Capitolul 1
Domnul Sherlock Holmes

În anul 1878 am absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Londra, devenind doctor, şi m-am înscris la Netley, ca să audiez cursurile cerute chirurgilor militari. După ce mi-am terminat studiile acolo, am fost numit chirurg asistent în regimentul al V-lea de puşcaşi din Northumberland. Regimentul se afla la acea vreme în India şi înainte de a i mă alătura a izbucnit cel de-al doilea război afgan. Când am debarcat în Bombay, am aflat că regimentul înaintase prin trecători şi se afla deja în inima ţării duşmane. L-am urmat, cu toate acestea, împreună cu mulţi alţi militari care se aflau într-o situaţie similară, şi am reuşit să ajung în siguranţă la Candahar, unde mi-am găsit regimentul şi mi-am început imediat campania le-a adus onoruri şi înaintări în grad multora, însă mie nu mi-a adus decât nenorocire şi dezastru. Am fost mutat din brigada mea în cea din Berkshire, alături de care am luptat în fatala bătălie de la Maiwand. Acolo am fost lovit în umăr de un glonte, ce mi-a distrus osul şi mi-a atins artera subclaviculară. Aş fi căzut în mâinile ucigaşe ale luptătorilor musulmani fără devotamentul şi curajul arătat cu acest prilej de Murray, infirmierul meu, care m-a aruncat pe un cal de samar şi a reuşit să mă aducă cu bine în liniile britanice.

Terminat de durere şi slăbit de greutăţile îndelungate prin care am trecut, am fost mutat cu mai mulţi răniţi la spitalul de la Peşawar. Aici mi-am revenit, şi starea mea s-a ameliorat într-atât încât să fiu capabil să mă plimb prin saloane şi chiar să stau puţin la soare pe verandă, când am fost lovit de un acces de febră tifoidă, binecunoscutul blestem al coloniei noastre indiene. Timp de luni am fost ca şi mort şi, când în cele din urmă mi-am revenit şi am intrat în convalescenţă, eram atât de slăbit şi împuţinat încât comisia medicală a hotărât să fiu trimis înapoi în Anglia. Am fost pus ca atare pe picioare şi o lună mai târziu, am debarcat pe cheiul din Portsmouth, cu sănătatea iremediabil distrusă, însă având permisiunea unui guvern grijuliu să-mi petrec următoarele nouă luni încercând să mi-o ameliorez.

N-aveam nici prieteni nici rude în Anglia, şi eram prin urmare, liber ca pasărea cerului, sau, mai precis, pe cât de liber îmi permitea să fiu cu un venit de unsprezece şilingi şi şase pence pe zi. În aceste circumstanţe, am fost fireşte atras de Londra, acea imensă hazna spre care se îndreaptă irezistibil toţi leneşii şi cei care-şi irosesc vremea din imperiul nostru. Acolo, am locuit un timp într-un han din Ştrand, ducând o existenţă lipsită de confort şi de sens, şi cheltuind banii pe care-i aveam mult mai liberal decât s-ar fi cuvenit. Starea mea financiară a devenit atât de alarmantă încât am realizat în curând că trebuia fie să părăsesc metropola şi să mă aşez undeva la ţară, fie să-mi schimb radical stilul de viaţă. Alegând cea de-a doua opţiune, am început prin a hotărî să părăsesc hanul, şi să-mi stabilesc domiciliul într-un loc mai puţin pretenţios şi scump.

Exact în ziua în care am ajuns la această concluzie, stăteam în birtul Criterion, când cineva m-a bătut pe umăr. Întorcându-mă, l-am recunoscut pe tânărul Stamford, care mă ajuta la operaţii la Bart. Pentru un om singur, vederea unei feţe prietenoase în imensa aglomeraţie din Londra este, realmente, un lucru plăcut. Pe vremuri, Stamford nu mi-a fost niciodată un prieten apropiat, însă acum l-am întâmpinat cu entuziasm, iar el, la rândul lui, a părut să fie încântat să mă vadă. În bucuria mea exuberantă, l-am invitat să ia prânzul cu mine la Holborn, şi am pornit într-acolo cu o birjă.

— Ce ţi s-a întâmplat, Watson?, m-a întrebat el fără să-şi ascundă uimirea, în timp ce birja huruia pe drumurile aglomerate ale Londrei. Eşti subţire ca un far şi negru ca smoala.

I-am relatat pe scurt aventurile mele şi de abia ce mi-am terminat povestea, că am şi ajuns la destinaţie.

— Bietul de tine, a spus el, după ce mi-a ascultat nenorocirile, arătându-şi compasiunea. Ce faci acum?

— Caut un loc pe care să-l închiriez, i-am răspuns. Încerc să văd dacă este posibil să fac rost de o locuinţă confortabilă, la un preţ rezonabil.

— Ce lucru ciudat, a remarcat însoţitorul meu. Eşti al doilea om astăzi care îmi spune aşa ceva.

— Şi cine a fost primul?, am întrebat eu.

— Un individ care lucrează la laboratorul de chimie de la spital. Se plângea în această dimineaţă că nu putea găsi pe cineva cu care să împartă chiria pentru o locuinţă drăguţă pe care a găsit-o, şi care este prea scumpă pentru buzunarul lui.

— Pe Joe!, am strigat, dacă chiar vrea pe cineva cu care să împartă locuinţa şi cheltuielile, sunt exact persoana potrivită. Prefer să am un coleg decât să fiu singur.

Tânărul Stamford mi-a aruncat o privire mai degrabă ciudată pe deasupra paharului său cu vin.

— Nu-l cunoşti încă pe Sherlock Holmes, a spus el. Poate nu ţi l-ai dori coleg.

— De ce, ce ai împotriva lui?

— O, n-am spus că aş avea ceva împotriva lui. Are idei puţin cam ciudate – este un entuziast în privinţa unor ştiinţe. Pe câte ştiu eu, este un individ decent.

— Este student la medicină, presupun?, am spus eu.

— Nu – n-am nici cea mai mică idee ce carieră o să aleagă. Cred că ştie bine anatomie şi este un chimist de primă clasă; însă, după cate ştiu, n-a urmat niciodată în mod sistematic cursuri medicale. Studiile lui sunt nesistematice şi excentrice, însă a strâns o mulţime de cunoştinţe neobişnuite, care i-ar uimi pe profesorii săi.

— Nu l-ai întrebat vreodată ce carieră are în gând să urmeze?

— Nu, nu este omul pe care să-l faci uşor să vorbească, deşi poate deveni destul de comunicativ, atunci când are chef.

— Mi-ar plăcea să-l cunosc, am spus. Dacă e să-mi împart locuinţa cu cineva, prefer un om studios şi liniştit. Nu sunt încă suficient de refăcut să rezist la zgomot sau senzaţii tari. Am avut suficient din ambele în Afganistan ca să-mi ajungă pentru tot restul vieţii. Unde pot sa-l întâlnesc pe acest prieten al tău?

— Este cu siguranţă la laborator, mi-a răspuns însoţitorul meu. Fie evită locul cu săptămânile, fie lucrează acolo de dimineaţa până seara. Dacă doreşti, mergem acolo împreună după prânz.

— Fireşte, am răspuns, iar conversaţia a alunecat spre alte subiecte.

După ce am plecat de la Holborn, pe drumul spre spital, Stamford mi-a dat mai multe informaţii despre persoana cu care îmi propusesem să împart locuinţa.

— Să nu mă învinuieşti pe mine dacă n-o să te înţelegi cu el, mi-a spus. Nu ştiu mai multe despre el decât am aflat întâlnindu-l din când în când la laborator. Acest aranjament este ideea ta, deci nu-mi asum nici o responsabilitate.

— Dacă nu ne înţelegem, o să fie uşor să ne separăm, am răspuns. Mi se pare, Stamford, am adăugat, uitându-mă atent la el, că îmi ascunzi ceva. Are cumva o fire atât de teribilă, sau despre ce este vorba? Spune-mi pe şleau.

— Nu este uşor să exprimi ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, a răspuns el, râzând. Holmes este un pic prea ştiinţific pentru gustul meu – este aproape crud. Mi-l pot imagina dându-i unui prieten un grăunte din cel mai recent alcaloid vegetal nu din răutate, să ne înţelegem, ci pur şi simplu din curiozitate, ca să-şi facă o idee precisă în privinţa efectelor acestuia. Ca să nu-l nedreptăţesc, cred că ar fi gata să înghită el însuşi aşa ceva. Pare a nutri o pasiune pentru cunoaşterea exactă şi clară.

— Şi are dreptate.

— Da, dar poate s-o împingă prea departe. Când ajunge să lovească cu băţul cadavrele din sala de disecţie, pasiunea lui ia, fireşte, o formă cam bizară.

— Loveşte cadavrele!

— Da, pentru a afla pentru cât timp după moarte apar vânătăi pe corp. L-am văzut făcând aşa ceva cu proprii mei ochi.

— Şi, totuşi, spui că nu este student la medicină?

— Nu. Numai Dumnezeu ştie care este obiectul studiilor sale. Dar iată-ne ajunşi, şi-ţi poţi face tu însuţi o părere.

În timp ce rostea aceste cuvinte, am luat-o pe o alee îngustă, şi am trecut printr-o mică uşă laterală, ce ducea într-o aripă a marelui spital. Totul îmi părea familiar, şi n-am avut nevoie de nici o îndrumare, când am coborât scările mohorâte din piatră, şi am luat-o pe coridorul lung cu pereţi văruiţi şi nenumărate uşi cenuşii. Aproape de capătul acestuia, se despărţea un pasaj arcuit şi scund ce ducea la laboratorul de chimie, cu nenumărate sticle. Nişte mese late şi joase erau dispuse la întâmplare, fiind încărcate cu retorte, eprubete şi mici lămpi Bunsen, cu flăcările lor albastre pâlpâitoare. În cameră se afla numai un singur student, aplecat asupra unei mese mai îndepărtate, absorbit de munca sa. La sunetul paşilor noştri, s-a întors şi a sărit în picioare, cu un strigăt.

— L-am descoperit! L-am descoperit!, a strigat el către însoţitorul meu, alergând spre noi cu o eprubetă în mână. Am găsit un reactiv care este precipitat numai de hemoglobină şi de nimic altceva. Dacă ar fi descoperit o mină de aur, încântarea ce i se zugrăvea pe faţă n-ar fi fost la fel de mare.

— Domnul Watson, domnul Sherlock Holmes, a spus Stamford, prezentându-ne.

— Încântat, a zis el prietenos, prinzându-mi mâna cu o putere de care cu greu l-aş fi bănuit capabil. Ai fost în Afganistan, după câte văd.

— Pentru Dumnezeu, cum de ştii asta?, l-am întrebat.

— Nu contează, a spus el, chicotind în barbă. Problema la momentul de faţă se referă la hemoglobină. Fără îndoială, înţelegi importanţa descoperirii pe care am făcut-o?

— Este interesantă, cu certitudine, din punct de vedere chimic, am răspuns, însă din punct de vedere practic…

— Dar, domnule, este cea mai practică descoperire medico-legală făcută de ani buni încoace. Nu vezi că ne oferă posibilitatea de a face o analiză infailibilă a urmelor de sânge? Ia vino încoace! În entuziasmul său, m-a înşfăcat de mâneca hainei, şi m-a tras spre masa unde lucra. Hai să facem rost de nişte sânge proaspăt, a spus, înţepându-se cu un ac lung în deget, şi colectând picătura cu o pipetă. Acum, adaug această cantitate mică de sânge într-un litru de apă. Observă că amestecul ce rezultă pare a fi apă curată. Proporţia sângelui nu poate fi mai mult de unu la un milion. Nu am nici o îndoială, însă, că vom putea să obţinem reacţia caracteristică. În timp ce vorbea, a aruncat în vas câteva cristale albe. iar apoi a adăugat nişte picături de lichid transparent. Într-o clipă, conţinutul vasului a luat o culoare întunecată de mahon, iar un praf maroniu s-a lăsat pe fundul borcanului de sticlă.

— Ha! ha!, a strigat el, bătând din palme, şi părând la fel de încântat ca un copil în fata unei jucării noi. Ce v-am spus?

— Pare a fi o probă de îndemânare, am remarcat.

— Frumos! Frumos! Vechiul experiment cu răşină de guaiac era foarte stângace şi nesigur. La fel ca examinarea microscopică a globulelor de sânge. Aceasta devine complet lipsită de valoare, dacă urmele de sânge sunt vechi de câteva ore. Pe când analiza mea este la fel de eficientă fie că sângele este vechi sau proaspăt. Dacă această analiză ar fi fost descoperită până acum, sute de oameni şi-ar fi ispăşit de multă vreme pedeapsa pentru crimele înfăptuite.

— Într-adevăr, am murmurat.

— Cazurile criminale depind încă de acest unic aspect. Un om este suspectat de crimă la luni de zile după ce a comis-o. Lenjeria sau hainele acestuia sunt examinate, şi pe ele sunt descoperite pete cafenii. Sunt acestea pete de sânge, de noroi, de rugind, de fructe, ori ce sunt? Această întrebare a încurcat mulţi specialişti, şi de ce? Pentru că nu există nici o analiză de încredere. Acum avem experimentul lui Sherlock Holmes, şi nu va mai exista nici o dificultate.

Ochii săi realmente scânteiau în timp ce vorbea, şi şi-a pus mâna pe inimă, aplecându-se ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi care-l aplauda, invocată în imaginaţie.

— Se cuvine să fii felicitat, am remarcat, destul de surprins de entuziasmul lui.

— Să luăm de pildă cazul lui Von Bischoff din Frankfurt, de anul trecut. Ar fi fost cu siguranţă spânzurat, dacă analiza aceasta ar fi fost posibilă. Apoi Mason din Bradford şi faimosul Muller şi Lefevre din Montpellier şi Samson din New Orleans. Aş putea aminti douăzeci de cazuri pentru care aceasta s-ar fi dovedit hotărâtoare.

— Pari a fi o istorie vie a crimelor, a spus Stamford râzând. Poţi începe un articol astfel. Numeşte-l „Informaţii criminale din trecut”.

— Ar putea constitui o lectură foarte interesantă, a remarcat Sherlock Holmes, aplicându-şi o bucăţică de plasture peste înţepătura din deget. Trebuie să fiu atent, a continuat el, întorcându-se spre mine cu un zâmbet, pentru că mă stropesc cu otrăvuri destul de des. Spunând aceasta, a întins mâna, şi am observat că era toată împestriţată cu bucăţi similare de plasture şi decolorată din pricina acizilor puternici.

— Am venit aici pentru o afacere, a spus Stamford, aşezându-se pe un taburet micuţ şi împingând cu piciorul un altul spre mine. Prietenul meu vrea să închirieze o locuinţă, şi, ştiind că te plângeai că nu poţi găsi pe cineva cu care să împarţi locuinţa, m-am gândit să vă fac cunoştinţă.

Sherlock Holmes a părut încântat de ideea de a împărţi locuinţa cu mine.

— Am în vedere un apartament pe strada Baker, a spus, care ni s-ar potrivi perfect. Nu te deranjează mirosul de tutun puternic, sper?

— Fumez întotdeauna aşa ceva, am răspuns.

— Asta-i bine. În general, ţin substanţe chimice, şi, din când în când, fac experimente. Te-ar deranja aşa ceva?

— Deloc.

— Hai să vedem – ce alte defecte am? Sunt deprimat uneori, şi nu deschid gura zile în şir. Nu trebuie să presupui că sunt îmbufnat, când mă comport astfel. Pur şi simplu, lasă-mă în pace şi în curând, voi fi din nou cum trebuie. Tu ce ai de mărturisit? Îi bine ca două persoane să-şi ştie defectele înainte de a începe să convieţuiască.

Am râs de acest interogatoriu.

— Ţin un pui de buldog, am spus, nu-mi place zgomotul pentru că am nervii zdruncinaţi, mă trezesc la ore imposibile, şi sunt extrem de leneş. Mai am un set de defecte când sunt sănătos, dar nu în momentul de faţă.

— Incluzi cântatul la categoria zgomotului?, m-a întrebat neliniştit.

— Depinde de interpret, am răspuns. O interpretare bună este ceva divin – una rea însă...

— O, atunci e în regulă, a exclamat, cu un râs vesel. Cred că putem considera înţelegerea ca şi făcută – dacă îţi vor plăcea camerele.

— Când le putem vedea?

— Caută-mă aici mâine după-amiază, şi vom merge acolo împreună şi vom aranja totul, a răspuns.

— Bine – exact la prânz, am spus eu, dându-i mâna.

L-am lăsat lucrând printre substanţele chimice, şi ne-am îndreptat pe jos spre hanul meu.

— Apropo, am întrebat brusc, oprindu-mă şi întorcându-mă spre Stamford, cum naiba a ştiut că am fost în Afganistan?

Tovarăşul meu a zâmbit enigmatic.

— Aceasta-i mica lui ciudăţenie, a spus el. Mulţi oameni au vrut să ştie cum descoperă unele lucruri.

— Oh! un mister, deci, am exclamat, frecându-mi mâinile. Asta este foarte interesant. Obiectul potrivit pentru studiul omenirii este omul, ştiai?

— Trebuie să-l studiezi atunci, a spus Stamford, în timp ce-şi lua rămas bun. Vei găsi totuşi că este dificil. Pariez că va afla mai multe despre tine decât tu despre el. La revedere.

— La revedere, am răspuns, şi am luat-o spre han, foarte interesat de noua mea cunoştinţă.

Capitolul 2
Ştiinţa deducţiei

Ne-am întâlnit în ziua următoare, aşa cum am stabilit, şi am vizitat locuinţa de pe strada Baker, nr. 221B, despre care a vorbit când ne-am întâlnit. Avea două dormitoare confortabile şi un salon mare şi aerisit, mobilat într-un stil vioi, şi luminat de două ferestre mari. Dat fiind că locuinţa corespundea în toate privinţele, iar chiria devenea acceptabilă când era împărţită la doi, ne-am hotărât pe loc, şi am devenit imediat noii chiriaşi. În seara respectivă, mi-am mutat lucrurile de la han, iar în dimineaţa următoare s-a mutat şi Sherlock Holmes, cu câteva cutii şi geamantane. O zi sau două am fost foarte ocupaţi cu despachetatul şi aranjarea cât mai potrivită a lucrurilor. Acestea fiind făcute, am început treptat să ne liniştim şi să ne obişnuim cu noul mediu.

Holmes nu era cu siguranţă un om dificil cu care să convieţuieşti. Era liniştit, iar obiceiurile lui erau neschimbătoare. Rareori stătea treaz după zece seara, şi întotdeauna îşi lua dejunul şi pleca înainte ca eu să mă fi trezit. Uneori îşi petrecea ziua la laboratorul de chimie, alteori în sala de disecţie, şi din când în când în plimbări lungi, ce păreau să-l poarte în cartierele mărginaşe ale oraşului. Când era în dispoziţia de a munci, energia lui nu cunoştea limite: însă câteodată o stare contrară punea stăpânire pe el, şi rămânea întins pe sofaua din camera comună zile întregi, de abia scoţând câte un cuvânt sau mişcându-se cât era ziua de lungă. Cu acest prilej, am observat că ochii săi priveau în gol cu o expresie visătoare, şi aş fi presupus că era dependent de vreun narcotic, dacă cumpătarea şi igiena întregii sale existenţe nu ar fi făcut imposibil aşa ceva.

Pe măsură ce săptămânile treceau, interesul şi curiozitatea mea privind scopul său în viaţă creşteau tot mai mult. Persoana şi înfăţişarea sa erau de natură să atragă atenţia celui mai superficial observator. Avea peste un metru optzeci înălţime, şi era atât de slab încât părea mult mai înalt.

Privirea lui era ascuţită şi pătrunzătoare, cu excepţia acelor perioade de toropeală pe care le-am menţionat; iar nasul său îngust şi coroiat îi dădea o expresie atentă şi hotărâtă. Bărbia îi era şi ea proeminentă şi ascuţită ca a unui om hotărât. Mâinile îi erau în permanenţă mânjite cu cerneală şi pătate de substanţe chimice; totuşi, am observat că erau extrem de agile atunci când manipulau fragilele sale instrumente.

Cititorul m-ar putea cataloga ca fiind o persoană care-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dacă mărturisesc cât de mult îmi incita curiozitatea acest individ, şi cât de des am încercat să străpung rezerva pe care o arăta în privinţa chestiunilor personale. Totuşi, înainte de a mă considera astfel, nu uitaţi cât de lipsită de obiect era viaţa mea, şi cât de puţine lucruri care să-mi solicite atenţia existau în ea. Sănătatea precară nu-mi permitea să mă aventurez afară, dacă vremea nu era extrem de caldă, şi nu aveam nici un prieten care să mă viziteze şi să schimbe ceva în monotonia existenţei mele cotidiene. În aceste împrejurări, am salutat cu mult interes misterul ce-l învăluia pe colegul meu, şi am petrecut mult timp încercând să-i dau de capăt.

Nu studia medicina. El însuşi, răspunzându-mi la o întrebare, a confirmat opinia lui Stamford în această privinţă. Nici nu părea să fi urmat nişte lecturi ce l-ar fi putut pregăti pentru obţinerea unei licenţe în ştiinţă sau în orice altă cale recunoscută de acces la lumea educată. Totuşi, zelul pe care-l avea pentru anumite studii era remarcabil şi în anumite limite excentrice – cunoaşterea lui era atât de vastă şi detaliată încât observaţiile sale mă uimeau teribil. Cu siguranţă, nici o persoană n-ar fi lucrat atât de serios, sau nu şi-ar fi însuşit informaţii atât de precise, dacă n-ar fi avut în vedere un anume scop. Cititorii nesistematici se remarcă rareori prin exactitatea a ceea ce învaţă. Nici un om nu-şi împovărează mintea cu detalii, dacă nu are un motiv serios s-o facă.

Ignoranţa lui era la fel de remarcabilă ca şi cunoştinţele lui. Nu ştia aproape nimic despre literatura, filozofia şi politica contemporană. Odată când l-am citat pe Thomas Carlyle, m-a întrebat cu naivitate cine era şi ce anume a făcut. Surprinderea mea n-a mai cunoscut însă margini, când am descoperit întâmplător că nu ştia nimic despre teoria lui Copernic şi despre structura sistemului solar. Faptul că o fiinţă civilizată din secolul XIX nu ştia că pământul se învârte în jurul soarelui îmi părea a fi un lucru extraordinar, de domeniul imposibilului.

— Pari a fi uimit, a spus el, zâmbind la surprinderea mea. Acum c-o ştiu, o să fac tot ce-mi stă în putinţă s-o uit.

— S-o uiţi!

— Vezi, mi-a explicat el, cred despre creierul uman că este iniţial ca o mică mansardă goală pe care trebuie s-o umpli cu mobila pe care o doreşti. Cine e nebun, o umple cu toată mobila greoaie ce-i iese în cale, astfel încât cunoştinţele care îi pot fi de folos nu mai au loc înăuntru, sau, în cel mai bun caz, sunt amestecate cu o mulţime de alte lucruri, astfel încât îi este dificil să le găsească atunci când are nevoie de ele. Însă muncitorul îndemânatic este realmente foarte atent în privinţa a ceea ce introduce în mansarda creierului său. Nu va ţine acolo nimic altceva decât instrumentele ce-i pot fi de folos în munca sa, dar dintr-acestea are o colecţie vastă, şi toate sunt ţinute într-o ordine perfectă. Este o greşeală să credem că acea cămăruţă are pereţi elastici ce se pot întinde oricât dorim. Putem fi siguri că va veni o vreme când, pentru fiecare cunoştinţă nouă, o să uităm ceva ce am ştiut înainte. Prin urmare, este de cea mai mare importanţă să nu ţinem acolo cunoştinţe inutile, care să le împingă afară pe cele folositoare.

— Dar sistemul solar!, am protestat eu.

— Ce semnificaţie are acesta pentru mine?, m-a întrerupt nerăbdător. Spui că ne învârtim în jurul soarelui. Dacă ne-am învârti în jurul lunii, pentru mine sau munca mea ar fi exact acelaşi lucru.

Eram pe punctul de a-l întreba în ce consta munca lui, dar ceva în felul lui de a se comporta mi-a dat de înţeles că întrebarea n-ar fi fost binevenită. Totuşi, am reflectat asupra scurtei noastre conversaţii, şi am încercat să deduc unele lucruri. A spus că nu ar asimila cunoştinţe care să nu fie relevante pentru obiectul său de studiu. Prin urmare, toate cunoştinţele pe care le poseda erau strict folositoare. Am enumerat toate diversele subiecte în privinţa cărora mi-a demonstrat că era extrem de bine informat. Am luat chiar un creion şi le-am notat. N-am putut să mă abţin să nu zâmbesc văzând ce-am scris. Arăta precum urmează:

 

Sherlock Holmes – limitele lui

 

1. Cunoştinţe de literatură – deloc.

2. Cunoştinţe de filozofie – deloc.

3. Cunoştinţe de astronomie – deloc.

4. Cunoştinţe de politică – câteva.

5. Cunoştinţe de botanică – variabile. Foarte informat despre belladona, opium şi otrăvuri, în general. Nu ştie nimic despre grădinărit.

6. Cunoştinţe de geologie – practice, dar limitate. Recunoaşte dintr-o privire diferitele tipuri de pământ. După plimbări, mi-a arătat stropii de pe pantaloni, indicându-mi, în funcţie de culoarea şi consistenţa lor, din ce parte a Londrei erau.

7. Cunoştinţe de chimie – profunde.

8. Cunoştinţe de anatomie – precise, dar ne sistematice.

9. Cunoştinţe de literatură poliţistă – imense. Pare a cunoaşte în cel mai mic detaliu toate crimele comise în acest secol.

10. Cântă bine la vioară.

11. Este foarte bun la scrima cu băţul, la box, şi este un excelent spadasin.

12. Cunoaşte bine legile britanice.

 

Când am ajuns cu lista până aici, am aruncat-o disperat în foc. Dacă este posibil să descopăr ce urmăreşte acest individ numai prin găsirea unui numitor comun al acestor talente şi aflarea unei profesii care să le presupună pe toate, mi-am spus, pot renunţa să încerc chiar de acum.

Văd că am menţionat înainte talentul lui la vioară. Acesta era de excepţie, dar la fel de excentric ca toate celelalte aptitudini ale sale. Ştiam bine că putea interpreta piese dificile, pentru că, la cererea mea, mi-a cântat unele din liedurile lui Mendelssohn şi alte piese favorite. Dacă nu era solicitat, însă, rareori improviza sau încerca vreo melodie cunoscută. Seara, lăsându-se pe spate în fotoliu, îşi închidea ochii şi scârţâia neatent la vioara pe care o ţinea pe genunchi. Uneori acordurile erau adânci şi melancolice. Din când în când erau fantastice şi vioaie. În mod vădit, ele reflectau gândurile care-l preocupau, însă nu puteam să-mi dau seama dacă muzica ajuta acele gânduri, sau cântatul era, pur şi simplu, rezultatul unui capriciu sau fantezii. M-aş fi revoltat împotriva acestor solo-uri exasperante, dacă acesta nu le-ar fi încheiat în mod obişnuit interpretând într-o succesiune rapidă o serie din melodiile mele favorite, ca un fel de compensaţie pentru felul în care îmi încerca răbdarea.

În timpul primei săptămâni, nu am avut vizitatori, şi am început să cred că tovarăşul meu era la fel de lipsit de prieteni ca şi mine. Apoi, am descoperit însă că avea multe cunoştinţe din cele mai variate clase sociale. Un individ gălbejit, cu faţa de şobolan şi ochi închişi la culoare, care mi-a fost prezentat drept domnul Lestrade, a venit de trei sau patru ori într-o singură săptămână. Într-o dimineaţă, a venit o fată, îmbrăcată la modă, care a stat o jumătate de oră sau mai mult. În aceeaşi după-amiază, a apărut un vizitator cărunt, ponosit, care arăta ca un negustor ambulant şi părea foarte tulburat, urmat de o femeie în vârstă neîngrijită. Cu altă ocazie, un bătrân cu părul alb a avut o conversaţie cu tovarăşul meu; altădată, un hamal din gară, în uniforma lui de catifea. Când vreunul din aceşti indivizi comuni îşi făcea apariţia, Sherlock Holmes obişnuia să mă roage să folosească salonul, şi mă retrăgeam în camera mea. Întotdeauna îşi cerea scuze pentru acest inconvenient.

— Trebuie să folosesc această cameră pentru afaceri, spunea el, iar aceste persoane sunt clienţii mei.

Din nou am avut ocazia să-i pun întrebarea decisivă, şi din nou delicateţea m-a împiedicat să oblig o altă persoană să-mi încredinţeze secretele sale. La vremea respectivă, mi-am închipuit că avea vreun motiv puternic să nu menţioneze ocupaţia sa, dar el însuşi mi-a destrămat în curând această presupoziţie, atingând voit subiectul.

Era 4 martie, am un motiv serios să-mi amintesc data. M-am trezit ceva mai devreme decât de obicei, şi am văzut că Sherlock Holmes nu-şi terminase încă micul-dejun. Gazda noastră s-a obişnuit atât de mult cu faptul că mă trezeam târziu că nu-mi pusese încă masa, şi nici nu-mi făcuse cafeaua. Cu o nerăbdare ce nu prea rezonabilă, am sunat din clopoţel, şi i-am sugerat abrupt că eram gata. Apoi am luat un ziar de pe masă, încercând să-mi trec timpul cu el, în timp ce colegul meu mesteca tăcut pâinea prăjită. Unul din articole era subliniat cu creionul, şi, în mod firesc, am început să-l parcurg.

Titlul întrucâtva ambiţios era „Cartea vieţii”, iar autorul încerca să arate cât de multe putea afla un om cu spirit de observaţie prin examinarea precisă şi sistematică a tuturor faptelor pe care le întâlnea. M-a surprins amestecul ciudat de perspicacitate şi absurditate. Raţionamentul era riguros şi plin de forţă, dar deducţiile îmi păreau a fi trase de păr şi exagerate. Autorul pretindea că, în urma unei expresii momentane, a unei contracţii musculare sau a unei priviri, putea pătrunde gândurile cele mai ascunse ale unui om. Potrivit lui, era imposibil să înşeli pe cineva obişnuit cu observaţia şi analiza. Concluziile lui erau la fel de infailibile ca teoremele lui Euclid. Rezultatele la care ajungea puteau să pară atât de şocante celor neiniţiaţi, încât până aflau procesele prin care acesta le obţinea, puteau foarte bine să-l ia drept magician.

„Dintr-o picătură de apă, spunea autorul, un logician poate infera posibilitatea Atlanticului sau a Niagarei, fără să le fi văzut sau să fi auzit, de ele. Prin urmare, întreaga viaţă formează un lanţ imens, a cărui natură o descoperim ori de câte ori ni se arată o singură verigă din el. Ca toate celelalte ştiinţe, ştiinţa deducţiei şi analizei poate fi deprinsă numai în urma unui studiu îndelungat şi răbdător, iar viaţa nu este suficient de lungă pentru a-i permite vreunui muritor să atingă perfecţiunea absolută în ea. Înainte de a se ocupa de aspectele morale şi mentale ale problemei, care prezintă cea mai mare dificultate, cel care cercetează ar trebui să înceapă cu stăpânirea unor aspecte elementare. De exemplu, când întâlneşte un om, trebuie să înveţe să determine dintr-o singură privire trecutul aceluia şi meseria sau profesia lui. Oricât de pueril ar părea un asemenea exerciţiu, acesta ascute facultatea de observaţie şi te învaţă unde să priveşti şi ce să cauţi. Unghiile unei persoane, mâneca hainei, cizmele, genunchii pantalonilor, bătăturile de pe degetul mare şi arătător, expresia feţei, manşetele – fiecare din acestea dezvăluie clar ocupaţia unei persoane. Faptul că toate acestea împreună n-ar putea să lămurească un investigator competent este, oricum, aproape de neconceput.”

— Ce imensă absurditate, am spus, indicând articolul cu linguriţa, în timp ce mi-am început micul dejun. Văd că ai citit-o, din moment ce ai însemnat-o cu creionul. Nu neg că este scrisă inteligent. Mă irită totuşi. Este evident teoria vreunui şoarece de bibliotecă care dezvoltă toate aceste paradoxuri curăţele în izolarea propriului birou. Nu este ceva practic. Mi-ar plăcea să-l văd înghesuit într-un vagon de clasa treia, şi să-i cer să descopere ocupaţiile tuturor călătorilor. Pariez că ar fi incapabil.

— Ţi-ai pierde banii, a remarcat calm, Holmes. În ceea ce priveşte articolul, eu l-am scris.

— Tu!

— Da, am o înclinaţie atât spre observaţie cât şi spre deducţie. Teoriile pe care le-am exprimat acolo şi care-ţi par atât de himerice, sunt în realitate extrem de practice – într-atât de practice încât îmi câştig pâinea folosindu-mă de ele.

— În ce fel?, am întrebat fără să vreau.

— Păi, am propria meserie. Presupun că sunt singurul din lume cu o astfel de ocupaţie. Sunt detectiv consultant, dacă poţi înţelege ce vrea să spună. Aici în Londra avem o mulţime de detectivi guvernamentali şi privaţi. Când aceşti indivizi dau greş, vin la mine, şi reuşesc să-i pun pe pista cea bună. Îmi arată toate probele, şi sunt, în general, capabil să-i lămuresc, cu ajutorul cunoştinţelor pe care le deţin despre istoria crimei. Există o puternică asemănare de familie între crime, iar dacă ai în degetul mic toate detaliile a o mie de astfel de crime, ar fi ciudat să nu o poţi rezolva pe a o mie una. Lestrade este un detectiv binecunoscut. S-a împotmolit recent într-un caz de falsificare, şi asta l-a adus aici.

— Şi celelalte persoane?

— Majoritatea sunt trimise de agenţii private de investigaţii. Toţi au vreo problemă şi vor puţină clarificare. Le ascult povestea, ei îmi ascultă comentariile, iar apoi îmi dau banii.

— Vrei să spui, am zis, că, fără să-ţi părăseşti un moment camera, poţi descurca o încâlceală pe care alţii nu pot s-o descurce, deşi au văzut în persoană toate detaliile?

— Exact. Am un fel de intuiţie în această direcţie. Apare din când în când câte un caz puţin mai complex. Atunci trebuie să mă mişc într-acolo, ca să văd lucrurile cu proprii ochi. Vezi, dispun de o mulţime de cunoştinţe speciale pe care le aplic cazului, şi care îmi facilitează extrem de mult rezolvarea lui. Acele reguli ale deducţiei pe care le-am expus în articolul ce ţi-a stârnit dispreţul sunt, din punct de vedere practic, de nepreţuit pentru mine. Observaţia este a doua mea natură. Ai părut a fi surprins când ţi-am spus la prima noastră întâlnire că ai venit din Afganistan.

— Ţi-a spus cineva, fără îndoială.

— Nimic de acest fel. Am ştiut că te-ai întors din Afganistan. Datorită unei obişnuinţe îndelungate, şirul gândurilor mele s-a derulat atât de rapid că am ajuns la această concluzie fără să fiu conştient de paşii intermediari. Au existat totuşi asemenea paşi. Raţionamentul s-a desfăşurat astfel: „Iată un individ genul medic, dar având aerul unui militar. Clar, un doctor militar, atunci. Tocmai ce s-a întors de la tropice, pentru că faţa îi este închisă la culoare, iar aceasta nu este culoarea naturală a pielii lui, deoarece la încheieturi pielea este deschisă. A trecut prin privaţiuni şi boală, lucru clar indicat de faţa sa scofâlcită. S-a rănit la braţul stâng. Îl ţine într-un fel ţeapăn şi nefiresc. Oare unde la tropice putea un doctor englez să treacă prin asemenea greutăţi şi să-şi rănească braţul? Clar în Afganistan.” Întregul raţionament nu mi-a luat o secundă. Apoi am remarcat că te-ai întors din Afganistan şi ai fost uimit.

— Pare simplu aşa cum o explici, am spus, zâmbind. Îmi aminteşti de personajul Dupin al lui Edgar Alan Poe. N-am crezut că asemenea personaje există altundeva decât în povestiri.

Sherlock Holmes s-a ridicat şi şi-a aprins pipa.

— Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, Dupin era un individ inferior. Trucul prin care îşi întrerupea prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră de tăcere, este realmente de prost gust şi superficial. Avea un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un astfel de fenomen pe cât părea să-şi imagineze Poe.

— Ai citit operele lui Gaboriau?, am întrebat. Răspunde Lecoq ideii tale de detectiv?

Sherlock Holmes a pufnit dispreţuitor.

— Lecoq era un cârpaci nenorocit, a spus pe un ton mânios; avea numai un singur lucru bun, şi acesta era energia sa. Acea carte pur şi simplu m-a îmbolnăvit. Problema era cum să identifici un deţinut necunoscut. Puteam s-o rezolv în douăzeci şi patru de ore. Lui Lecoq i-a luat şase luni. Ar putea fi un manual pentru detectivi care să-i înveţe ce să evite.

M-am simţit cam jignit să văd cele două personaje pe care le admiram tratate cu o asemenea lipsă de respect. M-am îndreptat spre fereastră, şi am început să privesc strada aglomerată. Poate că acest individ este foarte inteligent, mi-am spus, dar cu siguranţă este foarte înfumurat.

— Nu există crime şi criminali în zilele noastre, a spus el, iritat. Ce folos să ai creier în profesia noastră? Ştiu bine că pot să devin faimos. Nu există şi n-a existat vreodată un om care să aibă tot atât de multe cunoştinţe şi un talent înnăscut pentru detectarea unei crime ca şi mine. Şi care este rezultatul? Nu există nici o crimă de detectat, sau, în cel mai bun caz, e crima vreunui ageamiu, cu un motiv atât de clar încât chiar şi unul de la Scotland Yard o poate rezolva.

Eram încă deranjat de stilul încrezut în care conversa. Mi s-a părut că e cel mai bine să schimb subiectul.

— Mă întreb ce caută individul acela?, am spus, arătând cu mâna spre un bărbat robust, îmbrăcat simplu, care mergea încet pe cealaltă parte a străzii, uitându-se cu atenţie la numerele caselor. Ţinea un plic mare albastru în mână şi era, evident, un mesager.

— Vrei să spui sergentul acela din marină, în retragere, a spus Sherlock Holmes.

„Grozăveşte-te şi bucură-te!” am gândit eu. Ştie că nu pot să verific corectitudinea ipotezei sale. De abia mi-a trecut acest gând prin minte, când omul pe care-l priveam a zărit numărul de pe uşa noastră, şi a traversat rapid strada. Am auzit o bătaie puternică în uşă, o voce adâncă jos şi nişte paşi apăsaţi urcând scara.

— Pentru domnul Sherlock Holmes, a spus el, intrând în cameră, şi înmânându-i prietenului meu o scrisoare.

Iată ocazia de a-i destrăma înfumurarea. Nu i-a trecut prin minte aşa ceva, când a făcut acea afirmaţie arbitrară.

— Pot să te întreb, dragul meu, am spus cu cea mai afabilă voce posibil, cu ce te ocupi?

— Sunt comisionar, domnule, a spus el, arţăgos. Uniforma mi-e la reparat.

— Şi ai fost?, am întrebat, cu o privire uşor maliţioasă spre colegul meu.

— Sergent, domnule, de infanterie uşoară în marina regală, spuse el, apoi continuă întorcându-se către Holmes: Nu răspundeţi? Bine, domnule.

A bătut din călcâie, a făcut un salut cu mâna, şi a plecat.

 

descarcati direct de aici....