I. Un personaj senzaţional

1

Uşa se deschise încet, şovăitor, aproape fără zgomot. Deşi cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simţi mişcarea şi-şi ridică brusc privirile mânioase: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist? Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufleteşte să sară din fotoliu şi să explodeze cu vorbe grele. Ştia că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije – consecinţele erau previzibile – dar nu-i păsa.

Camelia însă, ştiind că nu avea cum să evite „catastrofa”, se opri prudentă în pragul uşii.

— Mami, încercă ea să-şi îmbuneze soţul, poştaşul zice că are o scrisoare din străinătate şi vrea să ţi-o predea numai ţie.

Mâna femeii apucase clanţa, gata, la nevoie, să folosească uşa drept pavăză.

Informaţia atât de banală prin noutatea sa îl dezorientă pe scriitor; se aştepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poştaş, pe care-l cunoştea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios – nea Ilie Sparanghel – izbutise să-i tulbure lucrul.

— Să-i fi explicat şi tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiaşi dezorientări. De fapt nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului ce-l „pieptăna”, mai rătăcea pe urmele agentului „B-39”.

Descumpănită, la rându-i, de reacţia neobişnuit de calmă a soţului, Camelia îl lămuri:

— Crezi că nu i-am explicat? A văzut însă din stradă lumina de pe birou aprinsă.

„Hai, explodează! se îmbărbăta Corneliu Cara, sincer indispus de destinul său nefericit. Nimeni în casa asta nu mă ocroteşte! Nici măcar Camelia... Ah, Dumnezeule, unde să-mi găsesc liniştea?! Hai, sari în sus! Ce mai stai? Explodează odată!” Întârzia să explodeze şi se gândea cu mâhnire că era un om pierdut, lipsit de voinţă, că „pulberea” se scursese din el ca dintr-un butoi ciuruit. Întrebă dramatic:

— Unde-i dumnealui?

— În vestibul.

Văzându-şi soţul ridicându-se şi ieşind de după birou suspect de liniştit, Camelia, socoti că ar da dovadă de înţelepciune dacă s-ar retrage cât mai repede în altă încăpere. Într-adevăr, în timp ce se îndrepta cu mâinile înfundate în buzunarele halatului spre vestibul, Cara rânji răutăcios, ba chiar ameninţător:

— Ce-i, nea Sparanghel, ce s-a întâmplat?

— Să trăiţi! rosti poştaşul pe un ton milităros. Mirosea puternic a transpiraţie acest bărbat scund şi vânjos, care se apropia de anul pensionării... Ţinea în mână, ca pe un loz câştigător, un plic încărcat cu timbre multe, multicolore. Păi, ce să se întâmple? Am o recomandată şi trebuie să-mi semnaţi de primire.

— Bine, nea Sparanghel, treabă-i asta, pentru un fleac mă ridici de la creaţie? Ce, semnătura nevesti-mi nu-i bună, nu-i legală? Abia acum simţi Cara furia urcând în el încet şi sigur. „Ah, mi s-a aprins fitilul!” îşi spuse bucuros.

Poştaşul însă îl „dezamorsă” imediat, neştiind ce faptă bună săvârşea: îi înmână scrisoarea din străinătate, dar în clipa următoare scoase şi o carte din taşca doldora de corespondenţă.

— Am o nepoată, începu poştaşul să-i povestească, din partea băiatului, Viorica Sparanghel, fată cuminte, săraca, silitoare. M-a rugat să vă iau o semnătură pe cartea asta.

Scriitorul recunoscu coperta romanului „Soarele a murit în zori” şi vorbele lui Ilie Sparanghel îl înmuiară. Dintr-un foc, poştaşul atinsese „călcâiul lui Ahile”. Nimic nu-i mângâia mai mult orgoliul literar decât rugămintea cititorilor de a le da autografe.

— Intră, nea Ilie, intră, da’ te rog!

Se opriră în sufragerie unde Cara, în timp ce nea Sparanghel îl informă că nepoată-sa păstra în bibliotecă toate romanele sale, scria pe cartea vizibil citită, o lungă dedicaţie.

— Face şi poezii fata... Eu aşa zic, că are talent.

La gândul că poştaşul ar putea să-i adreseze rugămintea de a citi versurile genialei sale nepoate, Cara se îngrozi.

„Hm! O poetă, Viorica Sparanghel, ne mai lipseşte la Uniune! – se grăbi să se apere expediindu-şi oaspetele.

— Nea Sparanghel, mă pricep eu la multe, dar la poezii nu... Să încerce fata pe la vreun cenaclu.

Puţin mai târziu, retras în semiobscuritatea camerei de lucru, Cara cercetă plicul acela lunguieţ, confecţionat dintr-o hârtie fină, marcat „Par avion”. Fusese expediat, aşa cum indicau mărcile poştale, taman din Insulele Bermude. „Dar n-am pe nimeni acolo!” exclamă el citind. Simţi un miros vag de parfum. Duse plicul la nas şi-l mirosi. „Hm!... Parfum… Ia te uită, dom’le, o femeie din Bermude a aflat de existenţa mea!” Se folosi de „sabia din Toledo” ca de un bisturiu şi deschise plicul. Gesturile sale încete şi delicate îi erau dictate de acel vag şi tulburător parfum venit de departe. Găsi o scrisoare bătută la maşină cu o acurateţe pe care nu puteai să n-o remarci. Se apucă să citească.

 

„Stimate domnule Cara,

În urmă cu două săptămâni am primit din partea bunului meu prieten Sir W. B., un exemplar din cartea scrisă de Dv. „Soarele a murit în zori”. Lectura volumului a reprezentat pentru mine o mare şi neaşteptată surpriză. Mă împăcasem de mult cu gândul că Radu Doinaş a fost dat pentru totdeauna uitării. Şi, dintr-o dată, cartea Dv.! Am citit-o cu un legitim interes, dar mai ales cu emoţie. E drept, în carte sunt multe inexactităţi cu privire la personalitatea eroului, dar, în linii mari, v-aţi atins ţelul. Desigur, pentru dv. sunt o necunoscută... Şi poate că aş fi continuat să rămân în anonimat dacă, în finalul volumului, n-aş fi aflat promisiunea Dv. de a scrie şi o a doua carte, dedicată tot lui Radu Doinaş şi, după modesta mea părere, intitulată nu prea fericit „Pe urmele agentului „B-39”. După o îndelungată chibzuinţă, m-am decis să vă scriu, pentru a vă oferi sprijinul în clarificarea unor date obscure sau delicate privind personalitatea lui Radu Doinaş. De asemenea, cred că mai pot să vă fiu de folos în eliminarea din carte a unor inexactităţi. N-am nici un motiv a vă ascunde că, înainte de a vă adresa prezenta scrisoare, m-am consultat şi cu Sir W.B. care, printre altele, a fost de părere să ies din umbră şi să încerc să vă fiu de folos, bineînţeles, dacă veţi binevoi să acceptaţi sprijinul meu dezinteresat. Mă obligă la acest act, în primul rând, memoria celui ce a fost Radu Doinaş.

Vă rog să-mi expediaţi răspunsul Dv. la următoarea adresă: Paris, XVI, Căsuţa poştală CR 412, d-lui Efraim Zapata.

 

Insulele Bermude                                                                                   Cu stimă,

10 decembrie 1977                                                       JULIETTE DE BEAUMONT

 

Corneliu Cara mai citi o dată incredibila scrisoare, o lăsă să-i cadă din mână şi împietri în fotoliu, fixând cu ochi speriaţi cele 350 de pagini bătute la maşină ale manuscrisului „Pe urmele agentului „B-39”. Îl corecta pentru a-l preda, în sfârşit, editurii. Trei sute cincizeci de pagini scrise, transcrise şi retranscrise! Socotise cartea încheiată şi începuse să se gândească intens la proiectul cărţii următoare. Iar acum această scrisoare! O simplă coală de hârtie, ce-i drept parfumată, cuprinzând exact 21 de rânduri! Buturuga mică ce voia să-i răstoarne „carul” făurit cu atâta trudă! Juliette de Beaumont! În îndelunga şi întortocheata sa documentare nu-i întâlnise numele. Nume francez... Scris românesc, mai mult decât corect... Îi scria cu nonşalanţă:

De asemenea, cred că vă pot fi de folos în eliminarea unor inexactităţi.

Recitirea acestor rânduri îl scoaseră pe Cara din încremenire. Se pomeni bătând cu pumnul în birou şi ţipând cuprins de furie: „Da’ cum de îţi permiţi, cucoană? Auzi vorbă! Inexactităţi?! Dumneaei, „contesa” de Beaumont din Bermude, vrea să mi le elimine?” Începu să umble nervos prin încăpere, cu mâinile la spate, cu capul în piept, ca un berbec aţâţat... „Ia te uită, îşi spunea, vrea să-mi torpileze cartea!... Am lucrat zi şi noapte. Am răscolit arhive străine... Unde mi-ai fost până acum „doamnă contesă”? Nu, nu! Nu ştiu nimic, n-am primit nici o scrisoare, şi gata! Mâine duc manuscrisul la editură...”

Se opri în dreptul biroului. La lumina puternică a lămpii constată că ajunsese cu corecturile la pagina 291. Cara citi de la distanţă fraza: Pe Doinaş îl încerca o bucurie ascunsă: la câţiva paşi de el se afla enigmaticul doctor Tester. Spionul personal al lui Himmler? Sau al Intelligence-Service-ului? Sau poate agent dublu, triplu?

Încântat de întrebările eroului său, Cara pocni cu palma peste manuscris şi hotărî: „Îl predau... chiar mâine îl predau! Toate observaţiile pe urmă... pe urmă... Nu mă mai întorc din drum!”

Ridică de pe birou scrisoarea doamnei de Beaumont: degaja acel vag şi misterios parfum. „De unde ai răsărit, cucoană?” Îşi aminti că Radu Doinaş, în marea aventură a vieţii sale, avusese de-a face cu multe femei. Iar el, scriitorul, luptând cu documentele, cu investigaţiile pe teren, le identificase. Însă nici una din ele nu-i amintea de expeditoarea scrisorii din Bermude. Că Juliette de Beaumont este româncă nu mai încăpea îndoială. Imediat reveni asupra hotărârii. De ce româncă? Juliette de Beaumont putea foarte bine să fi apelat, de pildă, la serviciile unui român... ale unui secretar particular... De ce nu?

Ochii îi alunecară din nou pe pagina 291. Ca într-o subterană confruntare, scrisoarea doamnei de Beaumont se afla în apropierea manuscrisului. O vreme, Cara cumpăni... „E adevărat, îşi zise, fără a fi un afemeiat, Radu Doinaş a fost silit – da, da, silit, ăsta e cuvântul cel mai potrivit – să se încurce cu multe femei... Totuşi, în viaţa lui lipseşte marea dragoste... spioana Mata Hari!... Sau faimoasa Pisică... Nu cumva tocmai această nobilă doamnă de Beaumont a fost femeia visurilor sale?...” Înţelese că fără sfatul colonelului Panait nu va fi în stare să iasă din dilemă şi să ia vreo hotărâre. Concluzia îl temperă pe loc.

2

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Discuţie cu colonelul Panait, în prezenţa lui Lucian şi Frunză. S-a citit scrisoarea doamnei de Beaumont. Cei trei s-au amuzat copios. Ba col. şi-a permis şi o ironie: „Întotdeauna ai avut succes la femei!” Iar Lucian, făcând aluzie la avatarurile mele cu Telectualu, a adăugat: „Şi la borfaşi!” Frunză mi-a sărit de îndată în ajutor: „Da, însă la borfaşi de talie internaţională!”

Eu, ca prostu, i-am tot sâcâit cu întrebarea: „Cine să fie această Juliette de Beaumont?” Până ce l-am enervat pe col. „De unde vrei să ştim noi? Dumneata eşti acum specialistul nr. 1 al dosarului „B-39”! Acceptă-i propunerea!” „Şi manuscrisul meu?” am sărit ca ars, ca şi când cei trei ar fi fost vinovaţi că truda mea era ameninţată.

Lucian m-a sfătuit să-l pun deoparte, la dospit; pe urmă, după ce o să aflu ce vrea d-na de B. de la mine, să-l scot de la dospit şi să-l revăd. Ţine sau nu?

Frunză şi-a spus şi el părerea: Dacă Sir W. B. i-a expediat cartea d-nei de B., înseamnă că el cunoaşte foarte bine natura legăturilor dintre Doinaş şi d-na de B. Deci merită să i se accepte sprijinul.

Bineînţeles, ultimul cuvânt l-a avut col. Panait. Mi-a spus textual: „Te leagă de Sir W. B. o cordială amiciţie. D-ta, Cara, eşti un gentleman, iar el un Sir... Scrie-i, dom’le, şi caută să afli de la dânsul cine-i d-na. Întreabă-l de ce nu şi-a dat adresa din Bermude... Într-un cuvânt, mai întreabă-l dacă se cuvine să-i tratezi cu seriozitate propunerea...”

Încă în seara asta, i-am expediat lui Sir W. B. o scrisoare. Numai să-l găsească la reşedinţa sa din L., căci îmi relatase că, de obicei, iarna pleacă în Africa, la vânătoare de lei...

3

„Domnule Cara,

Am primit amabila Dv. scrisoare şi, înţelegându-vă preocupările, mă grăbesc să vă răspund.

I. Dacă Juliette de Beaumont nu v-a dezvăluit anumite date cu privire la personalitatea sa, cu atât mai mult nu-mi pot permite eu s-o fac. Doresc să vă asigur însă că, dând curs invitaţiei, vi s-ar oferi prilejul să cunoaşteţi una dintre cele mai fermecătoare şi mai inteligente femei din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor de activitate informativă.

II. Juliette de Beaumont a fost marea iubire a lui Radu Doinaş, au colaborat, au acţionat împreună. Ştie enorm de multe lucruri despre omul pecetluit de istorie cu indicativul „B-39”. Aşa că nu văd de ce ezitaţi să-i acceptaţi invitaţia.

III. Nu este cetăţeană a Regatului Unit. Nu mai ştiu ce naţionalitate are în prezent. Nu cred că domiciliază în Bermude.

Domnule Cara, cu prilejul memorabilelor noastre convorbiri, nu mi-aţi făcut impresia unui bărbat timid... Deci îndrăzniţi! Sprijinul dezinteresat al doamnei Juliette de Beaumont vă va fi de mare folos şi nu veţi regreta.

Doresc încă o dată să vă felicit pentru realizarea cărţii, pentru faptul că mi-aţi respectat întru totul condiţiile. Să ştiţi că am citit-o cu atenţie; mai corect, mi-a fost citită. E o realizare meritorie. Mi-aş permite, fiind ferm convins că nu mi-o veţi lua în nume de rău, să vă atrag atenţia că, în perioadă la care vă referiţi, ultimul ministru român la Berlin, înainte de numirea legionarului Constantin Greceanu, a fost nu dl. Radu Cruţescu, ci Romalo Alexandru. Mă simt şi eu vinovat de confuzie. După căderea legionarilor de la putere, a fost numit dl. Raul Bossy, un filoenglez. După un timp, a fost înlocuit de către ataşatul său militar.

Vă mulţumesc pentru urări. Vă doresc succes deplin în realizarea cărţii a doua pe care o aştept de pe acum cu nerăbdare.

SIR W. B.                       

4

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Am expediat la Paris răspunsul meu afirmativ la propunerea d-nei J. de B. Voi înmormânta oare cele 350 de pagini scrise? Dracu mai ştie cu ce mecanism lăuntric m-a învrednicit Dumnezeu! Nu mă mai interesează nimic altceva decât Juliette de Beaumont. Cine este? Cine a fost? Că a fost agentă a unor servicii de informaţii, nu mai am nici un dubiu. Altminteri, sir W. B., celebrul Fortinbras de la Berlin, n-ar fi cunoscut-o şi nici nu i-ar fi expediat cartea mea. Totuşi mă intrigă faptul că nici o fişă, nici un document de arhivă n-o semnalează. Sau poate că figurează pe undeva şi n-am fost eu destul de norocos.

Abandonându-mi manuscrisul, am timp berechet să fac tot felul de presupuneri cu privire la vârsta şi înfăţişarea misterioasei doamne J. de B. Camelia este de părere că nu mai am mult ca să devin pacientul devotat al dr. N. de la Mandravela. Nu-i exclus, căci în aşteptarea unui răspuns din partea d-nei de B., simt că sunt pe cale să-mi ies din minţi.”

5

„Stimate domnule Cara,

Mă bucur sincer că aţi binevoit să-mi acceptaţi propunerea. Aceasta mă face să cred că şi în continuare veţi fi de acord cu condiţiile formulate mai jos:

a) Să vă consideraţi pe toată durata şederii în străinătate invitatul meu. În acest sens, să nu vă faceţi griji, mijloacele mele materiale îmi permit să vă fiu amfitrioană.

b) Locul întrevederii să fie Franţa. Dacă veţi fi de acord, voi reţine un apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”.

c) Să nu vă impacientaţi dacă la sosirea Dv. pe aeroportul Orly nu o să vă întâmpine nimeni. Vă voi comunica în timp util numărul apartamentului ce vi s-a rezervat. Să nu vă neliniştească nici faptul că de la sosirea Dv. la Paris şi până la întâlnirea noastră se vor scurge două-trei zile.

Acceptând aceste condiţii care, recunosc, vi se pot părea întrucâtva extravagante, vă mai sfătuiesc să vă biruiţi orice prejudecată legată de invitaţia mea. Vă asigur că pe toată durata şederii în Franţa vă veţi simţi excelent.

N-aş fi sinceră cu Dv. dacă, în încheiere, n-aş sublinia că aştept cu nerăbdare apropiata noastră întâlnire.

                                                                                       

JULIETTE DE BEAUMONT”

6

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Zarurile au fost aruncate. Mâine în zori plec la Paris pe calea aerului. Colegii mei de la Uniune s-au bucurat nespus aflând că plec într-o nouă călătorie şi mi-au lăudat norocul. I-am întrebat ce să le aduc de la Paris. Nu sunt oare invitatul unei bogătaşe? B. L. mi-a mărturisit că l-ar interesa un Proust complet. „Dacă poţi, desigur!” I. M. vrea să-i aduc ultima apariţie a lui H. Bazin. Iar poeta M. R. m-a implorat să-i fac rost de un album Chagall... Unul nu mi-a cerut o brichetă sau o colonie! Nicicând nu m-am simţit atât de mândru de colegii mei de breaslă...

În schimb, Camelia n-a uitat că are două fete de măritat şi mi-a pregătit o listă lungă cât un papirus. Ştie că pe drum am s-o pierd, totuşi o fărâmă de speranţă tot mai are.”

7

Stewardesa Tarom-ului, o tânără foarte înaltă datorită şi tocurilor de la pantofi, suplă, cu mişcări feline, ca de manechin ce prezintă la nesfârşit unul şi acelaşi model, manifesta faţă de Cara o grijă aparte. Scriitorului nu-i scăpase amănuntul. Se apropia mereu de dânsul şi-l întreba ca o „Camelie aeriană”:

— Vă simţiţi bine? Cu ce vă pot fi de folos?

— Mă simt excelent, răspundea Cara cu o voie bună cam silită, căci cu fiecare zonă depresionară, simţea cum micul dejun ce-l servise acasă, în grabă, îi urca în gât ca un şarpe nehotărât să iasă la lumină.

De fiecare dată, stewardesa îi zâmbea încurajator şi încerca din priviri să-i atragă atenţia asupra unei pungi speciale ce se zărea în buzunarul fotoliului din faţă.

Încă de la decolare Cara observase punga iar acum făcea un efort vizibil să nu privească într-acolo, să-i uite rosturile. Reuşea numai când ochii i se luau după picioarele frumoase ale stewardesei.

Dar ceea ce pe Cara îl chinuia mai amarnic nu erau înspăimântătoarele goluri de aer, ci gândurile care, în jocul lor sălbatic, se învălmăşeau. De la înălţimea de zbor a avionului – 8 000 metri – decizia sa de a se avânta peste hotare, în necunoscut, o găsea nu numai temerară, dar şi necuviincioasă. Să te laşi invitat şi întreţinut de o femeie pe care n-ai văzut-o în viaţa ta! Doar când îşi mai amintea de scrisoarea lui Sir W. B., gândurile i se mai linişteau.

— Aveţi nevoie de ceva, tovarăşe Cara? se interesă din nou stewardesa zâmbindu-i dulce, ademenitor, ca şi când l-ar fi întrebat: „Ce-ai zice să petrecem împreună câteva zile la Paris?”

Cara îi răspunse printr-un surâs acru că nu avea nevoie de nimic şi se reîntoarse cuminte la frământările sale. Îl sâcâia, mai ales, un sentiment de neîncredere în ceea ce avea să urmeze după aterizarea avionului în Franţa. Se vedea, în răstimpuri, victimă a unei farse cinice. Ce înseamnă apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”? Ce înseamnă două-trei zile de hoinăreală prin capitala Franţei, şi casă, masă, toate gratuit? Da’ cine-i cucoana asta de Beaumont dispusă să risipească valută forte pe un scriitor de care numai ce auzise? Cu ajutorul imaginaţiei sale, Cara întrevedea chiar şi o penibilă capcană. „Hm, capcană?! Cu ce scop? îşi înfruntă el propriile întrebări. Ce reprezint eu Corneliu Cara, pentru ca doamna Juliette de Beaumont să ţină neapărat să-mi întindă o capcană?”

Deodată îşi aminti de sfatul aceleiaşi doamne de Beaumont de a-şi birui prejudecăţile. Acelaşi sfat i-l dăduse, la plecare, şi colonelul Panait. Ah, prejudecăţile! Cum să nu se împiedice de ele? Amfitrioana hotărâse ca la aeroport să nu-l aştepte nimeni! De ce? De ce să nu mă conducă nimeni de la Orly la hotel? Cu ce fel de gazdă se încurcase?! Se şi vedea la recepţia hotelului, adresându-se unui funcţionar gomos: „Doamna de Beaumont mi-a reţinut un apartament?” iar acesta, măsurându-l din tălpi şi până-n creştet, ca pe un ins scăpat din ospiciu, îi răspundea dispreţuitor: „Doamna de Beaumont?! Ce-ţi veni, dom’le?! Oare nu ştii că doamna de Beaumont a murit de mult... pe eşafod... în timpul revoluţiei?”

Deşi imaginea de la recepţia hotelului pe care o trăia intens îl făcu să râdă, neliniştea tot îl bântuia. Îşi aminti subit că uitase să-şi noteze adresa şi numărul de telefon ale Ambasadei române de la Paris, căreia, la nevoie, ar fi putut să se adreseze.

Gândurile îl copleşiră din nou într-atât încât nici nu observase când stewardesa venise lângă el. Tresări speriat auzind:

— Tovarăşe Cara, de la turnul de control de pe Orly sunteţi întrebat dacă ştiţi să şofaţi?

Noutatea întrebării îl zăpăci, crezu că nu auzise bine.

— Cuuum? Ce-aţi spus?

Stewardesei îi scăpă un zâmbet; paloarea scriitorului, aerul său de om distrat o amuzau, căci altfel şi-l închipuise pe acest autor de literatură poliţistă.

Îi explică pe îndelete convorbirea dintre radistul avionului şi turnul de control de pe Orly, revenind apoi asupra întrebării iniţiale:

— Ştiţi să conduceţi o maşină?

— Am un „Fiat 1300”, răspunse Cara, nesesizând încă destul de limpede legătura dintre turnul de pe Orly şi permisul său de conducere. Zâmbetul stewardesei îl ajută să-şi regăsească umorul şi adăugă: Nu cumva pilotul are nevoie de ajutorul meu? Îi stau la dispoziţie!

— De la Paris cineva se interesează de dumneavoastră prin turnul de control, mai zise tânăra şi se îndreptă spre cabina echipajului.

„Ei drăcie! exclamă Cara pentru sine, intrigat acum din cale-afară de interesul pe care turnul de pe Orly îl manifesta pentru persoana sa. Va să zică cineva, totuşi, mă aşteaptă!”

După câteva minute, stewardesa se întoarse cu un nou mesaj:

— De pe Orly vi se comunică următoarele...

— Cine, domnişoară, cine-mi comunică? întrebă Cara zăpăcit de gânduri, de zgomotul motoarelor, de nodul ce-i urca în gât.

— Turnul de control.

— Nu-l cunosc, dragă domnişoară! se apără Cara şi făcu o mutră atât de nenorocită, încât stewardesa izbucni în râs. Ce-i de râs în povestea asta, domnişoară?

— Prea o luaţi în tragic, tovarăşe Cara. Turnul de control vă transmite că, după aterizare, să treceţi pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”, ca să ridicaţi cheia unui „Fiat 1300”.

Ca şi când stewardesa ar fi fost la curent cu istoricul călătoriei sale, Cara îşi exterioriza mirarea:

— Da’ n-a fost vorba de nici o maşină!

Vădit stingherită de reacţiile naive ale pasagerului, stewardesa preciză:

— Noi n-am făcut altceva decât să vă comunicăm mesajul transmis de Orly.

— Ce legătură are turnul de control cu călătoria mea?

Tânăra îşi scutură nervos părul şaten, tuns scurt, voind parcă să atragă atenţia asupra frunţii sale bombate şi foarte netede. Ce-i drept, avea o frunte frumoasă, iar Cara, culegător de semnalmente, reţinuse amănuntul de cum urcase în avion.

— Nu ştiu ce legătură are cu călătoria dumneavoastră, dar cu zborul nostru, în mod sigur, are...

În timp ce se îndepărta, tânăra auzi replica disperată a scriitorului: „Nu mai înţeleg nimic!”... În sinea sa însă, Cara gândi cu resemnare „Ce-o fi, o fi!” Vorba mamei: „Lasă boii să meargă şi unde s-or opri, acolo o să sari din car”.

 

Jumătate de oră mai târziu, după ce îndeplini formalităţile de intrare în Franţa, Corneliu Cara trecu, aşa cum recomandase turnul de control, pe la ghişeul agenţiei „Rent a car”. O funcţionară cochetă, nici prea tânără, dar nici prea în vârstă, îi zâmbi ca unui vechi client. Avea ochi albaştri, părul oxigenat, o dentiţie ireal de perfectă. Cara se recomandă:

— Bonjour, madame! Je suis Corneliu Cara...

— Ah, monsieur Corneliu Cara! exclamă ea radiind atâta fericire, încât scriitorul crezu că are de-a face chiar cu amfitrioana sa. Vi s-a rezervat un „Fiat 1300”... Dispăru pentru o clipă din raza ghişeului şi reveni cu cheile maşinii. Vă dorim un voiaj plăcut! Zâmbea, zâmbea întruna, manifestând o satisfacţie constantă, fără scăderi sau urcuşuri. Cara o mai văzu apăsând pe un buton. Un om al nostru o să vă conducă la maşină, o să se îngrijească de bagajele dumneavoastră!

După o scurtă aşteptare, se ivi în faţa lui, chiar în dreptul ghişeului, un bărbat tânăr, într-o salopetă azurie, pe care, în dreptul inimii, se puteau citi cuvintele „Rent a car”.

— Bon voyage, monsieur Cara! îi ură funcţionara.

Din secunda următoare, fu luat în primire de bărbatul în salopetă. Cara mulţumi în gând agenţiei pentru modul cum îl întimpinase şi cum organiza serviciile. În zece minute, se pomeni instalat la volan, cu valizele rânduite frumos în portbagaj.

— Sunteţi pentru prima oară la Paris? îl întrebă francezul în salopetă azurie. Cara se uită la el: zâmbea şi-şi arăta şi el, ca într-o reclamă convingătoare, dantura.

— Cu „Fiat”-ul, da!

— În torpedoul maşinii găsiţi un plan al Parisului, îl informă el. Bon voyage, monsieur!

— Merci!

Abia după ce demară, Cara îşi aminti că s-ar fi cuvenit să-i mulţumească omului şi altfel. După câteva minute însă îl dădu cu totul uitării. Parisul venea în întâmpinarea sa cu viteza maşinii. „Fiat”-ul era albastru, ca şi al său, ceea ce îi uşura procesul de adaptare.

 

Apartamentul rezervat se găsea amplasat la etajul doi al clădirii hotelului şi era compus din două camere mari – biroul şi dormitorul – încărcate cu mobilă stil, grea, ca de castel medieval.

Cara se roti un timp în jurul propriului său ax. Apoi rămase locului, perplex. Îl cuprinse o senzaţie stranie, de parcă ar fi visat, iar visul, pe neaşteptate, l-ar fi azvârlit într-un univers ireal. Ştia că dincolo de ferestrele acelea înalte şi largi, închise etanş, ocrotite de perdele şi draperii de catifea, îngreunate parcă de praful timpului scurs, se aşternea bulevardul Champs Elysées. Însă nu îndrăznea să se clintească, să se apropie de vreo fereastră şi să se uite în stradă... De teamă... de teamă ca nu cumva să întrerupă brusc cursivitatea visului aidoma unui film cu vechi şi celebre hoteluri pariziene, de pe Champs Elysées...

„Camelia! rosti el numele nevesti-si, ca pe un S.O.S. Unde-mi eşti, Camelia? De tine am nevoie acum!”.

Monologul interior i-ar fi fost lung şi încâlcit, dacă ţârâitul telefonului nu l-ar fi smuls din starea confuză în care alunecase. Zvâcni intimidat: zări pe un birou imens, masiv ca un tanc, un aparat cu un format ultramodern. Se apropie de el şi ridică receptorul. Un glas de bărbat îl întrebă respectuos în franceză:

— Domnul Cara?

— Da, Cara la telefon.

— Vă dau legătura cu doamna Juliette de Beaumont!

Bătăile inimii i se înteţiră brusc şi Cara avu senzaţia că ecoul lor răzbea până în receptor, trădându-l. Emoţia însă i se risipi ca prin farmec în momentul în care doamna de Beaumont, cu o voce ca de fetiţă, îi ură în româneşte:

— Bine-aţi sosit la Paris, domnule Cara!

— Bine v-am găsit! Vă mulţumesc pentru urare. Se minună şi el cât de liniştit şi sigur îi răsunau vorbele. Deşi...

Râsul cristalin al nevăzutei interlocutoare îl stopă din ceea ce intenţiona să spună.

— V-am sfătuit să lăsaţi la o parte prejudecăţile. Impresia că discută cu o femeie mult mai tânără decât el îl făcu dintr-odată jovial.

— Mi-e imposibil, doamnă, sunt o victimă a filmelor poliţiste... Nemaipunând la socoteală propria-mi imaginaţie...

— De-aţi şti ce plăcere îmi face că vorbesc româneşte! declară deodată doamna de Beaumont cu o sinceritate nedisimulată. Cum aţi călătorit? Aţi ajuns cu bine la hotel? N-aţi avut neplăceri pe drum?

Corneliu Cara se pomeni navigând slobod în apele lui; povesti cu umor cele petrecute în avion, îngroşând anumite aspecte, spre hazul invizibilei sale interlocutoare.

— Ard de nerăbdare să vă cunosc...

Vru s-o întrebe de unde-i telefonează, îşi dădu însă seama că ar fi săvârşit o gafă sau o impoliteţe.

— Domnule Cara, din păcate, n-o să ne putem întâlni chiar atât de curând. Abia în zece ale lunii curiozitatea mea cât şi a dumneavoastră va fi satisfăcută. Până atunci... Aţi mai fost la Paris?

Vocea doamnei de Beaumont avea o rezonanţă plăcută, intimă chiar, ce topea parcă distanţele.

— În tranzit... 24 de ore!

— Cum nu se poate mai bine, domnule Cara. Vă invit să vizitaţi Parisul. Nu vă faceţi probleme financiare. Sunteţi doar oaspetele meu... Directorul hotelului o să treacă pe la dumneavoastră şi o să vă înmâneze un cec.

Corneliu Cara încercă o împotrivire:

— Doamnă, vă rog, nu o cazul. Am sosit în Franţa cu propriul meu carnet de cecuri.

— Fără prejudecăţi! Mi-aţi făgăduit! Doar dacă vreţi să mă supăraţi... Socotind chestiunea tranşată, doamna de Beaumont îi ură să se simtă la Paris cât mai în largul său, avertizându-l în acelaşi timp că o să-i telefoneze din nou în dimineaţa zilei fixată întâlnirii lor. La revedere, domnule Cara!

Misterioasă doamnă dispăruse de pe fir la fel de brusc precum se ivise. Cara lăsă receptorul în furcă cu părere de rău; socotea condamnabilă atitudinea lui pasivă din timpul convorbirii telefonice cu doamna de Beaumont. Sosise la Paris nu de capul lui, ci ca invitat. Cineva totuşi, în virtutea legilor ospitalităţii, s-ar fi cuvenit să se ocupe de el. N-ar fi fost deloc rău dacă ar fi întrebat-o direct, fără jenă: „Doamnă, de unde-mi telefonaţi?” sau „Stimată doamnă, de ce trebuie să treacă trei zile până la întâlnirea noastră? La urma urmei, de ce mă lăsaţi singur?”

Nemulţumit de comportarea sa de la telefon, Cara se apucă, bombănind, să-şi desfacă bagajele, să-şi rânduiască lucrurile în şifonier. Era însă cu gândul la doamna de Beaumont. Curiozitatea rupea bucăţi din el. „De unde oare mi-a telefonat? De la Paris sau dintr-o provincie a Franţei?” Glasul acela de copilă ce-l avertizase: „Fără prejudecăţi!” îl intriga la culme, căci după calculul făcut de el, amfitrioana sa trebuie să fi numărat vreo cincizeci şi cinci de ani. „Bătrâioară, şi nu prea!”

Un bâzâit discret îl obligă să rămână locului. Înţelese, în fine, că cineva sună la uşă. Se duse să deschidă.

— Vă deranjez, domnule Cara? i se adresă politicos un bărbat înalt, spătos, deosebit de elegant. Îmi permiteţi, sunt directorul hotelului „Regele Georges al V-lea”. Îi prezentă cartea de vizită.

Cara citi Pierre Dupré, după care îl invită să intre. „Acum încep şi minunile!” gândi.

— Cum găsiţi apartamentul? se interesă domnul Dupré. Sunteţi mulţumit? Nu mai aşteptă răspunsul românului şi continuă cu mândrie. E dealtfel un apartament celebru. Aici a locuit, înainte de război, ducele de Windsor, prinţul Carol al României cu iubita sa, Elena Lupescu. După război, a tras aici ex-regele Faruk. Printre clienţii noştri s-a numărat şi scriitorul american Hemingway.

Receptiv la tot felul de istorioare, Cara îl asculta cu plăcere studiindu-i totodată eleganţa, gesturile formate la o înaltă şcoală hotelieră.

— Doamna de Beaumont...

— O cunoaşteţi personal? îl întrerupse Cara mistuit de curiozitate.

Pierre Dupré zâmbi enigmatic – cel puţin aşa i se păru lui Cara – şi preciză:

— Nu, domnule!

— N-a tras niciodată la hotelul dumneavoastră?

— Nu, domnule! Este pentru prima oară când îi deschidem doamnei de Beaumont un cont. Ne-a solicitat, printre altele, să vă înmânez personal acest cec.

Cu aceeaşi serviabilitate firească, directorul hotelului îi înmână plicul şi-i spuse:

— Pe mine o să mă iertaţi, dar trebuie să mă retrag. Sunt convins că serviciile hotelului pe care-l conduc de treizeci de ani o să vă satisfacă pe deplin exigenţele... La revedere, domnule Cara! Cecul îl puteţi schimba la orice bancă.

Plicul, purtând antetul hotelului, era închis. Cara îl desfăcu: descoperi un cec în valoare de 5 000 de franci. Fără să vrea, fluieră a uimire. „5 000 de franci!” Aşadar, doamna de Beaumont nu glumea! „5 000 de franci!” Îşi aminti de sfatul misterioasei amfitrioane: „Domnule, fără prejudecăţi?” Totuşi, se împiedica mereu de ele... O doamnă de Beaumont, de care nici măcar directorul hotelului nu auzise până atunci, îi trimitea în dar un cec de 5 000 de franci! Cum să nu se întrebe: „De ce? Pentru ce? Cine eşti dumneata, doamnă de Beaumont, de îţi poţi permite să risipeşti dintr-un foc 5 000 de franci, şi încă în mod dezinteresat, dacă e să-ţi dau crezare?” Cu sau fără voia sa, ajungea din nou la ideea că bogata lui amfitrioană urmărea ceva... să-l atragă poate într-o poveste... o poveste care, departe de ţară, s-ar putea încheia prost.

„Lasă boii să meargă, îşi aminti el cuvintele colonelului Panait, şi unde s-or opri, acolo să sări jos din car!” „Numai să pot să mai sar!” îi replică Cara, în gând, colonelului de securitate.

8

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Paris.

Şi-a fost ziua întâia! Notre Dame!

Ies din universul artificial al metroului şi mă lovesc violent de lumina fierbinte şi orbitoare a soarelui. Aud deodată plutind în văzduh un vuiet sfredelitor de motoare. Mă străfulgeră o senzaţie primară – spaima. Nu pot să-mi dau seama de unde izvorăşte acest vuiet nesfârşit. De parcă cerul însuşi ar veni în picaj, propulsat de curioase motoare supersonice.

Plouă torenţial cu sunete din adâncurile albastre ale boltei pariziene. Şi n-ai cum să te aperi. Nu s-a inventat încă o umbrelă care să te ocrotească de decibeli. Poate din pricina sunetelor care se abat asupra mea ca un stol de lăcuste invizibile, gata să mă devoreze, umblu năuc. Văd totul ca printr-un văl: nu fiinţe umane pătrund în catedrală, ci autoturisme, autocare, motorete, chiar şi un pasaj subteran aflat în construcţie.

Ca un hoinar desuet, mai aproape de Quasimodo decât de Jean Marais, mă îndrept spre Notre Dame. Urc treptele laolaltă cu ceilalţi turişti sosiţi la Paris de pretutindeni. La intrare, o călugăriţă fără vârstă, înfăşurată în negru, a încremenit locului cu o cutie de pomeni în mână. Puţini, chiar foarte puţini turişti, se opresc în dreptul ei.

Răcoarea zidurilor este binefăcătoare. De parcă aş fi nimerit într-un adăpost de apărare antidecibeli. După câteva secunde de linişte adâncă, aud o orgă. Cineva nevăzut cântă discret, mângâietor. Cântecul mi se pare o rugă în şoapte... o rugă laică... îi desluşesc cuvintele: Zăboviţi, oameni buni, între zidurile catedralei! îndeamnă fără ostentaţie orga, întocmai ca un ghid manierat, dar şi plictisit de snobismul vizitatorilor. Priviţi cu răbdare cerul de vitralii!

Îndemnul e prea discret. Cei mulţi nu se opresc. Probabil că orga catedralei nu le spune nimic. Poate doar cea electronică...

Mă mişc încet, ca în transă. Pe fondul de rugăciune al orgii, citesc poveşti scrise pe vitralii de făurari anonimi. Poveşti tehnicolore; sfinţii au pe vitralii o mişcare a lor – se încruntă ori se arată bucuroşi, după cum se bucură şi se întristează soarele.

„Opriţi-vă, oameni buni!” răsună într-una ruga împletită blând din sunetele orgii.

Pe pământ, o lume pestriţă, grăbită, teribil de grăbită!

Sus, pe vitralii, o altă lume, încremenită de-a pururi în strânsoarea zidurilor gotice, înalte, şi totuşi atât de apăsătoare.

Pe pământ, turişti în mişcare: tineri, bătrâni, albi, negri, galbeni... Hippy, pletoşi, bărboşi, în „blugi”, în şorturi... Turişti în strane, rugându-se cu smerenie în faţa icoanelor. Părinţi tineri cu copii în braţe sau împingând cărucioare. Tot acest du-te vino fără contenire risipeşte atmosfera sacră a catedralei. Dar orga stă de veghe – cântecul său cu unduiri divine reface la nesfârşit ceea ce distruge mişcarea laică.

Păşesc mai departe, însoţit de strania senzaţie a omului căzut în transă, de parcă un hipnotizator s-ar amuza pe seama sistemului meu nervos. Noroc însă de aparatul de filmat cu cele două obiective fixate în cutia craniană şi care, cu sau fără aprobarea mea, înregistrează întruna pe o peliculă, specială, neinventată încă nici măcar de japonezi.

După ce hipnotizatorul m-a purtat în evul mediu al catedralei ca într-o orgie onirică, mă azvârle acum, fără milă, în realitatea cu ilustraţii în relief a secolului 20. Pe dinafară, Notre Dame e ca o cetate ctitorită de Dumnezeu după ce i-a cunoscut pe anarhiştii din Cartierul Latin, pe care un „service”, iniţiat de Malraux pe când era ministru al Culturii, se străduia să o cureţe, să o spele, să o greseze ca pe un uriaş vehicul ce trebuia să ajungă cu bine în anul 2000 şi chiar mult dincolo de hotarele sale.

Nu mai aud orga, dar privind cerul şi descoperind norii care se văluresc deasupra catedralei, am senzaţia că îndeplinesc în înalturi o funcţie: captez ruga fără cuvinte a organistului, ducând-o spre cele patru zări de lume.

În spatele catedralei – un scuar cu bănci, cu copii, deci cu bunici. Nu departe – Sena, cu apele sale tulburi, alunecând plictisită pe unul şi acelaşi vad. Deodată, tresar speriat de zgomotul asurzitor al unor clopote. Trec pompierii! Ia te uită, dom’le, că şi la Paris mai arde câte ceva!

Hipnotizatorul răsuceşte iarăşi arcul articulaţiilor mele. Păşesc, picioarele-mi sunt străine! Străbat arterele Metropolei. Mă întâlnesc din nou cu Sena. E o zi toridă şi prea leneşă pentru ca apele sale să voiască a căra la vale cadavrele umflate ale unor sinucigaşi. Îmi iese în cale Palatul Justiţiei. Porţi şi grilaje din fier forjat, muiate în sos de var, delimitează „teritoriul dreptăţii” de restul lumii. Intru în La Sainte-Chapelle. Ştiu că voi admira din nou vitralii celebre. Aşa e! Le admir, sunt impresionante, dar nu mai au asupră-mi acelaşi efect ca la Notre Dame. Soarele, nimic de zis, e prezent în legendele înscrise în vitralii, dar lipseşte orga, chemările lăuntrice şi evlavioase ale Catedralei. După Notre Dame, Sainte-Chapelle mi se pare scundă, gata să te bage în pământ. Ne cam înghesuim şi ne cam ciocnim unii de alţii, ca pe un bulevard aglomerat. Sunt smuls din „transă” şi cobor pe solul tare al realităţii. Privirile îmi stăruie acum mai puţin pe vitralii şi ceva mai mult pe pulpele prea descoperite ale unor turiste. Aud graiul oamenilor... grai amestecat... un adevărat turn al lui Babel. Mai „vorbesc” şi aparatele-ghid din braţele turiştilor. Şi la Notre Dame le-am zărit, dar nu le-am remarcat calităţile, şi asta din pricina lui Bach care se apucase să cânte la orgă. Dai câţiva franci şi te plimbi prin capelă cu o cutie vorbitoare în engleză, în franceză, în japoneză... Ingenios, practic, aducător de bani. Are un singur defect – îi reduce pe ghizii muzeelor la tăcere. Cu un ghid mai schimbi – ca tot omul – o vorbă, mai pui o întrebare, mai auzi un răspuns cu haz. Există apoi şi un alt tip de automat de informaţii, ca un telefon. Introduci francul şi o bandă de magnetofon îţi povesteşte în limba preferată istoria capelei.

Mă uit când la vitralii, când la turiste. Aşa descopăr în mulţime un poliţist în uniformă neagră, cu chipiu pe cap. Se plimbă cu mâinile la spate, absent, ca un poet solitar. De fapt, mişcările sale sunt „programate”, circulă pe acelaşi itinerar, veghind fără să jignească pe nimeni să nu dispară vreo fereastră cu vitralii cu tot.

Ies iarăşi în mulţimea străzii. Obosit, mă aşez pe o bancă aflată chiar în faţa Palatului de Justiţie. Alunec într-o stare bizară... de parcă aş pluti. Văd totul fragmentat, ca nişte secvenţe din unul şi acelaşi film, încurcate însă între ele. O dubă neagră a poliţiei staţionează la un colţ de stradă. Pe o bancă, doi tineri – o fată şi un băiat – amândoi cu peruci lăţoase pe cap, se sărută, şi se sărută, şi se sărută... La câţiva paşi, o staţie de autobuz. Doi tineri controlori nu permit pasagerilor decât urcarea prin faţă. Deodată, printre vehiculele străzii, unul cu sirena „Salvării” se milogeşte de celelalte maşini să-i deschidă cale liberă. Ceea ce-i foarte dificil, în ciuda bunăvoinţei oamenilor de la volan.

Mă pun iarăşi în mişcare. Umblu şi tot umblu. Ajung pe Rue de Rivoli. Soarele dogoreşte. Ochii mei înregistrează. Magazin lângă magazin. Tone de mărfuri în rafturi, tone de mărfuri în stradă. Solduri pe tarabe, solduri pe tejghele. Chioşcuri cu răcoritoare... cu fructe... cu îngheţată. Vitrine cu bijuterii, cu autoturisme. Şi iarăşi mărfuri, iar printre ele oameni sosiţi din lumea întreagă să admire Parisul. Un automat cu oranjadă. La un pas de răcoarea binefăcătoare a băuturii, un cerşetor. Toropit de căldură, doarme. În plin Rue de Rivoli. Nu cred că e un cerşetor oarecare...

Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe.

Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe.

Mă opresc, mă...

Rue de Rivoli se numeşte artera pe care o străbat, în sus şi în jos, mii şi mii de turişti sosiţi la Paris să se uite la mărfuri, la preţuri, s-o pornească mai departe. Neobişnuită procesiune. Aş vrea să mă smulg din această mişcare, dar strada are un mecanism al său, puternic. Odată intrat în angrenajul lui, nu-ţi mai dă drumul decât după ce te-a predat, tot automat, unei alte străzi, cu alt mecanism. Din mecanism în mecanism.

Bancă... Cursul valutei, al acţiunilor... Bancă... cursul valutei, al acţiunilor... Birou de schimb... Birouri... Air France... Aeroflot... American Pam... Bancă... Cursul acţiunilor...

În depărtare, clădirea monumentală a Operei. Una singură e, Doamne, şi câte bănci în jurul ei!

Din Place de l’Opera, cobor spre Madeleine: trotuare largi, magazine elegante, curgere nesfârşită de trecători, de maşini. Mă cuprinde din nou acea stare de plutire, vecină cu imponderabilitatea... Sunt ca un fulg purtat de vânt. Urc treptele unui templu antic. Cel puţin aşa mi se pare. E Madeleine... Nu intru. Rămân pe trepte, cu privirile aţintite drept înainte. Perspectiva e formidabilă. Înaintea ochilor – Place de la Concorde. Obeliscul – ca o cătare a unei arme – mă ajută să reperez podul Alexandru III, iar dincolo de pod Palatul Bourbonilor. Aş vrea să admir, să închid ochii, să-i redeschid, să mă extaziez, aşa cum îţi recomandă ghidul Michelin, dar vuietul vehiculelor, goana lor neîntreruptă îţi mitraliază scoarţa cerebrală şi totul devine confuz. Simt cum un fior de spaimă mi se strecoară în suflet şi nu pot să-mi explic pricina. Nici n-am când, trebuie să umblu. Prima zi – zi de recunoaştere.

Place de la Concorde... Grădinile Tuilleries. Intru. Caut umbra copacilor. Mă aşez pe unul din scaunele aflate la dispoziţia celor mulţi. Şi în grădină, luând cu asalt florile, arborii, zidurile împrejmuitoare, furişându-se printre grilajuri, izbuteşte să pătrundă brutal vuietul maşinilor. Îl aud, mă obsedează. Primul fior de spaimă naşte alţi fiori. De ce? De ce? Încerc să mă smulg întrebărilor, căutând în parc imagini necunoscute. Le găsesc. Albi, negri, galbeni, hippy... Toţi tineri, se sărută sau mănâncă sandvişuri construite pe franzele albe, înguste şi lungi. Cronţ... cronţ... Spre poarta principală ce dă spre Place de la Concorde – un bazin mare, circular, al unei fântâni arteziene. În jurul său, cu faţa spre apă, oamenii caută deopotrivă şi linişte şi răcoare. Îmi place să-i privesc cum stau, ca într-o horă a scaunelor. Câţiva copii ghidează pe suprafaţa apei, de la distanţă, vaporaşe automate şi chiuie de fericire în timp ce decibelii le bombardează joaca. Şi-apoi, porumbeii... Ca o speranţă sau ca o amintire a păcii de altă dată de la Tuilleries.

Gata! Răsună dinlăuntrul meu un ordin. Mă supun. Soarele coboară spre asfinţit. Depărtările sunt învăluite într-o lumină neobişnuită ochiului. Îmi cercetez ceasul, e târziu, umbrele înserării, conform graficului-orar al existenţei mele bucureştene, ar trebui să coboare în cetate.

Şi totuşi stăruie o luminozitate proprie unui amurg fără de sfârşit.

Nu ştiu prin ce minune, mă pomenesc din nou pe Champs Elysées, exact în dreptul clădirii care adăposteşte redacţia ziarului „Le Figaro”. O pornesc în sus, pe trotuarul drept, spre Arcul de Triumf. Aş vrea să gust din poezia străzii, să descopăr farmecul localurilor cu mesele scoase pe trotuare, cu scaunele rânduite ca la teatru. Scena – restul trotuarului. Actorii – trecătorii. Nu izbutesc. Mă împiedică ceva... Şi asta mă enervează. Umblu în neştire, holbându-mă la holbarea celor ce stau la mese şi beau bere ori sorb oranjadă, ori Coca-Cola. Plătesc pentru răcoritoarea băutură, dar mai ales pentru spectacolul străzii. Şi e un spectacol! Mi-e greu să-l delimitez, să-l detaşez. Mi-e limpede că am devenit pentru un timp actor, dar şi cel care soarbe tacticos din paharul înalt e pentru mine un actor.

Deodată, din vuietul asurzitor al maşinilor, se înfiripă, se-nalţă un cântec de flaut. Sunetul desuet, cu rezonanţe patriarhale de salon baroc, contrastând atât de izbitor cu zgomotul motoarelor, mă opreşte, în loc, dornic să-i descopăr izvorul. Îl descopăr. Văd un tânăr înalt, frumos, cu pantaloni din catifea oliv, pe cap cu o şepculiţă birjărească, strecurându-se printre mese şi cântând din flaut. Două corpuri complet străine – flautistul şi consumatorii. Scena mă şochează nu atât prin ineditul său, cât prin discordanţă. Nu una socială, ci vizual-auditivă... Champs Elysées... În sus şi în jos, o întrecere fără de sfârşit a tuturor tipurilor de motoare automobilistice...! Două şiruri de autoturisme parcate paralel cu trotuarul... Mesele restaurantului „Georges al V-lea” coborând până aproape de bordură. Un Mozart la flaut şerpuind inutil pe la urechile consumatorilor. Privit prin ochii „aparatului meu de filmat”, tânărul muzicant – dealtfel bine îmbrăcat – pare un păstor ce încearcă jucându-şi degetele pe un flaut – cine ştie, poate fermecat – să-şi adune turma ca s-o scoată din strânsoarea zidurilor, a zgomotelor, călăuzind-o către păşunile unor secole apuse. Romantism? Teribilism? Răspunsul mi-l dă chiar tânărul muzicant. Şi-a plimbat destul flautul printre mese, acum e rândul să-şi plimbe şapca. Cheta, vă rog! Aşadar, realism. Adică o soluţie de vacanţă. Să striveşti un Mozart sub roţile automobilelor.

Elegantele magazine de pe Champs Elysées şi-au aprins luminile firmelor, ale vitrinelor îmbelşugate. Vitrinele au şi ele vuietul lor, care, unindu-se cu cel al valurilor de maşini, mă fac să cred că am prins o frântură din respiraţia societăţii de consum.

Obosit, intru în hotel. Toată lumea, de la portar la recepţioner, mă „consumă”, salutându-mă cu plecăciuni.”

 

descarcati cartea de aici....