să ţină un muribund? Îl expediază acasă, să moară în patul lui!” Zace acasă, pe Intrarea Clopotarilor... Undeva, în cartierul Pantelimon, domnule scriitor.

Ca şi cum o mână nevăzută ar fi conectat o bandă sonoră anume pentru scriitor, Cara auzi din nou răpăitul ploii, vântul de toamnă vuind ameninţător la fereastră şi, instinctiv, se strânse înfrigurat în halatul său de casă.

—   Veniţi?

—   Lasă-mi adresa!

—    Intrarea Clopotarilor, 9... Da’ singur să ştiţi că n-o să nimeriţi, preciză Marin Diţă scoţând din buzunar o batistă udă şi murdară. Îşi suflă nasul, iar efortul său răsună ca o explozie în liniştea odăii. Certamente n-o să nimeriţi, preciză Telectualu ceva mai uşurat.

Fără să scoată o vorbă, Corneliu Cara trecu la masa de lucru, luă un pix şi, urmărit de ochii curioşi ai bătrânului, scrise pe o filă de blocnotes:

„Dragă Camelia, dacă nu mă întorc în maximum două-trei ceasuri, anunţă Miliţia la 222222, la Evenimente... Roagă şi din partea mea să trimită un echipaj pe Intrarea Clopotarilor numărul 9, (Cartierul Pantelimon), la domiciliul lui Chihaia Vasile. Nu intra în panică... Testamentul meu se află de mai multă vreme în seiful directorului Fondului literar. Al tău iubiţel...”

Când termină şi îşi ridică fruntea, îl redescoperi pe Marin Diţă într-o încremenire evlavioasă, ca şi când ar fi stat în dreptul unui altar. Acum, chipu-i gălbejit era ceva mai spiritualizat şi Cara îşi aminti de porecla ce-l înnobila.

—   Veniţi?

—   Mă îmbrac şi mergem, îi comunică scriitorul hotărârea luată.

—   Vă aştept afară, vorbi Diţă înviorat.

—   Şezi, omule, aicea! îi porunci scriitorul. Părăsi masa de lucru, îi puse la îndemâna sticla de coniac. Cât timp mă îmbrac, mata mai trage-i un pahar, îl sfătui gazda.

—   Nu, nu, mulţumesc...

—   Ţigări n-am... că nu-s fumător şi nici altora nu le permit să fumeze aici... Scriitorul desfăcu braţele, ca două aripi, arătându-i astfel musafirului vasta sa bibliotecă. În cinci minute sunt gata, mai zise. Din uşă se mai uită o dată la Telectualu. Fostul client al poliţiei şi al pârnaielor părea măgulit de încrederea ce i se arăta.

2

Ploua fără contenire. Apa aşternea pe parbriz o pânză deasă, iar ştergătoarele, în mişcarea lor mecanică, încercau să vină în ajutorul lui Corneliu Cara. Acesta şedea încordat la volanul „Fiat”-ului său. Noroc că străzile, bântuite de toamnă, erau pustii. Scriitorul auzea aievea vorbele de ocară ale nevesti-si. „Tu eşti nebun, îl luase Camelia la rost aflându-i intenţiile. Unde te aventurezi? Te-au înnebunit cărţile tale poliţiste... Unde te duci, omul lui Dumnezeu, pe ploaia asta?” Apoi, trecuse la ameninţări: „Ei bine, să ştiu că-ţi dai sufletu’ şi tot n-o să te mai fricţionez cu Carmol.” El surâse strâmb şi o liniştise, asigurând-o că dacă i se va întâmpla ceva grav, ceva ireparabil, să nu fie chiar atât de îndurerată, căci îi lăsase pe birou un bileţel... că există un testament... că pe baza economiilor lăsate o s-o ducă binişor, şi ea, şi fetele. „O să fii o văduvă tânără, zău aşa, i-a mai spus. Nu prea veselă, dar încă tânără, da...” Se purtase cam cinic, iar acum, orbecăind prin noaptea asta sumbră, se gândea, nu fără spaimă că, într-adevăr, Camelia ar putea să rămână văduvă. „Încotro am pornit-o? De ce am dat curs, cu atâta uşurinţă, invitaţiei unor necunoscuţi? Uf, pornirile astea spontane, într-o bună zi, dacă nu chiar în noaptea asta, or să mă ducă la pierzanie!” Mai că uitase de Diţă. Îl auzi însă suflându-şi nasul şi-l iscodi cu coada ochiului.

—   De ce ai stat la „pârnaie”? sparse Corneliu Cara tăcerea care-i încătuşase încă de la pornire.

—   Eu? sări el, părând nedumerit că tocmai lui i se pune o asemenea întrebare. Păi, articolul...

—   Dă-l încolo de articol, că nu mă pricep la articole şi paragrafe!

Marin Diţă râse scurt, fără convingere. Conduita lui Cara îl derutase. Îşi închipuise că scriitorii sunt un soi de oameni fuduli, care umblă cât e ziulica de mare cu nasu’ pe sus, că mai uşor te lipeşti de o casă de fier, ca s-o deschizi, decât de dumnealor... Ăsta însă, de lângă dânsul, s-a desferecat de la sine: l-a primit în casă, i-a dat şi de băut, l-a ascultat şi unde mai pui că s-a şi pornit la drum cu maşina... Îi plăcea să creadă că scriitorul fusese cândva unul de-al lor.

—   Păi, ciordeli, spargeri, tâlharii, domnu’ scriitor, toate cu recidivă, se destăinui el cu oarecare bucurie.

—   Şi Chihaia tot cu ciordeli?

Veselia primară a fostului puşcăriaş se stinse brusc. Ar fi dorit să călătorească în lumea amintirilor, dar întrebarea scriitorului îl readuse la realitatea prietenului său ce trăgea să moară.

—   A tâlhărit la drumu’ mare... Tâlhar, tâlhar, da’ gândesc că nu mie, ci lui i s-ar fi potrivit mai bine porecla de Telectualu... Ce să fac, sunt mai bătrân şi i-am luat-o înainte...

—   Da’ ţie de ce-ţi zice Telectualu? trecu Corneliu Cara la un ton intim şi prietenos.

—   În tinereţe, am umblat în lume... şi am învăţat o vorbă franţuzească, una italienească... Umblam îmbrăcat elegant, ca un domn, şi aveam succes la cucoanele din înalta societate...

—   Bijuterii?

—   Şi bijuterii... suspină el. C’est la vie! Am îmbătrânit şi altceva n-am mai învăţat să fac.

—   Nu cumva Chihaia a fost politic?

—   Politic? Nu că mă faci să râd... Am fost amândoi deţinuţi de drept comun.

—   Da’ de ce dintre toţi scriitorii din ţara asta a căzut măgăreaţa pe mine?...

—   O să-ţi zică el totu’...

—   N-are pe nimeni?

—   Pe nimeni, oftă iarăşi Diţă. Viaţă de câine, ca şi a mea. După o scurtă pauză, urmă: Acum, că moare, rămân iarăşi pe drumuri... Sunt bătrân... Mâna asta, pe vremuri, de artist – bineînţeles, în spargerea caselor de bani – nu mai e bună la nimic...

Corneliu Cara crezu că Diţă a pornit pe panta destăinuirilor; se înşelă însă şi de data asta. Ba mai mult, socotind că-l luase gura pe dinainte, Telectualu se retrase în el ca într-o carapace.

După un timp, scriitorul se pomeni undeva la marginea Bucureştiului, manevrând „Fiat”-ul pe nişte străzi înguste, prost pietruite sau pur şi simplu desfundate. Maşina sălta când în sus, când într-o parte... „Unde te bagi, omule? se mustră el. Ce-ţi trebuia? Ce cauţi tu pe aici? Mare minune dacă n-o să rămâi şi în pană!” La gândul că „Fiat”-ul ar putea încremeni în beznă şi ploaie simţi cum îl trec sudorile. Uitase de Diţă, când auzi:

—   Ei, nu mai avem mult!

Cara explodă ironic:

—   Ce vorbeşti, dom’le?! Şi chiar zici că nu mai avem mult?... Ei bravo, m-ai liniştit!

Pe Diţă nu-l supără ironia scriitorului, o socotea îndreptăţită. Dorinţa pătimaşă a prietenului său de a sta de vorbă cu Corneliu Cara în ultimele clipe ale vieţii l-a surprins mai puţin decât hotărârea scriitorului de a răspunde chemării. „Cineva îmi povestea că scriitorii nu sunt întregi la minte, îşi amintea fostul borfaş. Aşa e!... Să vină de acolo de la el, până în fundătura asta!” În bătaia farurilor răsări deodată un colţ de stradă şi Diţă interveni:

—   Pe aici, dom’le scriitor, la dreapta...

Când Corneliu Cara coborî din maşină, simţi sub tălpile subţiri ale pantofilor noroiul gros în care se afundase şi, prin asociaţie, se gândi la Camelia şi la pretenţiile ei exagerate faţă de curăţenia locuinţei.

—   Ţineţi-vă de mine, propuse Diţă. Luaţi-o pe urmele mele...

Nimeriseră într-o fundătură cum mai sunt în Bucureşti, mai ales la marginea oraşului. Domnea un întuneric dens, umed şi friguros. Cara se uită în jur, încercând să se orienteze sau să găsească vreun reper. Desluşi cu greu câteva lumini chioare la ferestrele unor căsuţe îndepărtate şi răzleţe. Senzaţia că se înfundase într-un loc inexistent pe harta capitalei îl cuprinse fulgerător şi simţi fiori de gheaţă pe şira spinării.

Diţă împinse o poartă şi păşi într-o curte; Cara îl urmă. La vreo douăzeci de metri înaintea lor se zărea un pătrat de lumină. Prietenul de pârnaie al lui Chihaia îşi vârâse mâinile în buzunarele pantalonilor şi păşea prin noroi puţin aplecat. Mers specific de vagabond hăituit... „Numai eu sunt în stare de asemenea gesturi! se certă Cara în gând. Să mă iau după nişte necunoscuţi... Camelia are dreptate, întrec măsura, zău aşa!”

Diţă se opri în faţa unei uşi şi, după ce-l văzu pe scriitor lângă dânsul, zise apăsând clanţa:

—   Uite că am ajuns... Să intrăm!

Instinctiv, Corneliu Cara dădu să se şteargă pe picioare, „ghidul” însă îl lămuri că nu era cazul.

—   Lăsaţi, că n-avem persane în casă!

Scriitorul găsi că „solul” lui Chihaia făcuse aluzie la covorul din camera lui de lucru şi din nou se dojeni: „Aşa-ţi trebuie! Dacă te bagi ca prostu’, ce să-ţi fac?!”

Pătrunseră într-un antreu întunecos, stăpânit de un miros pătrunzător de igrasie. Din odaia învecinată răsună un glas stins, tremurat şi nervii lui Cara se încordară.

—   Tu eşti, Marine?

—   Eu... eu... Nu sunt singur, am venit cu domnu’ scriitor, îl informă Diţă, cu o blândeţe nebănuită în glas.

Intrară în cealaltă încăpere şi Corneliu Cara fu deîndată izbit de aerul greu şi stătut al odăii. Fitilul unei lămpi de petrol lumina palid şi pâlpâitor camera. La câţiva paşi, în stângă sa, îl descoperi deodată pe muribund: zăcea pe o canapea îngustă, veche şi scundă, lipită de perete; o pernă înălţa o faţă suptă, galbenă ca o mască funerară. Doar ochii, abia mai sclipind în adâncul găvanelor, mărturiseau că trupul de sub pătura aspră, cenuşie, ce-l acoperea până sub bărbie, mai trăia încă. Lângă un alt perete se afla un pat de campanie, cu aşternutul murdar şi răvăşit. „Acolo doarme Telectualu”, înregistră Cara.

—   Vă rog să vă apropiaţi, domnule Cara, murmură Chihaia... Sunt atât de fericit că aţi binevoit să veniţi... Diţă, adu aici taburetul...

Telectualu se repezi la scaunul aflat într-un ungher şi-l aduse lângă patul muribundului. Cara făcu un efort să înainteze spre acesta. Se aşeză şi, în clipa aceea, văzu şi stropul de lumină al unei candele; în pâlpâirea ei, apărea şi dispărea o icoană afumată...

—   Dumnezeu să binecuvânteze fapta dumneavoastră! îngână suferindul răsuflând anevoie. Făcu o pauză, apoi întrebă: Marine, mai eşti aici?

—   Mai sunt, Vasile, n-am plecat, răspunse Telectualu.

—   Lasă-ne singuri!

—   Bine, Vasile, vă las... încuviinţă Diţă şi părăsi încăperea.

Rămaşi singuri, cei doi se priviră câteva minute într-o tăcere grea, dureroasă.

—   Domnule Cara, vorbi, în sfârşit, Chihaia, precum vedeţi... nu mai am mult... Domnul Dumnezeul nostru o să se milostivească de mine şi o să mă cheme la el... Poate chiar în noaptea asta...! Mi-am binemeritat pedeapsa. Chipul gălbejit şi osos i se crispă, gura i se încleştă. Pe sub pătură braţele se mişcară şi Corneliu Cara îşi dădu seama că mâinile bolnavului se opriseră în dreptul stomacului...

—   Aveţi dureri?

—   Groaznice! mărturisi bolnavul.

—   De ce nu chemaţi doctorul?

—   Nu vreau, Chihaia îşi clătină capul. Durerile mi se cuvin şi nu vreau să scap de ele decât cu vrerea Domnului... fie-i numele lăudat!... Gata, s-au potolit.

Cara îi urmărea stingherit şi dezorientat suferinţa: îi văzu fruntea galbenă acoperindu-se de sudorile morţii.

—  Numele meu adevărat nu e Chihaia Vasile, ci Vanghele Ovidiu, i se spovedi bolnavul. Ovidiu Vanghele... Aţi auzit de mine?

Scriitorul răspunse, nici el nu ştia de ce, cam stânjenit:

—   Mărturisesc că nu...

—  Domnule Cara, eu o să mor... presimt că încă în noaptea asta o să mor... Muribundul îşi îndreptă ochii stinşi spre musafir. Desigur că vă întrebaţi de ce v-am chemat la căpătâiul meu? Cu ce scop?

—  Aşa e, încuviinţă Cara stăpânit de o tulburare de care încerca, fără succes, să scape. Da, şi de ce tocmai pe mine?

—  La spital, după operaţie, sora mi-a adus câteva cărţi... Printre ele şi una de război, scrisă de dumneavoastră. Cartea cu luptele de la Budapesta... Tăcu. Sub pătură, coşul pieptului prinse să i se zbată în ritmul respiraţiei. Bolnavul îşi reluă povestirea cu ceva mai multă vigoare, dar pentru scurt timp. Am mai cerut şi alte cărţi ale dumneavoastră... Sora mi-a satisfăcut dorinţa – erau cărţi poliţiste şi de spionaj. Domnule Cara, o povară grea, insuportabil de grea, îmi apasă sufletul... Ca să pot trece pe lumea cealaltă, trebuie să mă despovărez... Mă urmăriţi?

Cara nu-l auzea prea bine, de aceea îşi trase scaunul mai aproape de căpătâiul bolnavului.

—  Da, vă urmăresc!

—  Am ajuns la concluzia că sunteţi singurul om care poate să mă ajute să mor liniştit... Cartea dumneavoastră despre luptele de la Budapesta e o carte document, nu-i aşa?

Cara confirmă printr-un gest de clătinare a capului.

—   În cazul ăsta vă întreb, aţi auzit de agentul român «B-39»? Deşi Cara nu formulase nici un răspuns, bolnavul se grăbi să precizeze: Nu, ah, să nu cumva să credeţi că eu sunt «B-39»... N-ar fi fost rău să fi fost... De maiorul Doinaş Radu din Biroul 2 al Secţiei a II-a Informaţii a Marelui Stat Major aţi auzit?

—  Nu, recunoscu Cara, ruşinat de faptul că nu auzise nici de agentul «B-39», nici de maiorul Radu Doinaş.

—  Nici n-aţi avut cum. «B-39» a fost dat dispărut fără urmă... Respiraţia i se îngreuie pe sub pătură, braţele bolnavului se mişcară ca doi şerpi ce căutau o ieşire din ascunzătoare. Gura lui Chihaia scăpă un geamăt surd, apoi se potoli. «B-39» a dispărut fără urmă la Budapesta, în ianuarie 1945... exact în zilele când eroii cărţii dumneavoastră îşi desfăşurau operaţiile de stradă. Dar «B-39» n-a dispărut, ci a fost ucis... prins şi ucis. Prins de nemţi şi ucis.

Multe văzuse şi trăise la viaţa sa Corneliu Cara; situaţiile limită nu-i erau necunoscute, însă muribundul, atmosfera încăperii, fostul borfaş care patrula în faţa casei, istoria care-i era dat s-o asculte îi stârneau simţăminte confuze. Îl stăpânea senzaţia că nu părăsise nici o clipă camera de lucru, că şedea la birou şi scria, iar scrisul, cu ajutorul imaginaţiei, îi adusese, în lumea albă a filelor de hârtie, un om ce trăgea să moară şi care mai avea ceva de împărtăşit semenilor.

—   Cred că maiorul Doinaş Radu şi faptele sale de ofiţer de informaţii, relată bolnavul în continuare, trebuie să ocupe un loc de onoare în cartea dumneavoastră consacrată luptelor de la Budapesta.

Corneliu Cara nu-şi desprindea privirile de pe chipul de ceară al muribundului, se gândea: „S-a agăţat de mine în ultimele clipe ale existenţei sale... Ciudat! Parcă ar vrea să mă tragă şi pe mine undeva... Unde? S-a agăţat de mine ca de un colac de salvare şi mă trage...”

—  După ce o să mor, se spovedea fără vlagă Chihaia, v-aş ruga să treceţi pe la Biroul obiectelor găsite de la Gara de Nord. Să întrebaţi acolo de „tovarăşul Vlaicu” Băgaţi de seamă, dacă are o cicatrice pe obraz e tovarăşul Vlaicu. Îi spuneţi doar atât: „Vin din partea lui Ovidiu” O să vă predea o servietă... Muribundul îşi scoase un braţ uscat de sub pătură şi, cu preţul unui efort fizic dureros, trase din buzunarul pijamalei un plic. Aici o să găsiţi cheiţa de la servietă.

Cara luă plicul nu fără a se înfiora.

—  Făgăduiţi-mi că o să-mi îndepliniţi ruga... îi ceru muribundul.

—  Înainte de a vă făgădui, trebuie să ştiu ce conţine servieta.

„Masca” încercă un zâmbet; nu-i izbuti.

— Aveţi dreptate... În servietă o să găsiţi un manuscris şi o scrisoare. Cândva, pe băncile unui liceu din Transilvania, am visat să devin scriitor... E un manuscris neterminat... El însă o să vă dezvăluie taina agentului «B-39», a morţii sale, taina mea... Totul este adevărat... Nimic nu este inventat... Făgăduiţi-mi că o să includeţi într-o nouă ediţie a cărţii dumneavoastră – „Operaţia Budapesta” – portretul maiorului Doinaş Radu... Făgăduiţi-mi!

—  Vă făgăduiesc! murmură Corneliu Cara, gâtuit de o tulburare nemărginită. Ar fi vrut să-l întrebe ce legătură existase între Chihaia şi agentul «B-39».

—  Dumnezeu să vă ajute! murmură muribundul. Acum o să vă rog să plecaţi. Chihaia se strâmba de durere şi-şi întoarse capul spre perete. Îşi lua astfel rămas bun de la oaspetele său.

Cara se ridică încet, stingherit, cu sentimentul că nu va mai găsi drumul spre ieşire. Ascunse plicul în buzunar şi, un timp, încremeni în picioare, buimăcit. Îşi roti privirile: fitilul tremurat al lămpii de gaz, aruncând fără contenire pe pereţi tot felul de umbre sinistre, scotea la iveală un şifonier vechi, căzut într-o rână; într-un ungher, un vraf de cărţi; o masă, şi aceea parcă putredă... Zări deodată uşa şi se îndreptă spre ea, în vârful picioarelor. Însă podeaua, sub greutatea trupului său, scârţâi zgomotos. Diţă îl aştepta sub streaşina casei, zgribulit ca un câine de pripas. Întrebă:

—  Gata?... Să vă conduc?

Înainte de a-i răspunde, Corneliu Cara scoase din portofel o carte de vizită:

—  Nu-i nevoie... Uite, ai aici numărul meu de telefon... Să mă suni.

—  În noaptea asta moare, murmură Telectualu ca pentru sine. Presimt eu că moare.

—   Nu uita să-mi telefonezi, repetă scriitorul tot în şoaptă. Cine-l îngrijeşte?

—  Eu...

—   Cum, nici o femeie? se miră Cara. Nici o gospodină?

—   Suflet de femeie n-a trecut prin casa noastră! Şi, sătul parcă de cât vorbise, conchise: Vă mulţumesc şi eu... Sincer vorbind nu credeam că o să vă deranjaţi până aici... Noapte bună!

descarcati cartea de aici....