Băiatul care vorbea cu florile basm de Petre Crăciun
Nu departe de codrul întunecat şi de izvoarele cu apă dulce şi rece, trăia cândva un pădurar tânăr, chipeş şi harnic, aşa cum nu găseai altul prin preajma locului. Dis-de-dimineaţă se trezea odată cu cocoşii, îşi lua traista la spinare şi pleca în pădure, unde zăbovea până la apusul soarelui. Azi aşa, mâine aşa, muncea omul nostru fără cruţare, dar bruma de bănişori pe care o agonisea abia îi ajungea să-şi hrănească mama şi o surioară.
Într-una din zile îşi luă ziua-bună de la cele două fiinţe dragi şi se duse la ale lui. Nici nu intrase bine în pădure când, într-o margine a potecii, văzu o pungă de galbeni, mângâiată de cele dintâi raze ale soarelui. Bucuros, băiatul puse punga la chimir, gândind: ,,Uite norocul, săracul, cum îmi surâde el, până în ziuă! De-acuma, s-a terminat cu sărăcia!”.
Cum stătea în locul unde găsise punga, iată că-i iese înainte o femeie tânără, îmbrăcată într-o rochie dalbă, strălucitoare. Soarele şi luna, laolaltă, nu erau mai frumoase decât ea! Văzându-l pe pădurar, faţa i se lumină şi păşi către el, vorbindu-i cu un glas dulce, ca mierea:
- Dragul meu pădurar, sunt Zâna pădurilor, ocrotitoarea codrilor şi a vietăţilor care trăiesc într-însul. Am aflat că ai găsit o pungă de galbeni. Înapoiază-mi-o, pentru că îmi aparţine!
- Dacă este precum spui, zise flăcăul cu tristeţe, atunci iat-o!
- Nu fi supărat, te voi răsplăti cu dărnicie.
Băiatul scoase punga şi o întinse zânei cu strângere de inimă. Ea îi presără o mână de flori înmiresmate deasupra capului, rostind nişte cuvinte fermecate.
- Din clipa asta, vei înţelege limba tuturor copacilor şi a florilor din lume. Tu însuţi le vei putea vorbi şi ele îţi vor răspunde întocmai ca nişte oameni.
Tinerelul închisese ochii pentru a primi mângâierea plăcută a florilor. Când îi deschise, zâna nu se mai găsea în faţa lui. Dispăruse întocmai ca o nălucă.
Se întoarse acasă cu inima grea. Văzându-l aşa de mâhnit, mama sa îl întrebă:
- Oare ce nenorocire s-a abătut asupra ta, flăcăul meu?
Mai de voie, mai de nevoie, îşi deschise sufletul, povestindu-i toate cele întâmplate. Surâzând drăgăstos, femeia îşi mângâie feciorul:
- Lasă, bunul meu copil, nu pune la suflet! Cine ştie ce câştig are să-ţi aducă meşteşugul acela al zânei. Nu-i puţin lucru să fii singurul om care înţelege limba florilor!
Flăcăul zise şi el la fel şi se culcă. A doua zi se sculă în zori, îşi puse în traistă ceva de-ale gurii şi dădu să plece. Deodată, un glas îl opri în pragul uşii:
- Bună dimineaţa, stăpâne!
Se uită cu luare-aminte prin preajmă şi pricepu că muşcata de la fereastră cuvântase.
- Bucură-te! grăi muşcata. Nici nu gândeşti câte lucruri folositoare poţi afla de la noi, dacă vei avea răbdarea să ne asculţi.
Mirat de vorbele neobişnuite, mai aruncă o privire spre fereastră şi îşi văzu de ale lui.
În drum, fu oprit de nişte clopoţei, apoi de margarete, de năsturei şi, în fine, de sângele voinicului.
- Ziua bună, îl întâmpinară clopoţeii.
- Îţi dorim voie bună şi sănătate, spuseră năstureii şi margaretele laolaltă.
- Fii încrezător în norocul tău, pentru că nu vei rămâne veşnic pădurar! îl îmbărbătă sângele voinicului.
Mulţumi tuturor şi se apucă de treabă. Ziua trecu neînchipuit de repede. Acum, avea cu cine schimba o vorbă, ceea ce-i făcea singurătatea mai lesne de suportat.
Din zi în zi, prindea tot mai mult drag de florile, ierburile şi copacii săi. Ceasuri întregi le petreceau împreună. Câte nu ştiau florile…! Câte nu văzuseră copacii, de-a lungul îndelungatei lor existenţe…! Asculta încântat poveşti felurite despre taine pe care nici o minte omenească nu visa să le afle vreodată. Cât despre devotamentul noilor săi prieteni, ce să mai vorbim! Bunăoară, se afla odată în pădure când un stejar uriaş îi spuse:
- Stăpâne, fugi cât poţi de repede! Un urs înfricoşător vine spre tine şi tare-mi e teamă să nu te răpună!
Flăcăul fugi şi scăpă cu zile.
Trecură aşa zile nenumărate. Într-o seară se întorcea ostenit de la muncă. Tocmai trecea prin dreptul unui răzor de margarete, când una dintre ele cuvântă cu o voce sfâşietoare:
- Rogu-te, îndreaptă-mi tulpina pe care mi-a doborât-o un cerb!
Flăcăul ridică firul de margaretă de la pământ, apoi scoase plosca şi îi turnă apă la rădăcină.
- Îţi mulţumesc, bunul meu prieten! Acum nădăjduiesc să văd încă multă vreme lumina binecuvântată a soarelui. Drept răsplată, am să-ţi dezvălui o taină. O albină mi-a adus vestea că fata împăratului din ţara vecină nu doreşte să se mărite decât cu acela care îi va ghici cele mai tainice gânduri, vreme de trei zile. Mergi într-acolo şi încearcă-ţi norocul! În odaia fetei se află o muşcată ce îţi va spune de fiecare dată ce gândeşte stăpâna ei.
Pădurarul mulţumi margaretei, îi mai turnă puţină apă la rădăcină şi plecă spre casă. Povesti alor săi întâmplarea, dormi încă o noapte în coliba sărăcăcioasă şi a doua zi se aşeză la drum.
Străbătu cale lungă, vorbind cu florile, cu iarba şi cu copacii. Florile îi spuseră cât de frumoasă era fata împăratului, iarba îi istorisi despre înţelepciunea ei, iar copacii îl desfătau cu păţaniile feciorilor de împăraţi care încercaseră în zadar să desluşească gândurile fetei. Flăcăul se arătă recunoscător tuturor şi îşi urmă drumul până ajunse la porţile palatului. Ceru să fie înfăţişat craiului şi, când se văzu înaintea tronului strălucitor, grăi:
- Măria-ta, auzind despre fata înălţimii-tale şi despre dorinţa dumisale, am găsit cu cale să-mi încerc şi eu norocul. Vorba ceea, unde-au încercat feciori de împăraţi, merge şi unul mai din popor.
- Tinere, zise împăratul, uitându-se cu neîncredere, de când mă aflu în scaunul acesta încă nu am întâlnit un om aşa de cutezător. Fie! Primesc să-mi arăţi de ce eşti în stare, dar fii cu băgare de seamă! Dacă te vei arăta a fi mincinos, atunci să ştii că multe zile n-ai să te mai bucuri de lumina soarelui!
- Nu mă tem, înălţimea-ta. Cer numai să fiu dus în iatacul fetei pentru că, unde sunt mai libere gândurile unui om decât în propria-i odaie?
Craiul dădu din umeri, îl luă cu sine pe pădurar şi, împreună, merseră înaintea tinerei odrasle împărăteşti. Când auzi fata care era rostul acelui flăcău, îl privi cu interes şi îi spuse:
- Nu ştiu ce gând te-a făcut să-mi ceri un lucru aşa de neobişnuit, dar nu ai făcut rău. Pofteşte şi arată-mi meşteşugul, iar de vei izbândi, am să-ţi fiu soţie iubitoare.
Flăcăul căută din priviri muşcata, care-i spuse neîntârziat gândul prinţesei.
- Multă cinste îmi face gândul tău, vorbi băiatul. Întrucât îţi par cinstit şi bun la suflet ţi-e teamă să nu fiu omorât de slugile împărăteşti. Aşa este?
Fata roşi până-n vârful urechilor şi recunoscu:
- Nu pricep cum de ai ghicit, dar aşa este. Du-te şi întoarce-te mâine, pentru a doua încercare!
Pădurarul mulţumi muşcatei şi făcu plecăciune prinţesei.
A doua zi se înfăţişă din nou în odaia fetei.
- Pofteşte şi dezvăluie-mi şi cel de-al doilea gând, îl ademeni ea zâmbitoare.
- Iată-l, te bucuri pentru că mă vezi viu şi nevătămat, însă nu-ţi piere teama că aş putea păţi ceva deoarece îţi par chipeş şi înţelept.
- Adevărat ai grăit, roşi fata încă şi mai tare ca rândul trecut. Te aştept şi mâine, pentru a treia încercare.
Dacă văzu împăratul că tânărul se descurcă printre gândurile fetei ca şi prin pădure, îl chemă la sine pe înţeleptul curţii.
- Înţeleptule, tu care cunoşti tainele cele mai ascunse, spune-mi cum se poate ca un tânăr aşa de simplu să ghicească fără nici o greutate gândurile unei prinţese atât de delicate? Nu este vreun vicleşug la mijloc?
- Luminăţia-ta, am băgat de seamă că omul nostru priveşte întotdeauna spre fereastră. Acolo se află o muşcată. Nu ştiu dacă în ea îi stă puterea, dar socot că este bine să îndepărtăm planta din odaie, şi dacă tot izbândeşte, atunci primeşte-l de ginere, pentru că nu sunt mulţi oameni ca el!
Zis şi făcut. Două slugi împărăteşti intrară în odaie şi luară muşcata, sub privirile îngrijorate ale domniţei.
Veni şi ziua ultimei încercări. Flăcăul nostru intră liniştit şi încrezător, dar când descoperi lipsa muşcatei, simţi cum îl trec apele.
- Haide, flăcăule, acum să te văd! zise împăratul. Până aici ţi-au fost puterile?
Omul care vorbea cu florile îşi adună toată voinţa pe care o avea şi privi atent chipul fetei. Surâsul ei drăgăstos îi umplu inima de bucurie şi, din iubire, se născu minunea. Putea citi fără nici o greutate gândurile fetei, la fel de uşor ca slovele unei cărţi.
- Măria-ta, zise el către împărat, frumoasa copilă este mai îngrijorată ca niciodată de soarta mea. M-a îndrăgit nespus şi nu-şi doreşte alt soţ afară de mine.
- Aşa este, tătucă, alt soţ n-are ce căuta în casa noastră. Numai el a dovedit că mă iubeşte într-atâta încât să-mi ghicească şi cele mai ascunse gânduri.
Mulţumit că n-a fost vreun vicleşug la mijloc, împăratul îşi îmbrăţişă ginerele şi dădu poruncă slugilor să pregătească o nuntă cu adevărat împărătească.
În toiul petrecerii, mireasa îl trase mai într-o parte pe soţul său şi îl întrebă:
- Spune-mi, dragul meu, chiar nu ţi-a fost de nici un ajutor muşcata de la fereastră?
- Mi-a fost numai la primele două încercări. A treia oară însă te cunoscusem aşa de bine încât m-am putut lipsi de ajutorul ei.
Tare mult se bucură fata, convingându-se pe de-a-ntregul că descoperise soţul îndelung căutat.
povestea o descarcati de aici....