Dacia Țara zeilor de Nicolae Miulescu 

 

INTRODUCERE

 

 

Ştiinţa nu face mereu descoperiri spectaculoase. Progresul în ştiinţă este realizat încetul cu încetul, pas cu pas şi ceea ce uneori pare a fi o „revoluţie” se vede, la o examinare mai atentă, că reprezintă doar rezultatul aşteptat în urma unei lungi şi răbdătoare pregătiri. În ştiinţă doar greşelile sunt explozive, doar de ele trebuie să ne temem.

În istorie, disciplina constituie un imperativ în cel mai adevărat sens al cuvântului, poate chiar mai mult decât în multe alte domenii. Afirmaţiile istoricilor pot fi folosite pentru a construi argumente justificatoare în scopul stabilirii cererii sau negării drepturilor. Nu e mult de când „drepturile istoriei” se aflau în mâinile unor politicieni interesaţi, constituind o armă pe care aceştia o mânuiau uneori cu o subtilitate perfidă, iar alteori cu maximă brutalitate.

Întrucât nu e bine niciodată să ne plasăm pe poziţii extreme, nu este indicat nici să ne limităm la o disciplină foarte restrânsă. Aceasta deoarece este destul de dificil pentru lumina care ne ghidează ca ea să penetreze adânc într-un domeniu deja limitat, astfel încât să se evite tatonările sau presupunerile fără o bază sigură.

Istoria Europei a suferit timp îndelungat efectele acestei lipse de perspectivă interioară şi rezultatul este acela că istoricii acelor zone luptă încă într-un cerc restrâns, ceea ce le limitează cunoaşterea.

J. J. Ampere susţinea că atunci când lipsesc documente demne de încredere, istoricul trebuie să utilizeze orice alt mijloc de investigaţie:

„…Conjunctura, iată ce este cu adevărat important. Istoria Romei, în timpurile de demult, este conjuncturală şi nu se poate construi istoria unor evenimente decât pe baza conjuncturilor de atunci. Dacă putem accepta faptul că aceasta nu este o absurditate, mergând până acolo încât judecata şi raţionamentul să fie plauzibil, atunci nu mai este nevoie de nici un alt ajutor exterior”.

 

Într-adevăr, este oare posibil să susţinem că orice istorie poate fi bazată vreodată pe altceva decât pe opinii? Ceea ce diferă în istoria scrisă de diverşi autori este doar sursa de informaţie: dincolo de aceasta, totul este numai opinie, căci în ceea ce priveşte informaţiile extrase din documentele scrise, se ştie că ele pot fi interpretate şi expuse prin filtrul diferitelor opinii.

Nu a trecut prea mult timp de când se obişnuia să se considere doar partea vieţii umane ca fiind cea care a creat adevăratele evenimente ale istoriei.

Astăzi, ştiinţa şi-a extins câmpul de cercetare astfel încât să acopere toate aspectele vieţii omului ca fiinţă socială. F. Engels, un pionier al socialismului ştiinţific, a stabilit scopurile ştiinţelor istorice şi a arătat calea ce duce la o interpretare corectă şi sigură a evenimentelor şi faptelor trecute.

Actualmente, documentul nu mai reprezintă singurul instrument la dispoziţie pentru a îndepărta ceaţa ce înconjoară trecutul omenirii. Subiect al legilor inevitabile, evoluţia societăţii se conformează unei logici inexorabile. Tocmai această logică şi rolul pe care-l joacă în viaţa societăţii este cea care reprezintă contribuţia esenţială la dezvoltarea istoriei, o ştiinţă ce acoperă astăzi una dintre cele mai largi arii ale setei de cunoaştere a omului. Astfel, a devenit posibil să vorbim de o istorie raţională, dar mai mult decât atât, de o istorie logică, adică două realităţi pe care nu le mai putem subestima şi, cu atât mai puţin, desconsidera.

„…Herodot din Halicarnassus expuse aici fructele investigaţiilor sale, pentru ca faptele oamenilor, odată cu trecerea timpului, să nu facă uitată frumuseţea măreaţă şi minunată a grecilor şi berberilor”.

Acestea sunt cuvintele cu care părintele istoriei îşi începe minunata sa istorie fără de care cunoaşterea trecutului îndepărtat ar lipsi în punctele sale cele mai importante.

Astăzi, câmpul limitat al istoriei lui Herodot a fost mult lărgit şi noi nu mai vedem în istorie doar satisfacerea dorinţei noastre de cunoaştere, ci şi învăţămintele care pot fi trase din „ceea ce a fost cândva”.

În afara arheologiei, care se recomandă pe sine din ce în ce mai mult ca fiind una dintre căile cele mai sigure de obţinere a informaţiilor despre trecut, vechile credinţe, folclorul, magia şi incantaţiile, leacurile bătrânilor şi multe alte surse sunt, în zilele noastre, tot mai mult abordate pentru a creşte numărul de fapte elucidate din vremurile trecute.

De asemenea, există câteva ciudăţenii inexplicabile cum ar fi, de pildă opinia unor oameni de ştiinţă în privinţa anumitor scrieri din vechime. „Iliada”, pentru a da numai un exemplu, era considerată un poem eroico-fantastic până când a fost reabilitată ca document istoric de către un „visător”, pe nume Schileman; oricine ar fi încercat, înainte, să scoată din conţinutul ei cel mai slab argument istoric, risca să-i fie atribuit stigmatul unei imaginaţii morbide, iar afirmaţiile sale să fie declarate „non” sau chiar „antiştiinţifice”.

Chiar şi acum, o mulţime de lucrări similare, probabil chiar mai bogate în conţinut informativ, sunt ţinute la index şi „oameni plini de imaginaţie” care le cercetează amănunţit sunt etichetaţi cu cele mai aspre epitete, „neştiinţifici” fiind cel mai blând dintre acestea.

Multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedică-sanskrită, adică din conţinutul literaturii eroice a lumii vedice.

Mai există un domeniu, cel mai extins şi, poate, cel mai important, care nu a fost încă pe deplin studiat în beneficiul istoriei, anume: cel al limbii.

Oamenii de ştiinţă care se specializează în studiul fenomenelor lingvistice încearcă să transforme această specialitate într-o formă de disciplină independentă. Şi, probabil, chiar aşa ar trebui să fie.

Fără îndoială, istoria tinde să utilizeze pentru propriile sale scopuri indicaţiile furnizate de fenomenele limbii şi aceasta din ce în ce mai mult. Întrucât multe rezultate valoroase au fost obţinute pe această cale, ar fi foarte bine dacă s-ar reuşi să se izoleze din întreaga disciplină a ştiinţei limbilor o ramură aflată exclusiv la dispoziţia istoriei. Lingvistica istorică ar trebui să aibă un statut propriu fie încadrat în lingvistică, fie în istorie. Aceasta pentru că evoluţia naţiunilor din întreaga lume este oglindită în limbile vorbite.

„Limba este criteriul culturii”. Aşa obişnuia să spună un profesor elevilor săi, ceea ce înseamnă că „cultura unei societăţi este oglindită în şi măsurată de calitatea limbii vorbite de membrii acelei societăţi”, sau că „omul de cultură este judecat de cunoştinţele pe care dovedeşte că le are asupra limbii pe care o vorbeşte şi de corectitudinea pe care o arată în folosirea ei”.

Deci, atât limba, cât şi cultura sunt fenomene istorice, o cultură definind o perioadă specifică în evoluţia unei societăţi, care şi-ar putea găsi locul potrivit pe scara evoluţiei ca un simplu eveniment. Căci, ce altceva poate semnifica mai mult decât un eveniment scurta perioadă de înaltă spiritualitate la care au ajuns vechii greci, în evoluţia neîncetată a societăţii carpato-istriană din care făceau parte şi aceştia?

În cercetările pe care le-am întreprins cu privire la începutul popoarelor Europei, adevărul pe care l-am adus la lumină şi-a găsit confirmarea doar atunci când a fost îmbinat categoric cu studiul limbii. Când vom ajunge să demonstrăm prin exemple natura structurii limbilor născute din fondul european primordial, mai ales al limbilor care se desprind din subfondul carpato-istrian, vom putea să înţelegem logica şi înţelepciunea aplicate procesului de către cei care au format această limbă, care au controlat şi, direcţionat evoluţia ei.

Se va vedea, în acelaşi timp – şi aceasta este de cea mai mare importanţă pentru cei care trăiesc în zona noastră – cum aceste structuri specifice ale limbii carpato-istriene au fost create şi răspândite în mod deliberat chiar de la început în întregul bazin hidrografic al vechiului Istru şi Danubius, care este Dunărea de astăzi, incluzând astfel şi cele trei fonduri cunoscute ca latin (sau mai târziu proto-latin), trac şi ilarian.

Încă din secolul trecut câţiva oameni de ştiinţă au demonstrat că locul de naştere al celor pe care obişnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării, în ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kiessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toţi cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene îşi au originea în zona mai sus menţionată. Printre ei, ne vom ocupa în câteva cuvinte de P. Kretschmer, care s-a străduit foarte mult să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care el îl numea Zamolxis, o schimbare nejustificată a numelui făcută de Herodot, schimbare care a fost preluată de aproape toţi cei care i-au studiat pe geţi. Într-o altă lucrare despre acest subiect, una dintre cele mai importate în ceea ce priveşte istoria naţiunii noastre, în ciuda opiniilor diferite am arătat etimologia adevărată a numelui lui Zalmoxis. Vreau doar să adaug că descoperirea la Histria, în 1959, a unei inscripţii menţionând un Zalmodegacon, o căpetenie getă. anulează definitiv etimologia deformată a lui Kretschmer, susţinută aici de profesorul Iosif Rusu.

Nu ar mai trebui adăugat, practic, nimic cu privire la acest subiect (detaliile pot fi găsite în raportul asupra excavaţiilor de la Histria sau în cartea lui D. M. Pippidi, Ed. Ştiinţifică 1967, Bucureşti).

În ceea ce priveşte localizarea în această parte a Europei a originii poporului carpato-istrian, care a creat limba moştenită de mai mult de jumătate din populaţia actuală a Europei şi, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscute ca Sanskrită, fiind reală, dar încă insuficient dovedită, să vedem ce argumente mai pot fi aduse în favoarea ei şi din cel fel de surse pot fi ele extrase. Acesta este, în parte, scopul lucrării, contribuind astfel la necesitatea folosirii tuturor argumentelor valabile astăzi.

Cele mai multe chei în favoarea concluziilor cercetătorilor mai sus menţionaţi (şi ai multor altora ale căror nume ar lungi lista celor cu păreri identice) vor fi scoase din conţinutul literaturii sanskrite şi din poemele Ramayana şi Mahabharata. Vom începe prin a da mai multe explicaţii, tocmai pentru a evita repetările plictisitoare de mai târziu.

În lucrarea de faţă vom oferi doar cheile conţinute în Manava-Dharma-Shastra (legile lui Manu), Chandogya-Upanishad, Kanshi Taki-Upanishad şi Brihad Aranyaka-Upanishad, considerate a fi printre cele mai vechi texte din perioada upanishadelor. Alte asemenea texte vor fi luate din Ramayana şi Mahabharata (episoadele războiului dintre cele două caste, erezia lui Krishna etc). M-am folosit, în general, de câteva traduceri pe care le-am analizat comparativ, considerându-le pe cele din secolul trecut ca fiind mai demne de încredere din motive care se vor înţelege în paragrafele ce vor urma.

 

 

 

 

PARTEA ÎNTÎI

 

 

Populaţia Europei în timpul erei glaciare

 

Puţine lucruri se mai pot spune despre existenţa şi modul de viaţă al omului din Europa erei glaciare faţă de ceea ce este deja cunoscut şi explicat de către geologie şi istorie.

Informaţiile disponibile, în plus faţă de cele câteva consideraţii privind posibilele trăsături esenţiale ale vieţii vânătorilor de atunci, mod de viaţă ce constituia, de fapt, însăşi traiul europeanului din acea vreme, sunt foarte puţine. Totuşi aceste informaţii care se află la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, atunci când sunt bine folosite, pot da rezultate dintre cele mai interesante.

Nu există îndoieli asupra faptului că omul erei glaciare se ocupa aproape exclusiv cu vânătoarea. Se ştie, de asemenea, că el îşi completa hrana – obţinută prin uciderea animalelor – cu fructele şi ciupercile adunate în timp ce hăituia animalele sălbatice şi cu peştele pe care îl putea prinde în anotimpurile favorabile. Cunoaştem, în plus, şi ce fel de animale obişnuia el să vâneze.

Considerând că acestea erau principalele sale rezerve de hrană, vom încerca să extragem din aceste informaţii tot ce poate fi dedus în virtutea constatărilor şi prin deducţie logică.

Animalele vânate sunt, în general, cunoscute. Varietatea lor considerabilă în perioadele interglaciare şi capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel în perioadele când pământul era acoperit cu zăpadă şi gheaţă, căci atunci atât numărul animalelor era mai mic cât şi diversitatea lor ca specii, mai redusă. De asemenea, se ştie faptul că omul, în perioada glaciară, ajunsese să cunoască şi să stăpânească binefacerile focului.

Cam atât despre ceea ce s-ar numi aspectul material al vieţii.

Cât despre aspectul spiritual, ştiinţa are dovezi că omul erei glaciare învăţase să comunice prin vorbirea articulată, deşi nu se poate şti sigur dacă stăpânea sau nu cu adevărat o „limbă”.

Ceea ce cunoaştem cu privire la mediul în care trăia omul acelor timpuri, modul în care îşi dobândea (deşi termenul s-ar putea să nu fie dintre cei mai potriviţi) hrana şi felul în care putea să-şi folosească invenţiile sale, ar trebui să ne ajute să ne facem o imagine mai clară despre stadiul la care reuşise să ajungă în ceea ce priveşte scara valorilor umane. Şi, deoarece limba reprezintă oglinda cea mai bună a nivelului spiritual la care a ajuns o societate în procesul dezvoltării sale. Vom încerca să aflăm care anume era acea limbă şi la ce stadiu de evoluţie ajunsese ea.

Vom defini, astfel, limba ca mijloc de comunicare voluntară şi deliberată – prin vorbire articulată – a unor cunoştinţe deja dobândite, fără a lua în consideraţie într-adevăr un limbaj. Dar ce anume constituia şi cât de bogat era el, va trebuie să aflăm din legăturile pe care le putem stabili între acest trecut, demult apus, şi momentul prezent.

Este sigur că oamenii acelor vremuri, mai precis „oamenii care ieşeau de sub zăpadă” odată cu ultima încălzire a climei, foloseau un limbaj adecvat la număr de termeni corespunzători celor câtorva noţiuni pe care le aveau. Este la fel de sigur că pe atunci exista un astfel de limbaj, deşi e posibil ca doi sau mai mulţi termeni să fi reprezentat aceeaşi noţiune. Această afirmaţie este justificată de faptul că modul lor de viaţă era cel al unor vânători. Terenurile de vânătoare ale europenilor din perioada glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vânau şi a naturii terenului.

Se poate presupune, de asemenea, că terenul era acoperit timp îndelungat – probabil mai mult de trei sferturi din an – cu zăpadă proaspătă peste alte rămăşiţe de gheaţă. Deoarece procesul de topire era mai intens la suprafaţă, rezultă că fundul văilor era acoperit cu gheaţă aproape tot timpul. Astfel, relieful devenea aplatizat, făcând mai uşoară trecerea peste văi şi vârfuri.

Animalele vânate erau mari. Mamuţii, urşii, bivolii, renii şi bizonii nu erau uşor de vânat, deoarece era necesară o deosebită forţă de îndemânare pentru a lupta cu ele; oamenii de atunci căutau să înlocuiască toate acestea prin numărul lor mare care pornea să vâneze.

Vânătoarea se făcea mai ales prin urmărirea cu mare zarvă a animalelor, numărul necesar de urmăritori şi luptători fiind realizat de membrii familiei sau, în caz de nevoie, de grupuri ocazionale care se alăturau vânătorii pe o durată scurtă. Adăposturile erau mai mult decât temporare şi un grup de vânători stătea într-un loc doar până se epuiza hrana pe care le-o putea furniza zona respectivă. Când animalele dintr-o turmă care fusese înfricoşată, îşi schimbau locul de păscut, oamenii urmăreau potecile, fiind mereu în mişcare şi neştiind niciodată unde îi puteau duce acestea. Când terenurile erau prea întinse, asocierea mai multor indivizi era neapărat necesară. Astfel de grupări erau, totuşi, ocazionale şi durau numai atât timp cât animalul era ucis în colaborare; apoi, acesta era mâncat pe loc, fript la focuri separate, dar învecinate. Astfel de dovezi ne-au rămas, clar întipărite, tocmai din acele timpuri. Când hrana se termina, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare în felul ei specific.

În aceste asocieri temporare şi întâmplătoare, comunicarea orală era prilejuita mai întâi de schimbul de informaţii şi de înţelegerile în ceea ce priveşte „tactica” de vânătoare… O altă discuţie avea loc în jurul focului unde carnea era friptă în frigărui mari, la lumina flăcărilor.

E logic, deci, ca termenii acelor intercomunicări să fi fost astfel construiţi, încât ei să facă posibilă înţelegerea pentru toţi. De aceea, limba se afla într-un proces continuu de „rodaj”, de asimilare. Astfel, zi după zi, an după an, epocă după epocă, oamenii au ajuns să dobândească un limbaj unic, chiar dacă, uneori, ei foloseau doi, trei, sau mai mulţi termeni pentru aceeaşi noţiune.

Tocmai acest lucru explică bogăţia termenilor sinonimi din limbile europene. Aceasta este şi explicaţia apariţiei termenilor comuni din limbile popoarelor ce se numeau indo-europene. indo-ariene sau indo-germanice, ele fiind apelative nejustificate, aşa după cum vom arăta puţin mai târziu.

Am reuşit să selectez un număr de astfel de termeni şi am realizat astfel un mic vocabular „paleo-european” care, deşi nesemnificativ în acest moment, va fi îmbogăţit de eforturile celor ce se vor ocupa de subiectul respectiv în viitor. Vom găsi aici doar un mănunchi de termeni paleo-europeni, pe a cărui existenţă totuşi se vor baza argumentele ce justifică afirmaţiile noastre (vezi anexa la sfârşit).

Filologia va găsi şi ea, de asemenea, alte caracteristici specifice drept dovezi ale originii primare, comune, a limbilor europene. Omogenizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse reprezintă doar o parte din ceea ce poate stabili natura specifică a unei limbi ale cărei origini se pierd în negura timpului.

Studiul investigaţiilor şi cercetărilor efectuate asupra vieţii europeanului de-a lungul unei perioade atât de lungi nu face parte şi nu reprezintă acum scopul acestei lucrări. Vom aminti doar câteva aspecte ale vieţii omului din acele timpuri. Începând cu cel care ne-a lăsat uneltele din valea Dârjovului şi până la cel de la sfârşitul ultimei glaciaţii.

Perioadele succesive de glaciaţie şi topire a gheţii, care au trecut peste Europa, au afectat profund viaţa oamenilor din aceste locuri. Crescând ca număr în timpuri de prosperitate şi scăzând în perioadele nefavorabile, europenii au ajuns să fie produsul unei aspre selecţii naturale. Acest proces drastic a dus la o îmbunătăţire nu numai fizică, dar şi spirituală. Picturile descoperite în diferitele peşteri, mai ales cele din Pirinei, atestă remarcabila cizelare a spiritului celor care le-au făcut.

Astfel, sfârşitul ultimei glaciaţii i-a găsit pe europeni mult mai reduşi ca număr, cutreierând de-a lungul teritoriului unde puteau să vâneze, puternici la trup şi cu un spirit aflat la un nivel avansat de evoluţie. Cine ar putea spune pe ce trepte ale spiritualităţii se ridicase omul prin această cizelare? Sunt puţine lucruri care se pot afirma, în acest sens, pe baza celor câteva dovezi valabile. Puţinele informaţii aflate la îndemâna noastră şi pe care ne putem bizui acum ne determină să nu fim prea surprinşi de unele descoperiri viitoare, cum ar fi, de pildă, omul care a pictat atât de frumos pereţii peşterii de la Altamire. Astfel de noi informaţii ar impulsiona, poate, dorinţa de a afla lucruri inedite pentru cei cu o imaginaţie mai bogată şi pentru cei cu spirit practic.

În concluzie, omul erei glaciare vorbea; europenii aveau o limbă unică.

Investigaţia noastră porneşte tocmai de la acest stadiu, bine stabilit, al condiţiei omului de atunci.

Cel mai important efect al încălzirii climei asupra populaţiei Europei, la început nediferenţiată, a fost sfârşitul unităţii sale, puternica ei fragmentare datorându-se retragerii păturii de gheaţă. Cum încălzirea treptată începuse să influenţeze tot ce era viu, condiţiile de viaţă s-au schimbat în mod corespunzător, iar în locurile mai joase s-au format lacuri imense, adevărate mări. Peisajul, deci, nu mai era acelaşi peste tot. Cea mai importantă schimbare însă, a constat în bogăţia fructelor, a ciupercilor şi a peştelui, care au început să fie consumate în locul cărnii atunci când urmărirea animalelor eşua şi când vânătoarea, incapabilă să se ajusteze noilor condiţii, nu mai oferea rezultatul scontat.

Pentru om, toate acestea au constituit un imbold de stabilire într-un singur loc, însoţit de o dorinţă de „întovărăşire” care a dus la formarea unui nou nucleu social, ce se extindea cu mult dincolo de cel familial. Oamenii şi-au săpat adăposturi în pământ, şi-au construit colibe pe terasele însorite sau şi-au ridicat locuinţe din bârne pe malurile lacurilor. Unitatea europeană, descrisă mai sus şi pe care am încercat să o pun în evidenţă, urma să primească însă o lovitură mult mai puternică, datorată altor efecte ale topirii.

Vârfurile munţilor, la început acoperite cu pătura de gheaţă ce se întindea pe versanţi până pe fundul văilor începură, treptat, să apară de sub gheaţă. Aspectul lor era accidentat. Piscurile care păreau să fi căzut din cer se ridicau vertical, stânci golaşe cu crăpături imense umplute cu gheaţă şi pietriş, grămezi de piatră spartă pe care gheţarii le-au cărat la vale; cam acesta era aspectul montan din acele vremuri. Ici colo, gheţarii lăsau o parte din încărcătura lor de piatră şi noroi. Unele râuri se măreau peste măsură devenind fluvii pe măsură ce adunau în calea lor apele altor râuri. Prin forţa lor teribilă şi oarbă distrugeau tot ce le stătea în cale şi săpau văi adânci ce constituiau tot atâtea cursuri ale unor torenţi sălbatici. Acesta era noul aspect al Europei în zilele când pătura de gheaţă începuse să se retragă şi să aducă la lumină şi căldură pământul care fusese ascuns sub ea.

Golaşe la început, crestele au început treptat să se îmbrace cu petice de muşchi; ceva mai jos, ienupărul creştea pe solul adus şi format de vânturi. Rădăcinile mici, perseverând pe furiş, dezintegrau roca din care se hrăneau. Cine ar putea spune câte ere, câte milenii au trecut până ce dealurile mai joase s-au acoperit cu păduri? Fără îndoială, încetul cu încetul, pădurea prinse din nou viaţă, iarba prinse rădăcini, fiinţe care nu au părăsit niciodată solul începură să caute acum frunze uscate, insecte şi viermi ce mişunau dedesubt. Toate fiinţele vii se bucurau în noile condiţii de o viaţă mai uşoară, încălzindu-se la soare, trăind şi înmulţindu-se.

Oamenii, care până atunci trăiseră în peşteri sau sub adăpostul blocurilor de gheaţă vor fi şi ei prinşi în noul ritm al vieţii. Noul aspect al naturii îi ademenea şi, oferindu-le cu generozitate premisele necesare dezvoltării vieţii. Îi va îndemna să se stabilească şi să abordeze un mod de viaţă mai ataşat de pământul care îi hrănea acum cu dărnicie. În acel moment, crestele golaşe nu mai prezentau un aşa mare interes pentru oamenii care începuseră să trăiască din plin în sânul naturii. Goliciunea înălţimilor stâncoase le făcea lipsite de interes, dificultăţile pe care le prezentau când erau străbătute şi inutilitatea acestor eforturi, făcură din ele adevărate zone interzise, linia trasată de înlănţuirile muntoase devenind astfel o linie de separaţie pentru oamenii ce formau deja grupuri mari, intrate pe drumul noului mod de viaţă.

Zona europeană aflată în discuţie este străbătută de la est la vest, aproape central, de lanţul carpato-hercinic, care se continuă cu lanţul tuningian. Crestele acestor munţi formează o linie de separaţie între două arii geografice bine definite, care, pornind de la acesta delimitare se desfăşoară de-a lungul a două direcţii diametral opuse şi evidenţiate prin scurgerea râurilor, o parte spre nord, iar cealaltă parte spre sud. Elba, Odra, Vistula şi Neman cuprind, în bazinele lor hidrogeografice, o lume ce are un punct comun de contact în zona mlaştinilor Pripetului. Dunărea (Danubius – Istru pentru romani) adună aproape toate apele care curg din aceste creste spre sud, formând astfel cel mai întins bazin hidrografic al Europei. Aceste două arii geografice separate vor constitui locul de formare a două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciale, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numit baltico-mazuriană, mai târziu despărţită în alte două subdiviziuni şi anume: popoarele germanice şi cele slave – fiecare cu o caracteristică distinctă, dar şi cu un număr de trăsături comune, dovedind originea lor comună. O unitate care nu-şi are originea, aşa cum se credea şi se spunea, în „indo-germanism”, „indo-europenism” etc., ci într-un „europenism autohton, la fel de vechi de când lumea”.

Cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi: carpato-dunăreni (carpato-istrieni), singurul nume care, din motivele ce vor fi expuse în continuare, se bazează pe fapte reale, el există din timpuri imemoriale şi este singurul care satisface orice pretenţie a logicii.

Deşi, după marea separare, cele două familii europene avea să meargă pe drumuri diferite, ele au păstrat totuşi pentru totdeauna, ca o trăsătură distinctă, moştenirea comună pe care o aveau de la început: limba – acea limbă unică, dar nu identică, creată de strămoşii lor comuni, europenii epocii glaciare.

În paragraful următor ne vom ocupa mai ales de grupul carpato-dunărean care ne interesează în acest studiu; cercetările noastre au intenţia de a investiga şi a demonstra cu precizie unde a fost locul de naştere al popoarelor în mijlocul cărora s-au derulat evenimentele atribuite de savanţi aşa numitelor popoare ariene, evenimente ce au dat naştere spiritualităţii din noi, transformându-se în ceea ce se numeşte spiritualitatea vedică.

Ca rezultat al muncii de cercetare pe care am efectuat-o, am ajuns la concluzia că există două arii europene ce pot fi considerate drept loc de baştină al popoarelor care au creat numita „spiritualitate vedică”.

Prima arie, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului (sau al Dunării Inferioare) o numim: „spaţiul carpatic”, iar a doua arie este zona închisă de cumpăna de ape a celor două mari râuri din sudul Franţei – Rhone şi Loara şi pe care o vom numi (pentru a fi consecvenţi) – „spaţiul gascon”.

Motivele care ne-au făcut să ne limităm la aceste două arii şi nu la altele, îndreptăţite să pretindă dreptul de „paternitate” la fel ca şi lumea Europei de Sud, sunt aceleaşi pentru ambele: toponimia şi limba.

 

 

Spaţiul carpatic

 

Grupul carpato-istrian, care a rămas în partea de sud a Europei când continentul a fost împărţit aşa după cum am arătat, îşi începe existenţa în condiţii mai favorabile decât grupul din nord. Un climat mai blând, mai bogat şi mai diversificat, o faună care a devenit mai variată datorită influenţelor din zona de sud, mai caldă, toate acestea au contribuit la formarea unor condiţii mai uşoare, la posibilităţi mai bune pentru adăpost şi trai.

Schimbarea, sau poate chiar intuiţia unor oameni mai dotaţi, a făcut ca o anumită parte din animalele de obicei ucise şi consumate, să fie domesticite. Poate câteva dintre animale erau deja îmblânzite din perioadele interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire şi nu înseamnă, de asemenea, că omul ţinuse animalele pe lângă casă încă din perioadele interglaciare pentru a le folosi în alte scopuri şi pe perioade mai lungi. Dacă nordicii ţineau animalele oarecum îmblânzite pentru a le ucide şi a le mânca în perioadele mai grele, adică atunci când vânătoarea eşua, acest lucru nu însemna că ei „domesticiseră” deja animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asemenea animale constituiau doar „carnea vie” ce urma să fie consumată ca orice alt vânat. Pe de altă parte, animalele „domesticite” aduceau şi alte avantaje, fiind ţinute şi crescute pentru lâna lor (în cazul oilor), pentru lapte, care urma să devină în mod treptat (împreună cu produsele lactate) principala sursă de hrană pentru întregul clan, şi pentru carnea animalelor tinere sacrificate.

Mulsul animalelor domesticite şi utilizarea laptelui ca aliment de bază au reprezentat momentul crucial în diferenţierea modurilor de viaţă ale celor două grupuri europene de mari proporţii, de la nordul şi de la sudul liniei despărţitoare, cunoscută acum de noi.

Vânător, aflat mereu pe drumuri, nordicul nu avea timp să aştepte înmulţirea animalelor „îmblânzite” şi cărate cu el pe drumuri, după cum am arătat. În zona nordică animalele nu se înmulţeau prea repede, datorită temperaturilor scăzute; ele contribuiau însă la bunăstarea celor care le deţineau prin calitatea cărnii lor, care era repede consumată.

Animalele domestice au început să se înmulţească, aducând o schimbare cu efecte îndelungate în viaţa oamenilor. În gospodării ele îşi sporiră treptat numărul, de la câteva vite la o întreagă cireadă. Dar o cireada avea nevoie de spaţiu, de oameni care să o îngrijească, să strângă şi să prepare produsele, având în vedere necesităţile din timpul iernii. La un anumit stadiu, omul şi cireada se ajutau în mod reciproc, cum s-ar spune. Cireada avea nevoie de oameni; oamenii, pentru a fi siguri că nu vor fi flămânzi, aveau nevoie de cirezi de vite. Iar o rezervă sigură de hrană ducea la mai multă bucure şi frumuseţe în viaţă.

Îmbrăcămintea s-a diversificat şi ea foarte mult, căci lâna tunsă din abundenţă în fiecare an permitea acest lucru, atât din punct de vedere a cantităţii, cât şi al calităţii. S-ar putea foarte bine ca acesta să fi fost începutul vieţii spirituale care a făcut din lumea pastorală clasică un obiect de admiraţie…

Datorită acestor avantaje, din care doar o mică parte au fost descrise aici, europeanul din zona sudică a pornit pe drumul unei dezvoltări uluitoare. Din momentul în care numărul animalelor a ajuns la proporţiile unei cirezi, viaţa omului din zona carpato-istriană s-a schimbat radical; viaţa lui a devenit total diferită de ceea ce a fost înainte, în momentul în care el a devenit păstor. Efectele schimbării aveau să fie dintre cele mai neaşteptate.

Sub conducerea celor bătrâni, conducere ce devenea din ce în ce mai autoritară, fertilitatea păstorilor carpato-dunăreni a ajuns la proporţii fără precedent. Un om care nu avea copii era dispreţuit: ruşinea de a nu avea copii deveni insuportabilă pentru cei ce nu aveau urmaşi. În lumina legilor sacre, nescrise, dar îndeplinite mai bine, poate, ca nici o altă lege din lume, creşterea numărului de copii ai păstorilor a devenit impresionantă.

Spaţiul în care, înainte, turmele rătăceau libere, acum devenise insuficient şi aglomerat. Primele ieşiri în afara limitelor sale au marcat începutul aventurilor îndepărtate. Din acest moment, locul de unde turma pleca şi unde revenea – după o perioadă de timp mai scurtă la început, apoi din ce în ce mai lungă – deveni „casă”. Aici, păşunile erau transformate în câmpuri cu fân, iarba era tăiată pentru iarnă, în timp ce locurile mai îndepărtate erau căutate pentru păşunat; ele deveneau astfel tot mai îndepărtate de locurile la care cei care aveau turme de vite se întorceau tot mai rar.

Cu timpul, păstorii s-au obişnuit cu distanţele mari. Procesul a continuat până când turmele au început să rămână departe de casă, din primăvară până toamna.

Astfel, a apărut necesitatea unei şederi temporare atât pentru oameni, cât şi pentru animale, şi a unui adăpost în care produsele obţinute zilnic să fie preparate pentru conservare. Cei pricepuţi la prepararea produselor stăteau cu turmele. Astfel treptat, au început să apară: stăpânul turmei, stânele, adăposturile sezoniere săpate în pământ şi aşezările temporare. Produsele era depozitate şi acumulate. Atât timp cât aceste aşezări temporare nu erau prea îndepărtate de casă, măgarul era folosit cel mai mult ca animal de transport. Mai târziu, calul înhămat avea să facă această treabă mult mai bine.

Curând, produsele s-au acumulat în cantităţi mari. Apoi, „vecinii”, colindând ţinutul în căutarea vânatului, au înţeles că aceste „achiziţii” ale altora îi scutesc de truda căutării şi de nesiguranţa succesului. Şi primul jaf, prima pierdere a bunurilor duse acasă au marcat începutul nevoii de apărare, ducând la formarea primului grup organizat în acest scop. Iată momentul în care, fără îndoială, s-a născut prima castă, aceea a luptătorilor care urma să devină casta apărătorilor ţării „Kshtriya” (Ksha-atriya).

Pentru cei care plecau primăvara pentru a se întoarce toamna acasă, spaţiul carpatic – cu tot ceea ce cuprindea el, începuse să aibă un caracter sacru; întoarcerea la mult doritele locuri constituia tot mai des o mare ocazie pentru sărbători. Astfel se prezenta situaţia în urmă cu mii de ani. Dar cât de departe se întindea acel teritoriu de unde păstorii ce colindau stepa de nord veneau acasă în fiecare toamnă?

Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu „în ţara din jurul munţilor”, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunărea (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale. Plusul de populaţie a început să se răspândească pe noi arii în jurul acestor locuri; această dezvoltare „aproape de poporul meu” a aşezărilor formate de cuplurile tinere de-a lungul râurilor avea loc mereu „în vale”, dar niciodată rupând legăturile cu munţii care fuseseră locul de închinăciune al străbunilor lor. Astfel, cei care au coborât pe Tisa (Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului (Tiros) s-au întâlnit şi s-au grupat pe malurile marelui fluviu care purta numele zeiţei Danu – mama ploii şi a pajiştilor bogate.

Bazinul hidrografic al oricărui râu, chiar şi a celor mai puţin importante, urma să fie păstrătorul unor urme specifice care îi dădeau o notă de originalitate într-un complex unitar. O astfel de notă de originalitate poate fi surprinsă în limba, în obiceiurile, în tradiţiile „locale” aparent lipsite de importanţă, având un caracter „specific”, dar niciodată complet diferit de complexul din care ele constituiau o parte, complex ce provenea din străfundurile istoriei.

Această moştenire, pe care cei care au plecat din spaţiul carpatic au purtat-o cu ei peste tot, reprezintă caracteristica principală pe care toate ramurile carpato-istriene au manifestat-o oriunde s-au stabilit, unele dintre acestea, pentru totdeauna.

După cum am arătat, zona carpatică era saturată de oameni şi animale; surplusul a fost împins în afară, spre zone mai puţin aglomerate, pentru a putea transforma păşunile „de acasă” în fâneţe. Emigrarea din această zonă a luat toate direcţiile posibile. Estul era, fără îndoială, mai atrăgător, fiind mai deschis şi mai bogat în pajişti virgine. Cât timp păşunile extracarpatice nu se aflau prea departe de casă, păstorii reveneau la casele lor, aducând produsele animaliere. Dar, întrucât aceste terenuri pentru păşunat începuseră să se întindă la distanţe tot mai mari, reîntoarcerile deveneau şi ele tot mai rare. Dorul de casă creştea şi, odată cu el, cantitatea de produse acumulate.

Nu este prea greu să evaluăm distanţa parcursă de turmele de animale în căutarea a ceea ce pământul de acasă nu mai putea să producă în cantităţi suficiente. Considerând distanţa parcursă într-o zi în timpul păşunatului la aproximativ 15 km, ne putem da seama că în iulie, când ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă pentru iarnă, turmele ajungeau într-o zonă situată cam la nord de Munţii Caucaz, în stepele protejate de înălţimile veşnic acoperite cu zăpezi ale celor mai înalţi munţi din Europa. De asemenea, se întâmpla uneori ca, la intervale de câteva decenii, vremea capricioasă să-i prindă pe neaşteptate pe cei care urmau să se întoarcă la locurile lor de iernat. Prudenţa născută din experienţă i-a învăţat pe cei obişnuiţi cu locurile îndepărtate să-şi construiască adăposturi pentru orice eventualitate; în cele din urmă, repetarea evenimentelor a fost considerată mai puţin supărătoare şi iernarea departe de casă a devenit nu numai o obişnuită, dar chiar şi o necesitate.

O dovadă că păstorii carpato-dunăreni au trecut – în expansiunea lor spre est – prin acest stadiul de stabilizare în piemontul Caucazian, se găseşte în binecunoscutul „Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriaşe, fixe, menţionat de Kaushi Taki în Upanishada ce îi poară numele (Cartea I,3); relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar, Herodot, Ovidiu, el a fost descris şi de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menţionat din nou de Haşdeu şi abordat de marele savant în domeniul istoriei României, Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”. Cheile Bicului, cum este denumit lungul şir de pietre fixate în pământ, de la Prut la Marea Azov, de către oamenii acelor locuri, reprezintă aşadar semnele indicatoare aşezate de către păstori de-a lungul drumului pentru a-i conduce acasă iarna cu sau fără turmă.

Nu este greu să ne imaginăm că aceşti păstori au ajuns să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care urmaşii aveau s-o finalizeze pe deplin.

În timpul migraţiilor lor pe tărâmuri îndepărtate şi când lăsaseră mult în urmă stepa nord-caucaziană, păstorii carpato-dunăreni au avut ocazia să afle de existenţa unei ţări asemănătoare zonei montane din partea de nord a ţinutului cuprins între Tyros şi Tisa. Relieful, pădurile şi întregul sistem hidrografic al celor două zone sunt în mod remarcabil asemănătoare, deşi se află atât de departe una de cealaltă.

Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem imagina tentaţia exercitată de bogăţiile care, în mod sigur, se aflau într-o asemenea zonă. Este aproape lipsit de însemnătate să spunem care dintre cele două aspecte ale lumii indiene i-au determinat pe păstorii care veneau din vest să încerce să cunoască India. Ceea ce contează este faptul că după o lungă şedere în zona caucaziană, păstorii carpato-dunăreni şi-au continuat drumul lor spre est.

A sosit o vreme când surplusul de produse a început să fie comercializat. Este greu de crezut că mulţimea turmelor ce străbăteau stepa nord-pontică nu ar fi atras atenţia populaţiilor mai îndepărtate, situate la est şi sud. În lumea cu care carpato-dunărenii aveau tot mai multe contacte, carnea, lâna şi laptele oilor reprezentau posibilităţi de schimb în natură cu produsele din sud şi est.

Lumea sumeriană, cu centrele sale supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Şi cine ne poate spune ce au fost predecesorii lor şi dacă ei nu reprezentau pentru oamenii din Asia Mică un exemplu demn de urmat? Cercetarea acestui proces ne-ar conduce însă prea departe de subiectul lucrării de faţă, aşa că ne vom mulţumi doar cu menţionarea acestei posibilităţi de atracţie sporită a carpato-dunărenilor spre tărâmurile din est.

Tot ce s-a spus până aici reprezintă mai degrabă o reconstituire logică după cele câteva dovezi şi referiri extrase din puţinul pe care îl ştim astăzi. Ne rămâne să ilustrăm ce alte dovezi pot fi aduse la puţinul pe care-l cunoaştem deja şi, în special, să arătăm că afirmaţiile bazate pe logica desfăşurării proceselor istorice sunt fapte care pot fi dovedite cu temeinicie.

Dovezile vor fi căutate în literatura vedică şi în toponimia ariei de influenţă a Dunării – atât pe cursul inferior cât şi pe cel superior – şi, în special, în limba literaturii vechi din India, care provine din familia de limbi carpato-dunărene.

Evident, nu vom epuiza într-o lucrare scurtă, ca aceasta, toate dovezile ce pot fi adunate, ci ne vom mulţumi doar cu câteva exemple, poate nu întrutotul convingătoare dar, fără îndoială, în stare să încurajeze reflecţia şi investigaţiile celor interesaţi.

 

cartea o descarcati de aici.....