Cuvânt înainte

Studierea istoriei Daciei romane – un domeniu „clasic” al istoriografiei româneşti – a cunoscut, în secolul de curând încheiat, perioade de un deosebit interes ilustrate de rezultate ştiinţifice de valoare. Dincolo de modă şi circumstanţe, cercetarea romanităţii Daciei a rămas o constantă a istoriografiei româneşti. Domeniul a fost ilustrat de profesori de statura unui Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, Dumitru Tudor, de savanţi precum Mihail Macrea, Ion I. Russu, Bodor Andras, Nicolae Gostar, de cercetărori inzestraţi ca Buday Arpád, Vasile Christescu, Grigore Florescu, Emil Panaitescu, Octavian Floca, Ion Berciu, Kurt Horedt, Gh. Popilian – pentru a menţiona doar câţiva dintre cei trecuţi în nefiinţă. În acest context sunt de remarcat importantele contribuţii ştiinţifice ale unor prestigioşi istorici străini ca A. Alföldi, E. Ritterling, A. Stein, J. Szilágyi, G. Forni, R. Syme, B. Gerov, A. Dobó, J. Fitz, W. Eck, H. Wolff, K. Strobel.

Anii comunismului naţionalist românesc –când istoriografia a fost controlată şi instrumentalizată^[1]–  au lăsat urme funeste şi asupra istoriei şi arheologiei Daciei romane, cu deosebire din punct de vedere instituţional prin desfiinţarea învăţământului superior de studii clasice după 1948 şi printr-o anume „politică a cercetării”. Contactele cu lumea savantă din Europa şi cu noutăţile în materie au fost sporadice. În pofida tendinţei de minimalizare a romanităţii (consecinţă directă a ideologiei oficiale care accentua thraco– dacismul românilor) în această perioadă funestă au apărut lucrări de referinţă privitoare la Dacia romană. Sintezele de istorie a Daciei romane – în evident progres de la o generaţie la alta² –  reflectă, deopotrivă, nivelul documentaţiei şi preocupările autorilor, dar şi o anume „politică a cercetării”. Aceste valoroase sinteze, cu concluzii corecte în ansamblul lor, au pus în lumină procesele istorice majore – asimilare, integrare, romanizare – şi au încercat să evidenţieze particularităţile unicei provincii nord–dunărene a Imperiului Roman. Sintezele asupra Daciei romane au constituit puncte de plecare de reală utilitate pentru cercetările ulterioare, jalonând de fapt liniile directoare ale noilor interpretări.

Evident, în cercetarea unor provincii romane există accente diferite. În Dacia bunăoară, cu probleme specifice – adesea condiţionate ideologic–,  primul Onomasticon Daciae (1944) a lui I.I. Russu era, de fapt, o replică la studiul lui A. Kerényi (1941). Stadiul actual al cercetării corespunde unei situaţii mai generale a istoriei şi arheologiei Daciei romane, sensibil rămasă în urmă – în investigarea anumitor domenii la nivelul standardelor actuale (populaţie, structuri economice) –  faţă de cea a altor provincii europene ale Imperiului.

După revoluţia din 1989 mulţi dintre istoricii preocupaţi de cercetarea Daciei romane s-au adaptat –fără probleme şi fără complexe–  la noul climat istoriografic, după cum noua generaţie de tineri istorici care     s-au ilustrat prin contribuţii valoroase au fortificat sentimentul benefic de şcoală istorică.

În ultimul deceniu cercetarea Daciei romane s-a racordat la fenomenul de renovare istoriografică. În plan

² V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti,

1937;  C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’ Antiquité, Bucarest, 1945, p. 75-187;  M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 345-476;   M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969;  D. Tudor, Oltenia romană, Bucureşti, 1978; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995; idem, Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârşitul Antichităţii, Bucureşti, 2000, p. 105-324; M. Bărbulescu, Dacia Felix, în Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 50-134;  A. Bejan, Dacia Felix. Istoria Daciei Romane, Timişoara, 1998; D. Protase (coord.), Dacia romană, în Istoria Românilor. II. Daco–romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 35-287.

instituţional un fapt notabil este înfiinţarea Institutului de Studii Clasice (1997) –un centru de cercetare al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş–Bolyai din Cluj–  al cărui domeniu principal de cercetare este istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere istoria şi arheologia militară, arheologia funerară, populaţia şi societatea, spiritualiatea antică, fenomenul romanizării din perspectivă comparată³.

După 1989, doctoratul a redevenit activitatea ştiinţifică cea mai creativă. O serie de teze de doctorat abordând problematici novatoare au utilizat noi instrumente şi noi metode de investigare, care au adus rezultate notabile⁴.

Noile cercetări au căutat să identifice trăsăturile care deosebesc o provincie romană de alta –unele fiind determinate de istoria preprovincială, altele datorându-se faptului că nişte comunităţi asemănătoare încep cu timpul a se manifesta diferit în spaţii diferite. Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici – ca urmare a tipului dur de cucerire a Daciei, sensibil diferit de anexarea relativ facilă a altor provincii – structurile economice, sociale şi politice ale Romei imperiale au fost introduse „aproape peste noapte” (I. Piso), iar intrumentul principal a fost colonizarea masivă.

Cel de al XVII-lea Congres Internaţional pentru studiul Frontierelor Imperiului Roman (Zalău, 1-10 septembrie 1997)

3. Buletinul Institutului de Studii Clasice 1, aprilie 2001.
4. Multe dintre aceste teze de doctorat – publicate ori aflate în curs de publicare – reprezintă contribuţii istoriografice remarcabile: R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998;  C.H. Opreanu, Dacia romană şi Barbaricum, Timişoara, 1998;  Adela Paki, Populaţia din Dacia de nord în lumina izvoarelor epigrafice, Diss., Cluj, 1998; Al. Diaconescu, Statut social şi reprezentare artistică în Dacia romană. Contribuţii la istoria elitelor provinciale, Diss., Cluj, 1998;  A.

Husar, Celţi şi germani în Dacia romană, Cluj, 1999;  P. Hügel,

Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus

Decius–Aurelianus), Diss., Cluj, 1999;  A. Ruscu, Provincia

Dacia în istoriografia antică, Diss. Cluj, 2001;  C. Găzdac, Circulaţia monetară în Dacia şi în provinciile învecinate de la Traian la Constantin, Cluj, 2002.

a constituit un moment de referinţă pentru evaluarea nivelului atins de istoria şi arheologia Daciei romane, cu precădere de cercetările referitoare la  limes  şi armata romană^[2].

Aşadar, cercetarea istoriei Daciei romane rămâne, la începutul acestui nou mileniu, un domeniu „clasic” (din păcate nu şi prioritar, datorită mai ales precarităţii resurselor financiare alocate cercetărilor arheologice) al istoriografiei româneşti, pe măsura unei epoci de excepţie – epoca romană reprezentând în cadrul istoriei României un moment de maximă deschidere spre istoria universală. Prin implantarea unei civilizaţii şi culturi superioare, prin sinteza etnică realizată, epoca romană constituie un moment–cheie care a avut cele mai însemnate consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară a spaţiului carpato–dunărean.

Capitolul 1

DACIA AVGVSTI PROVINCIA

1.1 Constituirea provinciei Dacia

La scurtă vreme după sfârşitul celui de-al doilea război daco-roman^[3] –fiind universa Dacia devicta^[4]-  s-a constituit provincia Dacia⁸. Unica provincie transdanubiană a Imperiului Roman, Dacia -veritabil ^[5]propugnaculum Imperii- avea rolul strategic de a separa masele barbare norddunărene; Dacia avea menirea de asigura protecţia teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului, în primul rând prin izolarea celor două neamuri sarmatice ale iazygilor şi roxolanilor^[6].

 Dacia a fost ultima dintre provinciile europene întemeiate de romani în urma cuceririi unei regiuni din Barbaricum. Nici o altă provincie europeană a Imperiului Roman n-a avut o frontieră atât de lungă cu lumea barbară, ceea ce explică unele particularităţi ale Daciei romane, în primul rând ponderea elementului militar în viaţa Provinciei. Prin urmare, analogiile potrivite specificului Daciei trebuie căutate în provinciile de pe limesul european, care se apropie de Dacia prin prezenţa masivă a armatei, structură socială şi nivel de civilizaţie.

Cucerirea şi transformarea Daciei în provincie romană, au fost concepute a dura şi nu exclusiv datorită măsurilor militare, ci mai cu seamă celor privind asigurarea vieţii şi prosperităţii Provinciei^[7].

În urma primului război dintre Traian şi Decebal, prin pacea din anul 102 unele teritorii locuite de daco-geţi intră sub stăpânirea Romei: Muntenia, sudul Moldovei, estul Olteniei şi sudestul Transilvaniei până la Olt sunt anexate Moesiei Inferior^[8], din care vor face parte până la sfârşitul epocii traiane^[9].

Tot în anul 102 Banatul, vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei (la sud de Mureşul mijlociu) – ocupate ferm de către romani, care au construit castre şi drumuri-  constituiau un district militar roman, sub conducerea consularului Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus^[10], aflat în fruntea armatei de ocupaţie. Cassius Dio afirmă că, după încheierea primului război dacic, Traian “lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând garnizoane şi în restul ţării”^[11], iar vestigiile arheologice confirmă prezenţa unei garnizoane romane –formată din vexilaţii apartinând legiunilor IIII Flavia Felix, I Adiutrix, II Adiutrix şi VI Ferrata- în capitala regală a lui Decebal^[12]. Într-un recent studiu, I. Piso  este de părere că vexilaţiile legionare sunt atestate la Sarmizegetusa numai începând din 106 p. Chr.^[13].

Cele aparţinând legiunilor II Adiutrix şi VI Ferrata ar fi rămas câteva luni sau câţiva ani, în timp ce vexilaţia legiunii IIII Flavia Felix a staţionat la Sarmizegetusa Regia probabil până la sfârşitul domniei lui Traian^[14]. După aceea, zona fostei capitale dacice a continuat să fie supravegheată de trupa din castrul de la Orăştioara de Sus^[15].

Dacă însă garnizoana formată din vexilaţiile legionare a fost instalată la Sarmizegetusa Regia la sfârşitul primului război dacic, atunci este de presupus că regele dac -lăsat să domnească peste restul Daciei necucerite-,  trebuie să fi rezidat din acest moment undeva la nord de Mureşul mijlociu, poate în cetatea de la Piatra Craivii^[16].

Oricum, pacea din anul 102 consfinţea ocuparea unor teritorii ale Regatului dac şi, dacă avem în vedere intervalul scurt până la transformarea sa integrală în provincie romană, conferirea statutului de rex amicus^[17] lui Decebal trebuie să fi avut în perspectivă o viitoare anexare la Imperiu. De altfel, alte două fapte –luarea titlului triumfal de Dacicus de către Traian, după întoarcerea sa la Roma, în decembrie 102, şi construirea, între cele două războaie, a grandiosului pod peste Dunăre, la Drobeta- au semnificaţia incontestabilă că marea majoritate a dificultăţilor de cucerire a Daciei au fost învinse în primul război, că împăratul Traian considera Dacia lui Decebal mult slăbită militar, aproape de înfrângerea finală. Podul de la Drobeta, capodoperă a tehnicii antice, nu putea fi conceput şi realizat decât în ideea că Dacia era ca şi cucerită şi că va deveni provincie a Imperiului Roman, lucru

oarecum prefigurat de victoriile decisive din primul război daco-roman.

În aceste împrejurări, pare mai firesc să considerăm că începuturile procesului de organizare a provinciei Dacia datează din anii 102105 chiar dacă, în stadiul actual al cercetării persistă o anume imprecizie în terminologie^[18]. Potrivit interpretării Prof. I. Piso, ca vir consularis,

Pompeius Longinus era legatus Augusti pro praetore al provinciei Dacia, dar prin provincie nu trebuie să înţelegem provincia constituită –in formam provinciae redigere- ci mai degrabă domeniul de competenţă al consularului, zona în care acesta îşi exercita imperium-ul²². Capturarea lui Pompeius Longinus de către Decebal şi evenimentele celui de-al doilea război daco-roman au stopat, temporar, această evoluţie.

Spre deosebire de primul război daco-roman -în care armatele Moesiei Superior şi Inferior au jucat rolul principal-,  în cel de-al doilea (având ca scop cucerirea Daciei de la nord de Mureşul mijlociu), ponderea armatei Pannoniei în desfăşurarea operaţiunilor militare trebuie să fi fost mai mare^[19].

În vara anului 106 războiul era încheiat, iar Regatul dac îşi înceta existenţa. Astfel, după ce anexase Dobrogea, Imperiul Roman îngloba acum şi Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul şi Transilvania. Totodată, o prezenţă militară romană sigură sub Traian e semnalată în sudul Basarabiei, de la Orlovka până la Tyras, la gurile Nistrului²⁴.

Cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul şi vestul Olteniei vor forma, în anul 106, provincia Dacia constituită, cum s-a văzut, prin anexarea teritoriului unui stat barbar. Teritoriile norddunărene cucerite la 102 p. Chr.  –estul Olteniei, Muntenia, sud-estul Transilvaniei, sudul Moldovei- au fost alipite Moesiei Inferior. Celelalte teritorii nord-dunărene cucerite –Crişana, Maramureş, centrul şi nordul Moldovei-  nu vor fi anexate Imperiului Roman, rămânând în stăpânirea dacilor liberi.

Cu privire la întinderea Daciei traiane²⁵, se poate preciza că frontierele sudice şi sud-estice ale noii provincii se învecinau cu Moesia Superior şi Inferior, în timp ce graniţa estică era fixată la poalele Carpaţilor Orientali, dincolo de care se întindea Barbaricum-ul. Mai puţin clară este situaţia frontierei vestice. În stadiul actual al cercetării se consideră că Dacia traiană era mai

römischen Heeres in den dakischen Provinzen (ActaMN 34/1,

1997, Sondererscheinung), p. 22-31.

24. N. Gostar, Aliobrix, în Latomus 26, 1967, p. 987-999; E. Diehl, în RE XIV 1 (1942), col. 1862, s.v. Tyras.
25. C.C. Petolescu, op. cit., p. 49;  Piso 1993, p. 7, fig. 1;  D. Protase, Les frontières de la province de la Dacie au temps de l’empereur Trajan, în Omaggio a Dinu Adameşteanu (ed. M. Porumb), Cluj, 1996, p. 135-138, fig. 1; idem, în IstRomânilor II, p. 38-41.

extinsă spre vest decât Dacia Superior şi

Porolissensis de după 118-119 p. Chr^[20].

Rezumând,  teritoriile dacice cucerite de Traian au fost împărţite între noua provincie Dacia (Banatul, Oltenia de vest, Transilvania) şi Moesia Inferior (restul Olteniei, Muntenia, Transilvania de sud-est, Moldova de sud). Împăratul cuceritor a întemeiat în Dacia un singur oraş colonia Sarmizegetusa^[21], dar a întreprins o amplă colonizare cu supuşi ai Imperiului.

În anii 118-119 împăratul Hadrian

procedează la o reorganizare a teritoriilor norddunărene^[22]. Anumite zone vor fi abandonate (Moldova de sud, Muntenia estică şi centrală, poate şi alte teritorii), dar vor rămâne strict supravegheate de Imperiu^[23]. Ce a mai rămas în stăpânirea Romei din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior va forma o nouă provincie, Dacia Inferior. Această provincie a cuprins în principal valea Oltului. Teritoriul din nordul Transilvaniei intracarpatice, până pe cursul râurilor Mureş şi Arieş, a constituit o nouă provincie, Dacia Porolissensis. Restul teritoriului dacic (Transilvania centrală, Banatul şi vestul Olteniei) devenea provincia Dacia Superior. Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat până în vremea împăratului Gallienus. Singura modificare, introdusă de Marcus Aurelius la 169 p. Chr., va fi instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (Tres Daciae), care vor forma de-acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.

Organizarea Daciei ca provincie romană s-a făcut îndată după cucerire^[24]. Ca terminus ante quem poate fi acceptat în principiu anul 110 când apare legenda monetară    DACIA AVGVST(i)

PROVINCIA^[25]. Organizarea noii provincii a fost un proces complex în care conceperea reţelei de drumuri şi stabilirea garnizoanei trupelor reprezintă elementele esenţiale. În stadiul actual al cercetării se consideră că în anul 110 sistemul defensiv al Daciei era deja constituit şi că fortificaţiile (faza cu val de pământ a castrelor) funcţionau deja^[26].

În lumina diplomei de la Ranovać din 14 octombrie 109^[27], cel dintâi guvernator al Daciei pare a fi Iulius Sabinus (106/107 – 109)³⁴, dacă îl excludem pe Pompeius Longinus şi acţiunea sa de a organiza o provincie Dacia ante litteram.

Principala realizare a lui Iulius Sabinus a constat probabil în organizarea rapidă şi energică a teritoriului cucerit şi a infrastructurii sale ca provincie romană, ca şi în planificarea colonizării şi a construirii sistemului defensiv al Daciei romane. Succesorul său, D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110 ?)^[28], a executat demobilizarea masivă a armatei de campanie^[29] şi a întemeiat, în numele împăratului cuceritor, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa^[30].

Primul deceniu al epocii romane în Dacia a stat sub semnul autorităţii şi măsurilor luate de optimus princeps – Traian, care realizează organizarea Provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului. Dacă în provinciile occidentale Roma a colaborat cu aristocraţia locală permiţând existenţa unor comunităţi cu autoadministrare (civitates)^[31], în Dacia cadrele sociale tradiţionale au fost sparte, ceea ce a dus la evicţiunea aristocraţiei dace. În comparaţie cu alte provincii romane, Dacia se deosebeşte de tot ceea ce cunoaştem prin faptul că aici structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (I. Piso), iar instrumentul principal a fost colonizarea masivă. Aşa se explică, de altfel, rapiditatea romanizării Daciei (un deceniu !).

În anul 110 p. Chr. legenda monedelor imperiale DAC(ia) CAP(ta) devine, semnificativ, DACIA AVGVST(i) PROVINCIA^[32]. Noul tip ilustrează evoluţia realizată de provincia nord-dunăreană în sensul adaptării ei la ritmul vieţii romane; aşadar această legendă monetară exprimă, deopotrivă, integrarea Daciei în vastul angrenaj al Imperiului şi pacificarea deplină / stabilitatea provinciei traiane.

1.2 Administraţia Daciei romane

Ca urmare a cuceririi sau a încorporării paşnice în Imperiu, teritoriul unei provincii devenea ager publicus; astfel trebuie înţeles cunoscutul text al juristului Gaius (II, 7): in eo (provinciali) solo dominium populi Romani est vel Caesaris^[33]. Prin urmare, dominium Caesaris nu semnifică domeniul imperial ci ager publicus din provinciile imperiale, pe care împăratul îl administrează potrivit teoriei constituţionale a Principatului, în numele poporului roman.

Funcţia unei provincii romane era aceea de a asigura securitatea frontierelor, liniştea internă şi perceperea impozitelor^[34]. Esenţială era implantarea unor structuri economice care să susţină trupele de ocupaţie^[35].

Dacia Augusti provincia a fost constituită printr-un decret-lege imperial (lex provinciae)⁴³ promulgat de Traian, înainte de înapoierea sa la Roma. Lex provinciae conţinea, foarte probabil, statutul, principiile de organizare şi conducere ale provinciei, prevedea impozitele către fiscul imperial, fixa frontierele şi unităţile militare însărcinate cu paza teritoriului provincial. Întreaga organizare militară, civilă-administrativă, economică şi fiscală a Provinciei nord-dunărene a fost făcută după legile generale din Imperiu, de drept public şi privat, prin implementarea instituţiilor de guvernare şi administrare specifice epocii Principatului^[36]. Integrarea Daciei traiane în Imperiul Roman s-a realizat prin instituţii specifice, exemplar organizate: administraţia provinciei, armata şi fiscul imperial^[37].

Într-o provincie de frontieră ca Dacia, cu un rost special în strategia imperială, rolul factorului militar în desfăşurarea vieţii romane a fost, fără îndoială, copleşitor. Însă de aici nu se poate trage concluzia că  Dacia avea o organizare teritorialadministrativă de caracter militar⁴⁶. De altfel, în epoca Principatului prezenţa unei asemenea excepţii în organizarea unei întregi provincii nu este cunoscută.

Traian a organizat Dacia ca provincie imperială⁴⁷, condusă de un delegat/locţiitor al împăratului – legatus Augusti pro praetore. Acesta aparţinea ordinului senatorial şi era vir consularis, adică îndeplinise anterior cea mai înaltă magistratură la Roma, consulatul ordinar sau suffect. Apartenenţa acestui legatus la ordinul senatorial este indicată şi prin formula pro praetore, care îl designează ca mandatar al împăratului investit cum imperio. Asemenea tuturor membrilor ordinului senatorial, legatul consular poartă titlul de vir clarissimus.

Guvernatorul (legatus Augusti pro praetore) Daciei era reprezentantul împăratului în dubla calitate de comandant al armatei şi şef-suprem al aparatului administrativ al provinciei. Investit cu imperium, guvernatorul avea o autoritate absolută în domeniul militar, precum şi în cel administrativjuridic (jurisdicţia asupra tuturor provincialilor,

romain, Paris, 1998.

46. Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariţia oraşelor şi statutul acestora în Dacia romană, în EphemNap 3, 1993, p. 222-225; D.

Protase, în IstRomânilor II, p. 52-55.

47. Cu privire la administraţia Daciei romane, a se vedea Petolescu, AdmDR, p. 880-882;  Piso 1993, p. 6-9; Bărbulescu 1998, p. 52 sqq, 64 sq.

militari şi civili, cetăţeni şi necetăţeni)^[38]. În perioada Principatului, guvernoratul civil era în funcţie de comandamentul militar, inseparabil de acesta^[39]. Durata mandatului unui guvernator era variabilă, după Cassius Dio (Hist. Rom. 52, 23, 2) limita obişnuită fiind de cel puţin 3 ani şi de cel mult 5 ani.

La intrarea în funcţie guvernatorul primea din partea împăratului mandata principis, instrucţiuni generale şi de principiu privind administraţia provinciei, unde el guverna în virtutea acestui mandat, având autoritatea şi competenţele incluse în imperium. La nivel provincial, imperium înseamnă comanda şi jurisdicţia supremă^[40].

Pentru exercitarea atribuţiilor ce-i reveneau în cadrul magistraturii civile în provincia sa, guvernatorul avea la dispoziţie un officium care trebuia să asigure desfăşurarea normală a vieţii provinciale. În realitate acest officium restrâns şi exclusiv militar era impropriu pentru administrarea unei provincii. Integrarea era asigurată de fapt prin structurile economico-sociale romane şi prin principiul timocratic, care se afla la baza structurii politice^[41].

Guvernatorul deţinea şi autoritatea judiciară, iar ca magistrat suprem, în momentul intrării în funcţie, el dădea  -în baza lui ius edincendi, ca praetorul la Roma-  un edict (edictum provinciale)^[42] în care se preciza “programul” său “de guvernare” şi care era o importantă sursă de drept public. La Apulum, la est de castrul legiunii XIII Gemina, a fost identificat praetorium consularis, sediul guvernatorului consular al celor Trei Dacii şi al administraţiei provinciale^[43]. În concluzie, guvernatorul era omul care deţinea, practic, frâiele puterii în Dacia.

Se presupune că guvernatorul consular era secondat de un procurator Augusti de rang ducenar^[44] cu atribuţii financiare^[45]. Reprezentant al Fiscului imperial^[46], procuratorul financiar răspundea de administrarea finanţelor (perceperea impozitelor cuvenite fiscului imperial, plata soldelor, evidenţa cheltuielilor necesare aparatului administrativ al provinciei). Procuratorii financiari (procuratores Augusti) aparţineau ordinului ecvestru şi purtau titlul de vir egregius. La Sarmizegetusa a fost identificat şi cercetat arheologic sediul

procuratorului financiar al celor Trei Dacii –domus procuratoris^[47].

Reprezentanţii puterii centrale se aflau în provincia Dacia în exerciţiul unei funcţii publice care, pentru ei, reprezenta o etapă în carieră (cursus honorum). De loialitatea şi profesionalismul cu care îşi îndeplineau misiunea încredinţată, depindea evoluţia ulterioară a carierei lor.

Pentru a putea fi administrat teritoriul Daciei romane a fost divizat în civitates şi territoria. Organizarea teritoriului în Dacia este puţin cunoscută^[48]. În stadiul actual al cercetării nu se poate preciza divizarea teritoriului Daciei în civitates^[49]. Oraşele de drept roman (municipii şi colonii) îşi delimitau teritoriile. Legiunile posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel ca şi unităţile auxiliare. Regiones par a fi teritorii aflate sub control militar, cum se întâmplă în Dacia Porolissensis, pe Someş, unde sub Gordian al III este atestată regio Ans(amensium), un district militar de graniţă^[50]; situată în zona de frontieră, această regio se afla sub jurisdicţia unui beneficiar (subofiţer cu atribuţii administrative) al guvernatorului Provinciei –agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium)^[51]. O serie de territoria au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), beneficiile exploatării lor revenind fiscului imperial^[52]. În sfârşit, s-au constituit şi teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-l Sucidava, care era, în secolul III, centrul unui asemenea teritoriu (territorium

Sucidavense)^[53].

1.3 Organizarea Daciei sub Traian

Împăratul cuceritor reuşeşte organizarea Provinciei chiar din primul an de stăpânire romană^[54], iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea Daciei în structurile Imperiului Roman. Traian  a organizat teritoriul Daciei în vederea obţinerii unei formule de asigurare a ordinii interne şi a prosperităţii necesare stabilităţii Provinciei^[55].

Spre deosebire de ceea ce cunoaştem în alte provincii romane, în Dacia structurile economice, sociale şi politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (Prof. I. Piso), iar instrumentul principal al fost colonizarea masivă^[56]. Numărul noilor veniţi era deja însemnat sub Traian şi, ceea ce este important, mulţi erau cetăţeni romani^[57]. De altfel, pacificarea Daciei a fost urmată de demobilizarea masivă a armatei de campanie. Prin aceste masive lăsări la vatră, la numărul mare al coloniştilor civili, s-au adăugat şi veteranii.

Evident, atunci când discutăm despre colonizarea iniţială din epoca traianică avem în vedere Dacia intracarpatică (împreună cu Banatul şi vestul Olteniei);  aceasta este provincia pe care o colonizează Traian, iar nu sudul Daciei care atunci nu era provincia Dacia. De altfel, nici alte teritorii dacice aflate sub stăpânire romană în epoca traiană  -Muntenia, anexată Moesiei Inferior, şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa, intra provinciam ca statut juridic, adică aparţinând Daciei traiane-  n-au fost colonizate de Traian.

În epoca traiană noua Provincie constituia un organism militar şi administrativ unitar. Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat încă de Traian, fiind ulterior completat şi amplificat de împăraţii următori, până în secolul al III-lea. O dată cu fondarea coloniae Ulpiae Traianae Augustae Dacicae Sarmizegetusae trebuie să se fi fixat şi celelalte unităţi teritoriale, a căror condiţie juridică era stabilită de lex provinciae. Provincia norddunăreană creată de Traian s-a aflat pe timpul acestui împărat sub autoritatea unui legatus Augusti pro praetore de rang consular (vir consularis). Dacia traiană era aşadar o provincie imperială de rang consular. Rangul consular al guvernatorului era impus  -potrivit regulilor după care o provincie a cărei armată avea mai mult de o legiune nu putea fi condusă decât de un legatus consular^[58]-  de faptul că în provincia traiană, alături de numeroase auxilia, staţionau două legiuni^[59]: XIII Gemina şi IIII Flavia Felix.

Centrul de comandă al guvernatorului consular al Daciei traiane se afla în primul rând la Ulpia Traiana Sarmizegetusa^[60], datorită faptului că oraşul era situat la mijlocul distanţei dintre cele două castre legionare, Berzobis şi Apulum.

Descoperirea diplomei militare de la Ranovać^[61][62], în 1986, a modificat cronologia guvernatorilor Daciei în timpul lui Traian. Din noua diplomă, care datează din 14 octombrie 109, aflăm despre 19 auxilia (3 alae şi 16 cohortes) că sunt in Dacia sub D. Terentio Scaurianus. Noutatea constă în menţiunea dimissis honesta missione a Iulio Sabino. Aşadar, soldaţii fuseseră lăsaţi la vatră de Iulius Sabinus, dar decretul imperial (constitutio) de acordare a cetăţeniei a întârziat până la 14 octombrie 109, când guvernator al Daciei era D. Terentius Scaurianus. Acest caz este analog cu cel al diplomei de la Gherla din 10 august 123, acordată veteranilor unor unităţi quae sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo, dar dimissis honesta missione per Marcium Turbonem^[63]. Prin urmare, în lumina diplomei de la Ranovać, Iulius Sabinus –abia acum cunoscut în prosopografia Imperiului-  apare ca primul guvernator al Daciei traiane, de prin anii 106-107 până în 109^[64].

Ceilalţi legati consulari ai Daciei cunoscuţi în timpul lui Traian sunt D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110/?)^[65], urmat de C. Avidius Nigrinus (110/112 - ?115)^[66], contracandidatul lui Hadrian la tronul imperial, şi C. Iulius Quadratus Bassus (117)^[67], mort cu ocazia tulburărilor provocate de sarmaţii iazygi în anii 117-118. Importanţa strategică a provinciei şi complexitatea problemelor de aici explică faptul că Traian a acordat guvernoratul Daciei numai consularilor cu experienţă care participaseră, ca generali, la războaiele dacice^[68].

1.4. Reorganizarea Daciei sub Hadrian

În epoca inaugurată de urcarea pe tron a lui Hadrian (117-138), strategia Imperiului roman cunoaşte o serie de transformări menite s-o adapteze noii orientări a politicii externe imperiale^[69]. După epoca de cuceriri şi maximă expansiune a Imperiului sub Traian, Hadrian intenţionează să revină la politica strategică postulată de Augustus^[70].

Imediat după preluarea puterii, Hadrian ordonă retragerea armatei din provinciile de dincolo de Eufrat –Mesopotamia, Assyria şi Armenia Mare. Chiar dacă  –potrivit unei recente interpretări-  aceste provincii fuseseră, se pare, abandonate încă de Traian^[71], ca urmare a revoltelor izbucnite în Orient încă înainte de moartea sa, noul împărat se vede nevoit să tragă concluziile campaniei orientale a predecesorului său, renunţând la cuceririle acestuia^[72].

                       Fortificarea unor zone ale                    limes-ului

(ridicarea valului din Britannia, întărirea limes-ului

Germaniei Superior, constituirea apărării liniei Oltului în Dacia) constituie semnul renunţării la expansiune⁸². În acelaşi timp, Hadrian va începe consolidarea Imperiului în frontierele existente. Acţiunile sale de fortificare a graniţelor, inspecţiile trupelor dovedesc preocuparea pentru a organiza o defensivă de maximă eficienţă^[73]. În contextul acestei noi orientări politice, strategia Imperiului roman devine una defensivă prin excelenţă, în care se încearcă evitarea conflictelor, iar războaiele sunt duse cu scopul declarat al menţinerii păcii^[74].

Pax Romana, pe care Traian încercase să o impună lumii barbare prin crearea unei provincii nord-dunărene, s-a dovedit curând precară. Chiar înainte moartea lui Traian (11 august 117), au avut loc la Dunărea de Mijloc şi de Jos evenimente grave^[75] provocate de sarmaţii-iazygi din pusta panonică şi de sarmaţii-roxolani din zonele nordpontice^[76]. Triburile sarmatice din vest şi din est, nemulţumite de noua lor situaţie în urma războaielor lui Traian şi a întemeierii provinciei Dacia, atacă acum frontierele Imperiului, profitând de slăbirea defensivei romane în urma dislocării unor contingente importante pe frontul parthic⁸⁷.

Sarmaţii atacă Dacia încă înainte de moartea lui Traian, după cum indică trimiterea la Dunăre în vara anului 117 p. Chr. a experimentatului guvernator al Syriei, C. Iulius Qudratus Bassus, în fruntea unui corp expediţionar^[77].

După cum sunt relatate evenimentele în Historia Augusta^[78] atacul iazygilor pare a începe concomitent sau la scurt timp după cel al roxolanilor. Gravitatea pericolului este indicată şi de faptul că guvernatorul C. Iulius Quadratus Bassus şi-a aflat sfârşitul în aceste lupte.

Noul împărat P. Aelius Hadrianus, aflat deja în drum spre Roma, se grăbeşte spre frontul dunărean pentru a restabili situaţia. Împăratul soseşte la Dunărea de Jos către sfârşitul anului 117^[79].

Potrivit istoriografiei antice, venind la Dunăre,  Hadrian a stat chiar un moment în cumpănă dacă               să                   menţină                     provincia transdanubiană               sau                 s-o            abandoneze^[80].

Semnificativă apare în acest context măsura luată de comandamentul roman de a se demonta suprastructura de lemn a podului peste Dunăre dintre Pontes şi Drobeta^[81].

În cele din urmă însă împăratul decide să facă faţă situaţiei^[82]. Pacificarea roxolanilor, care se revoltaseră datorită reducerii stipendiilor, după cum relatează Historia Augusta^[83], se realizează prin tratative duse cu regele lor^[84]. Potrivit unei alte interpretări^[85], după ce pacea fusese încheiată prin acest tratat, roxolanii ar fi luat din nou armele şi ar fi atacat o serie de castre din Muntenia; un indiciu în acest sens fiind exilul politic al regelui Rasparaganus. C. Opreanu pune înfrângerea acestei a doua revolte a roxolanilor pe seama  lui Q. Marcius Turbo. Cu privire la această ipoteză, greu de acceptat, este de observat că comanda lui Q. Marcius Turbo se plasează în Dacia şi în Pannonia Inferior, adică are ca domeniu de competenţă zona de la vestul Daciei; mai mult, pentru un al doilea conflict cu roxolanii lipseşte orice indiciu.

O consecinţă directă a tulburărilor provocate de roxolani este abandonarea Munteniei şi sudului Moldovei, care fuseseră încorporate de Traian Moesiei Inferior şi organizarea frontierei de sud-est a Daciei pe Olt^[86]. Este posibil ca roxolanilor să li se fi permis aşezarea în aceste teritorii abandonate.

Mult mai periculos a fost atacul sarmaţilor iazygi din pusta pannonică. Iazygii reprezentaseră un focar de turbulenţe încă din perioada imediat următoare cuceririi Daciei când, nemulţumiţi de faptul că Traian nu le retrocedase un teritoriu care le fusese luat de Decebal^[87], atacă frontierele Pannoniei Inferior în 106-107 p. Chr.^[88], fiind înfrânţi de Hadrian, pe atunci guvernator al acestei provincii^[89]. După moartea lui Traian, profitând de faptul că defensiva romană de pe Dunăre fusese slăbită prin plecarea unor unităţi pe frontul parthic, iazygii atacă Dacia şi Pannonia Inferior.

În aceste împrejurări, Hadrian decide o reorganizare a Daciei^[90] iniţial în două, apoi în trei provincii mai mici, dar mai eficient de apărat^[91]. Între timp ajung pe frontul dunărean ştirile despre tulburările iscate la Roma de complotul consularilor¹⁰³. Printr-o acţiune rapidă a lui Attianus complotul a fost anhilat, dar execuţia a patru dintre cei mai prestigioşi generali ai lui Traian^[92] a afectat şi mai mult poziţia noului împărat. În consecinţă, Hadrian trebuie să părăsească zona frontului şi să se îndrepte rapid către Roma unde dreptul său la succesiune era pus la îndoială.

Nevoit să plece spre Roma, Hadrian lasă comanda armatei, adică a trupelor din Pannonia Inferior şi din Dacia, în mâinile unui general experimentat –Q. Marcius Turbo (om de încredere care îşi demonstrase calităţile în Egipt, Cirenaica şi Mauretania), care însă nu era senator.

Aşadar, conducerea operaţiilor militare a fost încredinţată unui general înzestrat, Q. Marcius Turbo, “specializat” în deprimendum tumultum (tocmai reprimase revolta din Mauretania)¹⁰⁵. Acestui personaj de rang ecvestru i se acordă o comandă excepţională încredinţându-i-se provizoriu (ad tempus) guvernarea Daciei şi a Pannoniei Inferior, provincii care până atunci fuseseră guvernate de legati de rang senatorial.

În ceea ce priveşte funcţia acordată de Hadrian generalului său pentru a putea îndeplini această sarcină, opiniile istoricilor sunt încă împărţite^[93]. În esenţă, avem de-a face cu două teze.

Unii istorici consideră că se pot distinge două etape în comanda lui Turbo: una cu competenţe limitate în timpul cât Hadrian s-a aflat pe frontul dunărean şi alta, cu competenţe sporite, după plecarea împăratului spre Roma. Potrivit acestei interpretări, titlul cu care Q. Marcius Turbo  -având sub comanda sa două legiuni-  a guvernat temporar cele două provincii ar fi fost cel de praefectus^[94]. Iazygii sunt prinşi astfel într-un cleşte şi înfrânţi. Turbo a deţinut comanda excepţională până prin iunie 118 când i s-ar fi  încredinţat o altă misiune ca guvernator al Daciei, având titlul de praefectus Aegypti^[95]. Aşadar, înainte de a se reîntoarce la Roma  –unde ajunge la 9 iulie 118- Hadrian l-ar fi investit pe Turbo cu un titlu echivalent cu cel de prefect al Egiptului, singurul funcţionar de rang ecvestru care era investit cu imperium şi putea comanda legiuni.

D. Ruscu consideră însă că în pasajele 6,7 şi 7,3 din Historia Augusta avem de-a face cu un dublet şi, prin urmare, Q. Marcius Turbo nu a deţinut în Dacia şi Pannonia două funcţii separate, ci doar o singură comandă, cu titlul onorific de praefectus Aegypti^[96]. În sprijinul acestei ipoteze cercetătorul clujean invocă faptul că titulatura de praefectus Aegypti se potrivea cel mai bine situaţiei, din punct de vedere juridic, constatând pe bună dreptate că Turbo a avut sub comanda sa cele două provincii (Pannonia Inferior şi Dacia), nu numai armatele lor şi că acelaşi personaj de rang ecvestru este însărcinat cu definitivarea reorganizării Daciei, iniţiată de Hadrian, ceea ce presupune acordarea unui imperium pro praetore, egal cu cel al unui guvernator provincial de rang senatorial, a cărui funcţie o îndeplinea. Punând un cavaler în fruntea a două provincii de rang senatorial Hadrian a încălcat regulile, însă această încălcare s-a petrecut sub o faţadă constituţională acordându-i-se lui Turbo titlul onorific de praefectus Aegypti singurul funcţionar de rang ecvestru care dispunea de un imperium identic cu cel al guvernatorilor de rang senatorial^[97].

Contextul de nesiguranţă de la începutul domniei îl determină pe Hadrian să abandoneze Muntenia, sudul Moldovei şi, probabil, vestul

Banatului, ca şi zona de la vest de Munţii Apuseni, între Mureş şi Tisa. Fără să fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi în continuare strict supravegheate de romani. Imperiul menţine pe mai departe capetele de pod de la Barboşi^[98] şi Orlovka^[99], ca puncte strategice de interes.

Regiunile abandonate din provinciile Moesia Inferior şi Dacia reprezentau foarte puţin în comparaţie cu vastele teritorii cucerite de Traian în Orient şi la care Hadrian renunţa acum, readucând frontiera estică a Imperiului pe Eufrat.

Principala consecinţă a crizei de la Dunărea de Jos a constat în reorganizarea teritoriilor norddunărene ale Daciei şi Moesiei Inferior. Planul de reorganizare a fost elaborat de către Hadrian şi anturajul său^[100], şi trebuie să fi fost transmis prin mandatum lui Q. Marcius Turbo, guvernatorul Daciei. După cum constata pe bună dreptate I. Piso, această reorganizare trebuia să fie realizată, sau măcar iniţiată, în prezenţa împăratului^[101]. După victoria asupra iazygilor, pentru a definitiva reorganizarea Daciei, iniţiată de Hadrian, Q. Marcius Turbo mai rămâne un timp în Dacia, după care pleacă la Roma fiind numit praefecus praetorio.

Pentru a putea asigura securitatea zonei intracarpatice  –nucleul Daciei-  şi pentru a menţine divizarea lumii barbare, Imperiul roman a trebuit să accepte o serie de sacrificii, concretizate prin cedarea unor teritorii şi reorganizarea celor rămase sub stăpânire romană.

Sub guvernoratul excepţional al lui Q. Marcius Turbo se realizează, încă din 118, reorganizarea administrativă a teritoriilor norddunărene^[102]. După trecerea stării excepţionale, Dacia romană  apare cu o nouă organizare şi cu structuri politico-administrative diferite. Hadrian a reorganizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii.

Dacia Superior moştenea cea mai mare parte a provinciei traiane Dacia (Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei) şi avea în frunte un legatus Augusti pro praetore, dar de data aceasta numai de rang pretorian (deoarece, după transferarea legiunii a IV-a Flavia Felix la Singidunum, în provincie se afla acum o singură legiune, a XIII-a Gemina). Apartenenţa colţului sud-estic al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este controversată^[103]. Legatul pretorian al Daciei Superior îşi avea sediul în praetorium-ul de la Apulum, fiind totodată legat al legiunii XIII Gemina. În fruntea administraţiei financiare a provinciei se afla un procurator finaciar (procurator Augusti) care rezida la Sarmizegetusa^[104]. Provincia Dacia Superior este atestată întâia oară în diplomele militare de la Căşei şi Porolissum, ambele din 29 iunie 120^[105].  Cel dintâi guvernator al Daciei Superior al cărui nume îl cunoaştem este Sex. Iulius Severus (119/120 – 127)^[106] atestat în cele două diplome din 29 iunie 120. Asemenea lui Sex. Iulius Severus  -care înainte de a fi numit în Dacia, a avut comanda legiunii XIV Gemina la Carnuntum, în Pannonia Superior-  de obicei, guvernatorii pretorieni ai Daciei Superior erau aleşi dintre legati legionis din provinciile dunărene. Experienţa acumulată în Dacia îi recomanda, adesea, pentru a fi numiţi apoi guvernatori în provincii precum cele două Moesii şi Britannia^[107].

Ce a mai rămas în stăpânire romană din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior (estul Olteniei şi, probabil, sud-estul

Transilvaniei) va forma o nouă provincie, Dacia Inferior^[108]; ea a cuprins în principal valea Oltului^[109] şi avea în frunte un guvernator de rang ecvestru, procurator Augusti. Dispunând numai de trupe auxiliare, provincia procuratoriană Dacia Inferior era guvernată de un procurator presidial de rang ducenar^[110] care îşi avea reşedinţa la Romula (azi Reşca, jud. Olt). Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuţiile administrative, judecătoreşti, financiare şi militare, nefiind în vreun fel subordornat legatului pro praetore de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar^[111].

Deşi atestarea expresă a Daciei Inferior este numai din a. 129 (diploma de la Grojdibod)^[112], existenţa ei este sigură începând din 118/119 p. Chr., când apare “corespondenta” ei, Dacia Superior. Acţiunea lui Hadrian a dus la o mai eficientă apărare a teritoriilor fostei Dacii traiane, prin crearea provinciei de frontieră Dacia Inferior; ea apare ca o provincie tampon între Dacia

Superior şi Barbaricum.  Spaţiul cuprins între Olt şi aşa-zisul limes translutanus el trebuie să fi existat încă de la reorganizarea operată de Hadrian, chiar dacă fortificaţiile transalutane au fost înălţate abia ulterior^[113]; e vorba, ca şi pe valea Oltului transilvan, de o zonă de siguranţă, nepopulată sau slab populată, menită să protejeze frontiera Daciei Inferior încă de la constituirea ei.

O a treia provincie, Dacia Porolissensis, desprinsă din nordul Daciei traiane (teritoriul aflat la nord de râurile Mureş şi Arieş), a fost creată probabil tot în anul 118 p. Chr., concomitent cu celelalte două provincii dacice –Superior şi

Inferior^[114]. Prima atestare epigrafică a noii provincii procuratoriene datează din 10 august 123  – diploma de la Gherla: sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo^[115]. Dacia Porolissensis era guvernată de un procurator Augusti care îşi avea reşedinţa la Napoca ori la Porolissum^[116]. Asemenea omologului său din Dacia Inferior, procuratorul presidial, de rang ecvestru, al Daciei Porolissensis cumula toate atribuţiile administrative, judecătoreşti şi financiare, fiind în acelaşi timp comandantul trupelor din Dacia Porolissensis.

Evenimentele din anii 117-118 p. Chr. demonstrează că platoul transilvan nu putea fi apărat doar prin blocarea şi supravegherea punctelor strategice de pe principalele căi de acces spre el. Distrugerea castrelor din zona subcarpatică arătase că apărarea Daciei traiane dinspre sud-est, prin avanposturile armatei Moesiei Inferior, nu era eficientă. Planul care a dus la înfiinţarea provinciilor Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra câmpiei vestice. Soluţia aleasă de Hadrian, replierea şi consolidarea apărării, s-a dovedit viabilă. Principala urmare a fixării frontierei vestice în spatele Carpaţilor Occidentali, precum şi a constituirii Daciei Porolissensis, a fost încetarea vecinătăţii directe între Dacia şi iazygi. Din acest moment, raporturile Imperiului roman cu iazygii vor fi reglementate mai ales prin intermediul Pannoniei Inferior, cu care se învecinau direct^[117].

Dacia traiană fusese menită să facă faţă, împreună cu Pannonia Inferior, ameninţărilor dinspre vest şi nord-vest, iazygii şi neamurile suebe fiind principalii adversari. Atacul iazygilor din 117118 p. Chr., şi cel al roxolanilor, au demonstrat că barbarii realizaseră care era rostul strategic al Daciei. Reorganizarea sa militară şi administrativă, efectuate de către Hadrian, au făcut viabilă politica romană faţă de lumea barbară ce se întindea de la nordul Dunării Mijlocii până la nordul Mării Negre. Cele trei Dacii create de Hadrian contribuiau substanţial la menţinerea securităţii frontierei Dunării de Jos¹³¹.

Pentru a înţelege principiul strategic al defensivei hadrianice, este de observat faptul că avem de-a face cu o apărare activă care presupune atacarea şi respingerea barbarilor în afara teritoriului Imperiului şi nu defensiva pe o linie statică, oricât de întărită ar fie ea. În acest context, un rol strategic deosebit era rezervat Daciei Porolissensis, care constituia un scut pentru întregul sistem al defensivei dunărene¹³².

Prin adoptarea unor măsuri elastice de acordare de privilegii şi impunere de obligaţii, Hadrian a reuşit să obţină nu numai pacificarea dacilor, ci şi cooperarea lor la apărarea Imperiului. Liniile generale definite de Hadrian pentru sistemul defensiv al Daciei, chiar pus la încercare de războaiele marcomannice, vor rămâne

barbară, în EphemNap 8, 1998, p. 61-80.

131. Ibidem, p. 65 sq.
132. Luttwak 1976 , p. 101.

neschimbate, fiind doar adaptate la situaţiile nou apărute, până la abandonarea Provinciei^[118].

*

În comparaţie cu cele trei provincii constituite de către Hadrian, Dacia unitară din timpul lui Traian fusese mai extinsă spre vest şi fusese îndreptată „cu faţa” spre vest şi nord-vest. Reorganizarea lui Hadrian a divizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii, care continuau să constituie un ansamblu. Suprafaţa acestuia comparată cu Dacia lui Traian este retrasă în partea de vest şi a avansat înspre sud-est, preluând o parte din fostele teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior. Această „centrare” pe axa estvest a Daciilor lui Hadrian a fost realizată în raport cu două seminţii barbare care jucaseră rolul primordial în cadrul crizei din anii 117-119 p. Chr., iazygii şi roxolanii^[119]. Frontiera vestică a Daciei romane a fost retrasă, încetând vecinătatea directă cu iazygii. În sud-est, Dacia Inferior, ca moştenitoare parţială a Moesiei Inferior „norddunărene” avea frontiera estică mult repliată din apropierea zonei de locuire a roxolanilor. A fost, în schimb, extins teritoriul şi controlul Moesiei Inferior în regiunea de la nordul Mării Negre^[120].

În noua concepţie strategică defensivă a lui Hadrian, în faţa celor două fronturi principale spre Barbaricum, cel vestic al Daciei Porolissensis, spre iazygi şi cel sud-estic, al Daciei Inferior, spre roxolani, se întindeau zone de câmpie nelocuite intens şi sistematic. Astfel, cele trei Dacii, readaptate la situaţia momentului istoric, au continuat să-şi îndeplinească cu succes rolul de propugnaculum Imperii, înfipt în mijlocul lumii barbare^[121].

*

Aşadar, de la reorganizarea de către Hadrian a teritoriilor nord-dunărene cele trei Dacii au rămas până în timpul lui Marcus Aurelius provincii independente/separate. Dacia Superior era guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian^[122], iar Dacia Inferior şi Dacia Porolisesnsis de câte un procurator praesidial de rang ducenar^[123].

Această împărţire teritorială nu pare să se mai fi schimbat. Singura modificare introdusă de Marcus Aurelius pe la 169 p. Chr., va instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (tres Daciae), care vor forma de acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.

După modificările teritoriale de la 118-119 p. Chr. frontierele Daciei vor rămâne, în linii mari, neschimbate până în vremea împăratului Gallienus (260-268)^[124]. Despre lungimea frontierelor provinciei nord-dunărene relatează Eutropius (VI, 2, 2) şi Rufius Festus (VIII, 2), care afirmă că perimetrul Daciei măsura 1 000 mile romane sau 1 000 000 de paşi, adică 1 479 km.

Cu timpul, organizarea dată de Hadrian provinciilor Daciei şi-a vădit neajunsurile. Pe de o parte, faptul că procuratorii praesidiali nu aveau imperium îi împiedica să acţioneze cu promptitudine în caz de pericol. Pe de alta, legatul pretorian al Daciei Superior nu avea dreptul să intervină într-una din provinciile vecine (Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis) fără un mandat special. Partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o soluţie acceptabilă^[125]. Evenimentele grave din timpul războaielor marcomannice vor impune  o nouă reorganizare a Daciei.

1.5 Noua organizare a Daciei sub Marcus Aurelius

La o jumătate de secol după reorganizarea administrativă înfăptuită de Hadrian, se constată că şi această concepţie strategică este depăşită. Cu anul 166 p. Chr. se deschide o perioadă dificilă pentru Imperiul roman căci „au conspirat toate neamurile, de la graniţa Illyricului până în Gallia”^[126], începând astfel războaiele marcommanice (166-180)^[127] la care au luat parte şi quazii, iazygii, lacringii, burii, suevii, vandalii, roxolanii, costobocii şi alţii.

După mai bine de două generaţii de relativă linişte de-a lungul frontierei nordice, situaţia a ieşit de sub control în a doua jumătate a deceniului al şaptelea, sub presiunea primului mare val al migraţiei popoarelor. Toate provinciile dunărene au suferit, ca şi nordul Italiei şi Grecia. Pax Romana se dovedise a nu fi veşnică, iar echilibrul lumii romane a fost bulversat. Sistemul defensiv roman s-a vădit a fi vulnerabil în faţa atacurilor simultane din mai multe părţi, romanii fiind în curând obligaţi să recurgă la sistemul apărării în adâncime.

Dacia, prin situarea sa geografică  –dincolo de linia defensivă a Dunării-  a fost confruntată timp de mai mulţi ani cu asalturile sarmaţilor, vandalilor şi burilor, care se învecinau cu

Provincia^[128]. Întinse teritorii sunt devastate, atât în Dacia Pororlissensis, cât şi în regiunile centrale şi sud-transilvănene. „Cheia de boltă” a apărării nordice a Provinciei  –Porolissum-  nu reuşeşte să oprească invazia. După trecerea acestui obstacol, barbarii se îndreaptă spre zona auriferă, unde au pătruns, poate, şi pe valea Mureşului dinspre Tisa. Cuprinsă de panică, populaţia de la Alburnus Maior (Roşia Montană, jud. Alba) îşi ascunde actele  – tăbliţele cerate-  în galeriile minelor de aur: data ultimei tăbliţe este 29 mai 167^[129]. Distrugeri cauzate de invazie se constată la Apulum şi, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel puţin în zona extramurană^[130]. În sfârşit, mai multe tezaure monetare sunt ascunse în diferite locuri din Provincie, ilustrând starea de nesiguranţă. Succesul atacurilor barbare asupra Daciei vădeau neajunsurile militare şi organizatorice ale Provinciei: o singură legiune cantonată în Dacia s-a dovedit insuficientă, iar partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu mai constituia o soluţie acceptabilă.

În contextul acestor evenimente politicomilitare, Marcus Aurelius (161-180) a decis reorganizarea militară şi administrativă a Daciei^[131]. Ca odinioară, la începutul domniei lui Hadrian, şi acum, prin anii 168-169 p. Chr., i se acordă unui alt mare general, M. Claudius Fronto^[132], o succesiune de comenzi extraordinare, în fruntea Moesiei Superior, a Daciei, sau a ambelor provincii simultan. La începutul anului 169 M. Claudius Fronto devine primul guvernator consular al celor trei Dacii.

Reforma lui Marcus Aurelius a constat în primul rând în aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa şi în subordonarea întregii armate a Daciei autorităţii unui singur guvernator, care avea de data aceasta rang consular. Prin această reorganizare, atribuţiile legatului fostei provincii Dacia Superior  –suma acestor competenţe era desemnată cu termenul de imperium, deopotrivă civil şi militar-  se extindeau şi asupra celorlalte două provincii ale Daciei. Aşadar, prin această reformă împăratul realiza unificarea Daciilor  –până atunci separate-  într-un organism militar şi administrativ unitar (provincia consulară Dacia, numită şi tres Daciae).

Inscripţia de la Roma^[133] cuprinzând cariera (cursus honorum) lui M. Claudius Fronto pare a înfăţişa, pas cu pas, reorganizarea Daciilor din anii 168-169 p. Chr. Din aceeaşi inscripţie aflăm şi împrejurările în care a avut loc reorganizarea provinciilor nord-dunărene.

Evenimentele de la Dunărea de Jos din timpul domniei comune a împăraţilor Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Verus (161-169) îl găsesc pe M. Claudius Fronto, în 168 p. Chr., în calitate de legatus Augustorum duorum pro praetore provinciae Moesiae Superioris. Curând după aceasta, personajul îndeplineşte un comandament cumulat: legatus Augustorum duorum pro praetore Moesiae Superioris et Daciae Apule(n)sis simul (168-februarie 169).

O coordonare a supravegherii frontului

(apărarea pe spaţii largi) devenise necesară şi, în

168, un alt comandament special  –praetentura Italiae et Alpium- ^[134] era încredinţat lui Q. Antistius Adventus.

Unificarea comandamentelor militare ale celor două provincii învecinate (Dacia Superior şi Moesia Superior) nu are nimic a face cu o primă fază a reorganizării Daciilor. Calitatea de consular a lui Fronto nu era în raport cu reorganizarea Daciei Superior, ci cu faptul că el avea sub comandă trei legiuni (două din Moesia Superior şi una din Dacia).

În anul 168, cu prilejul expediţiei celor doi împăraţi în nordul Alpilor^[135], Raetiei i s-a atribuit legiunea III Italica, provinciei Noricum legiunea II Italica, iar Daciei legiunea V Macedonica.

După alungarea barbarilor din nordul Italiei şi o temporară acalmie pe frontul dunărean, cei doi împăraţi s-au îndreptat spre Roma. Lucrurile se liniştiseră şi pe frontul cu iazygii, de vreme ce s-a renunţat la comandamentul unificat al Moesiei Superior şi Daciei Apulensis (Superior), iar Fronto apare purtând titlul de legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum (169-170). Această funcţie o îndeplineşte în numele unui singur Augustus, deci după moartea lui Lucius Verus, survenită la Altinum, în februarie 169. Aşadar, din acest moment, provinciile Daciei au fost puse sub comanda-guvernorat suprem a unui legatus Augusti de rang consular. Faptul că în fruntea Daciilor se află iarăşi un guvernator de rang consular arată că încă din primele luni ale anului 169 p. Chr. sosise în Dacia legiunea V Macedonica, a cărei garnizoană a fost stabilită de la început la Potaissa. Sigur este aşadar faptul că după februarie 169, M. Claudius Fronto, acum leg. Aug. pr. pr. provinciarum Daciarum comanda armata Daciilor din care făcea parte şi legiunea V Macedonica.

Între timp, împăratul Marcus Aurelius, care îşi stabilise cartierul general la Sirmium, declanşează o nouă ofensivă, în toamna anului 169 p. Chr., împotriva marcomanilor, iazygilor şi aliaţilor lor^[136]. Continuarea ostilităţilor cu iazygii  –care vor depune armele ultimii, în anul 175-  a determinat iarăşi unificarea comandamentelor Daciilor şi Moesiei Superior. Acest comandament cumulat ar fi cea de-a patra comandă din cariera dunăreană a lui Fronto: legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum et Moesiae Superioris simul sau, după cum ne informează o inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris^[137]; cu această ocazie, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi dedică o inscripţie – patrono, fortissimo duci, amplissimo praesidi.

În fruntea armatelor din Dacia şi din Moesia Superior M. Claudius Fronto luptă împotriva germanilor şi iazygilor, reuşind să oprească invazia, dar moare pe câmpul de luptă, după cum ne informează inscripţia de la Roma: quod post aliquot secunda proelia adversum Germanos et Iazyges ad postremum pro re publica fortiter pugnans ceciderit^[138]. Moartea consularului a survenit cel mai târziu în 170 p. Chr., căci din acest an datează inscripţia veteranului T. Valerius Marcianus din Troesmis, beneficiarius consularis în legiunea V Macedonica, lăsat la vatră de noul guvernator al Daciei: missus honesta missione in Dacia... sub Cornelio Clemente clarissimo viro^[139]. Într-o inscripţie din Caesarea Mauretaniae, Sex. Cornelius Clemens (170-?172)^[140] apare cu titlul de consularis et dux trium Daciarum^[141].

Tres Daciae alcătuiau prin urmare o singură provincie din punctul de vedere al comandei militare şi al jurisdicţiei. Prin tres Daciae de după

168/169 p. Chr. se înţelegea  –până la descoperirea, în 1980, a diplomei militare de la Drobeta^[142]-  Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior),

Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) şi Dacia Porolissensis (care îşi păstrează vechiul nume şi veche întindere teritorială). Acestea trebuie considerate acum simple circumscripţii teritoriale. Din diploma de la Drobeta  –datând din 1 aprilie

179 (et sunt in Dacia Superiore sub Helvio

Pertinace legato)^[143]-  reiese că trupele auxiliare au fost şi mai departe enumerate după vechile provincii militare. Ceea ce înseamnă că prin tres Daciae guvernate după 168/169 p. Chr. de un consular (consularis trium Daciarum, legatus Augusti pro praetore III Daciarum sau praeses) nu trebuie să înţelegem ca până acum circumscripţiile financiare Dacia Apulensis (Transilvania şi Banatul), Dacia Malvensis (întreaga Oltenie şi vestul Munteniei)^[144][145] şi Dacia Porolissensis (în vechile limite), ci vechile provincii/districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Guvernatorul consular care îşi avea reşedinţa în praetorium-ul de la Apulum dispunea de toate trupele (are comanda unică a armatelor din provincie; lui i se subordonează comandanţii celor două legiuni) şi îşi exercita jurisdicţia asupra întregului teritoriu al Daciei romane.

Esenţa reorganizării Daciei întreprinsă sub Marcus Aurelius constă în refacerea, din punct de vedere militar, administrativ şi juridic a unui organism instituţional unitar –provincia Dacia (numită şi tres Daciae). Aşadar, prin reforma lui Marcus Aurelius, cele trei Dacii au fost puse sub autoritatea unui guvernator unic, vir consularis (deoarece acum se aflau în Dacia două legiuni, XIII Gemina şi V Macedonica) situaţie ce a rămas neschimbată, în esenţa ei, până la abandonarea provinciei de către Aurelian.

 

Trupele celor trei Dacii formează în continuare, după cât se pare, armate (exercitus) separate, cum ar rezulta din diploma militară de la Drobeta din 1 aprilie 179 p. Chr. (în care apar numai trupele auxiliare ale Daciei Superior). Menţinerea identităţii fiecărei provincii se observă şi din faptul că legaţia guvernatorului consular conţine totdeauna referirea la tres Daciae sau provinciae Daciarum (deci la plural). De asemenea, problemele financiare erau girate –ca şi mai înainte, separat pentru fiecare provincie-  de către un procurator August.

Criza politico-militară declanşată de războaiele marcomanice şi agravată de consecinţele devastatoare ale unei molime (ciumă ?), va duce la creşterea militarizării societăţii romane. În aceste împrejurări au loc schimbări şi în politica de recrutare a elitei militare –viri militares.

 

Începând din perioada războaielor marcomannice pare a se contura o anume specializare. În aproape toate cazurile în care cunoaştem întreaga carieră există dovezi că, înainte de a fi numit în Dacia, senatorul se familiarizase cu frontul dunărean, ca tribunus laticlavius (în cazul carierelor mixte, prin exercitarea aşa-numitelor militiae equestres), ca legatus legionis sau, adeseori, ca guvernator al uneia din cele două Moesii. Această „specializare” era impusă nu atât prin reguli explicite cât prin precedentele create. În legătură cu locul Daciei în carierele senatoriale s-a putut preciza că provincia nord-dunăreană (tres Daciae) ocupa o poziţie intermediară între provinciile consulare de la începutul carierei şi cele considerate a fi cele mai importante (Syria, Britannia sau Pannonia Superior). D. Simonius Proculus Iulianus este ultimul consular cunoscut al Provinciei. Misiunea sa în Dacia este datată la finele domniei lui Gordianus III, prin anii 241-243.

În timpul lui Septimius Severus (193-211) şi Caracalla (211-217) constatăm că procuratorul financiar al Daciei Apulensis este însărcinat să asigure interimatul guvernării Daciei cu titlul de agens vice praesidis. Inovaţia se repetă de mai multe ori sub împăraţii ce au urmat, ultima menţiune fiind din timpul domniei comune a împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus (251253). Procuratorul financiar al Daciei Apulensis era vicarul consularului în momentul în care acesta, în fruntea armatei Provinciei, îşi părăsea reşedinţa în caz de război. În condiţiile în care Philippus (244-249) a pus în aplicare un nou concept strategic de apărare a provinciilor de la Dunărea de Mijloc şi de Jos –prin crearea unui corp de armată cuprinzând vexilaţii detaşate din armatele Pannoniilor, Moesiilor şi Daciilor-, către mijlocul secolului III p. Chr., practica interimatului guvernării pare să se fi permanentizat în Dacia. Misiunea lui M. Aurelius Marcus –procurator al Daciei Apulensis-, care exercita interimatul guvernării (agens vice praesidis) în timpul lui Decius, pare să se fi perpetuat sub Trebonianus Gallus, cum putem deduce din inscripţia înălţată de vicar chiar în pretoriul guvernatorului de la Apulum. Teama împăraţilor de uzurpările tot mai frecvente, favorizate de existenţa unor mari comandamente militare, va fi prevalat faţă de interesele unei apărări eficiente a frontierelor provinciale.

1.6 Organizarea fiscală şi sistemul vamal

Paralel cu organizarea provinciei Dacia a fost introdusă organizarea fiscală: administrarea finanţelor şi perceperea impozitelor cuvenite Fiscului imperial (Fiscus Caesaris), adunate la nivelul Provinciei –mai apoi, a fiecărui district financiar- de către un procurator Augusti. Procuratorii financiari nu depindeau de guvernator, ci erau direct subordonaţi Fiscului imperial („ministerului de finanţe” – a rationibus).

Reşedinţa (praetorium procuratoris) procuratorului financiar al Daciei

(Superior/Apulensis) a fost identificată şi cercetată arheologic la Ulpia  Traiana Sarmizegetusa – Grohotea Tornească. Procuratorii financiari ai Daciei Porolissensis îşi aveau reşedinţa la

Napoca.

De impozitele directe (impozitul personal – tributum capitis şi impozitul pe pământ – tributum soli) erau scutiţi cetăţenii romani ai oraşelor care se bucurau de  dreptul italic (ius Italicum). Ius Italicum semnifica aproape exclusiv immunitas şi un deosebit prestigiu. Dreptul italic era cel mai înalt privilegiu la care putea aspira o colonia din afara Italiei, însemnând, în realitate, asimilarea cetăţenilor din oraşele care beneficiau de ius Italicum cu cetăţenii din Italia în materie de drept civil şi fiscalitate. Potrivit lui Ulpianus (de censibus în Digesta L, 15, 1, 8-9) colonii de drept italic în Dacia erau: Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca şi Potaissa.

Organizarea vamală în epoca Principatului este importantă nu numai pentru istoria economică a provinciilor. Din organizarea sistemului vamal se pot deduce date importante de natură administrativ organizatorică care completează imaginea organizării unei provincii.

 

Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Cuvântul portorium (=vamă) înseamnă de fapt taxă de trecere, impozit pe circulaţia mărfurilor. Termenul portorium acoperă nu numai noţiunea de vamă propriu-zisă, respectiv taxă de frontieră, ci şi taxe care se plăteau la frontierele dintre provincii, la hotarele dintre circumscripţiile vamale, la poduri, la trecători, la intrările în oraşe. Aşadar, termenul portorium includea trei impozite: vama propriu-zisă, taxa de intrare, taxa de trecere. Taxele plătite în interiorul statului roman erau numite şi telonium sau telonem. În Imperiul Roman taxa vamală făcea parte din impozitele indirecte (vectigalias). Scopul taxei era pur fiscal. Totuşi, comerţul exterior era taxat mai mult cu vădita intenţie de a împiedica exodul monedei romane (şi a metalelor preţioase) în afara Imperiului.

Taxele de la frontierele de stat, de la limitele dintre provincii sau dintre circumscripţiile vamale erau încasate de stat. Taxele de la intrările în oraşe erau încasate de administraţiile financiare ale municipalităţilor respective.

Circumscripţiile vamale ale Imperiului Roman s-au constituit în epoca augustană. Procesul de delimitare a lor s-a încheiat către mijlocul secolului I p. Chr., în timpul lui Claudius. În timpul domniei lui Hadrian a avut loc o reorganizare a circumscripţiilor vamale, unele dintre ele fuzionând: Galliile cu Germaniile, Asia cu Bithynia, Illyricum cu Thracia etc. Această reorganizare a dat forma definitivă a sistemului vamal roman din epoca Principatului.

Circumscripţiile vamale erau numite după tipul taxei pe care o încasau: 1. portus Siciliae; 2. quadragesima Galliarum (Galliile, Germaniile, Britannia şi Raetia);  3. publicum portorium Illyrici (Noricum, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Dalmatia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Porolissensis, Thracia); 4. quattor publica Africae; 5. quadragesima Hispaniarum; 6. quadragesima portum Asiae; 7. Syria et Iudaea; 8.

Aegyptus.

Începând din epoca traiană exploatarea vămilor a fost încredinţată unor funcţionari publici dar în sistemul în regie. Aceşti funcţionari de stat

–numiţi conductores în partea europeană a

Imperiului şi promagistri în Egipt şi în Sicilia-  erau plătiţi după încasări. Conductores erau aleşi dintre oamenii foarte bogaţi. Fiecare conductor dispunea de un birou (tabularium) în circumscripţia vamală pe care o conducea; în fruntea acestor birouri erau numiţi procuratores, fie dintre liberţii imperiali, fie dintre cavaleri. Un asemenea procurator era sexagenarius (ca retribuţie), iar postul său constituia o treaptă inferioară în cariera ecvestră.

Vămile (stationes) erau încadrate cu sclavi şi liberţi care îndeplineau funcţii diverse. Schema unui punct vamal (statio) cuprindea următoarele funcţii: villicus –responsabil; arcarius –casier; actor –organizator; dispensator –contabil; contrascriptor –verificator de conturi; scrutator – verificator al declaraţiilor vamale; tabularius – însărcinat cu înscrierea mărfurilor şi obiectelor vămuite. Personalul unei statio cuprindea 10-12 mici funcţionari care formau o familia numită vectigalis. Uneori în fruntea acestei familia erau numiţi liberţi care purtau titlul de praepositus sau praefectus stationis.

În a doua jumătate a secolului II p. Chr., sub Marcus Aurelius ori poate abia sub Commodus, a avut loc o nouă reorganizare a sistemului vamal. În fruntea circumscripţiilor vamale au fost numiţi funcţionari imperiali -procuratores din rândul cavalerilor; aceşti procuratores aveau „încadrare” de ducenarii.

In epoca traiană Dacia a fost inclusă, alături de alte provincii dunărene, în circumscripţia Dunării Mijlocii  –publicum portorium Illyrici- , iar de la Hadrian în circumscripţia nou creată publicum portorium Illyrici utriusque et ripae Thraciae. Circumscripţia vamală a Illyricului cuprindea 3 districte, fiecare având în frunte câte un procurator de rang centenarius; unul dintre aceste districte grupa Moesia Inferior şi cele Trei Dacii (procuratores Illyrici per Moesiam Inferiorem et Dacias tres).

Se consideră că vămile arendate se numeau publicum portorium Illyrici pe când cele administrate direct de stat purtau numele de publicum portorium vectigalis Illyrici; schimbarea sar fi produs în timpul domniei lui Marcus Aurelius când conducerea circumscripţiei vamale Illyricum a fost încredinţată unui funcţionar imperial de rang ecvestru, procurator; Illyricum pare să fi fost prima circumscripţie vamală admininstrată în regie proprie de către împăraţi. Cuantumul taxelor vamale era de 2,5 % din valoarea mărfii (quadragesima). Pentru încasarea acestor taxe, funcţionau birouri (stationes portorii), deservite de câte doi sclavi imperiali  (servi villici).

La început, strângerea vămilor era încredinţată unor arendaşi (conductores) care, de obicei, se asociau, formând o    societas.

Circumscripţia Illyricului avea în frunte doi sau trei asemenea  conductores. Inscripţiile menţionează câţiva asemenea conductores în epoca lui Antoninus Pius. O inscripţie recent publicată menţionează un nou birou (statio Apulensis) al unui conductor publici portorii Illyrici –T. Iulius Saturninus 147/157 p. Chr.-  la Apulum¹⁸⁹; monumentul este înălţat de Maximianus, servus villicus ex privatis stationis Apulensis. În timpul lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus sunt cunoscuţi trei fraţi Iulii: Ianuarius, Capito şi Epaphroditus; dintro inscripţie de la Oescus aflăm că T. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae, personaj bogat şi influent, primeşte o serie de onoruri din partea unor oraşe din Pannonia, Moesia şi Dacia –Traiana Sarmizegetusensium ex Dacia Superiore şi municipium Romulensium.

Documentaţia epigrafică atestă funcţionarea serviciilor vamale în provincia Dacia. Astfel, o inscripţie de la Băile Herculane menţionează o statio Tzirnensis (probabil la Dierna); o alta, de la Micia menţionează un sclav imperial avansat de la Micia (unde fusese adjunct al biroului: promotus ex statione Micia ex vikario) la Pons Augusti (Marga) ca servus villicus. Alte staţii vamale

(stationes) funcţionau la Partiscum (Szeged), Drobeta şi Sucidava. La Porolissum, construcţia în care funcţiona oficiul vamal (statio portorii) a fost cercetată arheologic; două altare epigrafice din timpul lui Commodus –gratificat cu epitetul restitutor commerciorum- menţionează doi procuratores, Pompeius Longu, procurator Augusti nostri şi Ti.Claudius Xenophon, procurator Illyrici per Moesiam Inferioris et Dacias tres, însoţiţi fiecare de doi servi villici –Felix şi Lucius, respectiv Marcius şi Pollio; în ambele dedicaţii descoperite în vama de frontieră statio porolissesnsis numele împăratului este asociat cu cel al zeităţilor protectoare a vămilor –genius publici portorii, genius publici portorii vectgalis. Tot în timpul lui Commodus este atestat şi Avianius Bellicus, publici portorii procurator... vectigalis

Illyrici (în a. 182 p. Chr.). În sfârşit, în epoca lui Caracalla, un alt procurator, C. Iulius Paternus, este cunoscut dintr-o inscripţie de la Băile Herculane