PDF Cavalerul Misterios Poveste din Cele Şapte Regate de George R.R. Martin carti de citit online

Cavalerul Misterios  Poveste din Cele Şapte Regate de George R.R. Martin

Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare şi el pe tânărul şi agerul său buiestraş pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, ca­târul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk şi cărţile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul şi hainele, mai multe felii de carne de vită sărată şi tare, o jumătate de carafă de mied şi două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu borurile largi şi pleoştite, îi ferea de ploaie capul măgarului. Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. Iar el purta pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel.

Când se apropiară de porţile oraşului, Egg trase brusc de hă­ţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător fusese înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparenţele, cu car­nea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate şi zdrenţuite, la fel şi obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roşii, pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeţilor care treceau prin poarta de dedesubt.

Dunk mai văzuse asemenea privelişti.

— Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după ce Rafe şi Pud­ding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos şi Dunk a fost cel care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în ţeapă.

El şi cei trei prieteni ai săi folosiseră căpăţâna ca să terori­zeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe uliţe şi nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Şi că­păţâna avusese parte de multe sărutări, din câte-şi amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de re­pede ca Rafe. Însă era de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe şi Pudding. Nişte mici monştri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre toţi. Dunk şi amicii lui păstraseră capul până când carnea se înnegrise şi  începuse să cadă. Asta le-a răpit distracţia cu hărţuirea fetelor, aşa că, într-o seară, au dat buzna într-o cârciumă şi au aruncat rămăşiţele în căldare.

— Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzeşte... Dunk miji ochii. Ia stai! Chipul ăla mi-e cunoscut.

— Aşa e, ser, zise Egg. Mai ştii, acum trei zile...? E septo­nul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui.

Atunci îşi aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Şapte, chiar dacă propovăduia trădarea.

— Are mâinile roşii de sângele propriului frate şi de-al tână­rului său nepot, afirmase cocoşatul în faţa mulţimii adunate în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron şi neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui Aerys şi îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă şi în ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă şi sânge. Vă spun: ridicaţi-vă şi amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. Şapte zei sunt pe lume şi şapte regate, iar Dragonul Negru şapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi şi femei de viţă nobilă. Ridicaţi-vă, bravi cavaleri şi dârzi ţărani, şi alungaţi-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemaţi vor fi pe vecie copiii şi copiii copiilor voştri.

Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un şoc să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor.

— El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă oraşul ăsta.

Dădu uşor pinteni Tunetului şi cei doi, Dunk şi Egg, ieşiră pe porţile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câţi ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie şi unul.

Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, care putea să-şi schimbe chipul, să ia înfăţişarea unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că haite întregi de lupi cenuşii îi vânau duşmanii şi că avea ciori negre care spionau pentru el şi-i şopteau secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea acestor poveşti erau simple isto­risiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că Lordul Cor­bul Sângelui avea informatori peste tot.

Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. Albe ca osul erau părul şi pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul său – avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul Ierbii Roşii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul înverşunat – era roşu ca sângele. Pe obraz şi pe gât purta semnul rubiniu din naştere care-i adusese numele.

Când oraşul rămase departe în urma lor, Dunk îşi drese gla­sul şi spuse:

— Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt.

— Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare.

Egg era slab ca un băţ, dar gură avea.

— Acum vorbeşti ca un adevărat prinţişor.

Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce şi era.

— O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n-a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a Primăverii.

— Aşa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor nebunilor şi mincinoşilor, jumătate din oraşele Celor Şapte Regate vor rămâne goale.

 

*

*  *

 

Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire.

Dunk îşi lepădase tunica, să-şi desfete pielea în căldura soa­relui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă şi înmi­resmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină.

— Apă, anunţă el. Îi simţi mirosul? Lacul nu poate fi de­parte de-acum.

— Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhneşte.

Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să pască iarba de lângă drum, aşa cum făcea din când în când.

— Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până aştep­tăm podul plutitor.

Egg îi aruncă o privire plină de speranţă.

— Ca să alunece mâncarea, ser?

— Despre ce mâncare vorbeşti?

— O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de raţă, o strachină de tocană? Orice au, ser.

Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, îşi potoleau foamea cu fructe căzute din pomi şi fâşii de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile la cale cu nişte mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e straşnic de departe.

— O să şi înnoptăm? întrebă Egg.

— Stăpânul vrea un pat de puf?

— Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, ofensat.

— N-avem bani pentru paturi.

— Avem douăzeci şi doi de gologani, trei stele, un cerb şi granatul ăla vechi şi ciobit.

Dunk îşi scărpină urechea.

— Credeam că avem doi arginţi.

— Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l avem.

— N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la ha­nuri. Vrei să împărţi patul cu cine ştie ce peticar şi să te trezeşti cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei şi nu le plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele.

— Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, ser, şi uneori e plăcut să ai o pernă sub cap.

— Pernele sunt pentru prinţi, răspunse Dunk.

Egg era cel mai bun scutier pe care şi-l putea dori un cava­ler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul are sânge de dragon, nu uita! În ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de cer­şetor... sau cel puţin aşa i se spunea adesea în Fundătura Purici­lor, asta când nu i se trâmbiţa că îl aşteaptă negreşit spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem nişte bere şi o masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoşi pentru un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când tra­versase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, dar asta se în­tâmplase cu şase ani în urmă... sau poate şapte. Totul devenise mai scump de atunci.

— Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să trecem.

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era pericu­los să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veştile se răspân­desc întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea ochii violeţi ai celor din vechea Valyria şi un păr care stră­lucea ca aurul bătut, întreţesut cu şuviţe de argint. Ar fi fost acelaşi lucru dacă purta ca broşă un dragon cu trei capete sau dacă-şi lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros şi..., ei, bine, era de preferat să nu rişte nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a ta, continuă Dunk, şi-ţi trag o sca­toalcă peste ureche de-o să zbori peste lac.

— Aş prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se răsuci în şa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nos­tru. Auzi caii?

— Nu sunt surd.

Dunk vedea şi praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Şi foarte grăbit.

— Crezi că ar putea fi tâlhari, ser?

Egg se ridică în scara de şa, mai mult nerăbdător decât spe­riat. Aşa era el.

— Tâlharii ar fi mai potoliţi. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleşteze lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum şi-i lăsăm să treacă. Există fel şi fel de lorzi.

Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Bunul Rege Daeron.

Dunk şi Egg se ascunseră în spatele unui tufiş ţepos. Dunk îşi dezlegă scutul şi şi-l vârî pe braţ. Era un obiect vechi, înalt şi greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin şi mărginit cu fier. Îl cumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul şi steaua căză­toare, aşa că scutul purta şi acum blazonul ultimului său pro­prietar, un om cu ştreangul de gât, atârnând macabru şi cenuşiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pen­tru sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil.

Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: una albă, una roşie şi una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă era îm­podobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreţii tre­cură cu iuţeala fulgerului, chiuind şi râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor.

Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari şi servitori, toţi ca să slujească trei cavaleri, şi li se adăugau oştenii, arbaletiştii călare şi o duzină de care înţesate cu armurile, cor­turile şi proviziile lor. De şaua lordului atârna scutul lui por­tocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre.

Dunk cunoştea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie acră a gurii şi o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la tur­nirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortăreţe şi castele diferite de-a lungul anilor, încât nu-şi putea aminti nici măcar jumătate.

Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiş.

— Tu, din tufiş. Arată-te!

În spatele lui, doi arbaletişti potriviră săgeţile în arc. Cei­lalţi îşi văzură de drum.

Dunk păşi prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ şi mâna dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Faţa îi era o mască roşie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, şi era gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, ştia asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul.

— Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu şi scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie.

— Scutier? Pretinzi că eşti cavaler?

Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea jupui un om. Găsi prudent să-şi ia mâna de pe sabie.

— Sunt un cavaler rătăcitor care-şi caută un rost.

— Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus acelaşi lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă eşti, într-ade­văr, un ser. O spânzurătoare şi un om spânzurat. Astea sunt însemnele tale?

— Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit.

— De ce? L-ai furat de pe un cadavru?

— L-am cumpărat, cu bani frumoşi. Trei castele, negre pe fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ.

Ochii lordului erau aşchii de cremene.

— Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de bici?

— Un pumnal. Dar faţa mea nu te priveşte, lordul meu.

— Am să stabilesc eu ce mă priveşte.

Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de ce întârziau tovarăşii lor.

— Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul negru, un tânăr suplu şi mlădios, cu o faţă plăcută, proaspăt bărbierită, şi trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimţate, cu o scripcă de aur în prima şi a treia divi­ziune şi o sabie de aur în a doua şi a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei şi scânteiau amuzaţi. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, continuă călăreţul. O scuză transparentă, mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă.

— Cine-s briganzii ăştia doi? întrebă călăreţul de pe murg.

Egg se zburli la auzul acestei insulte.

— N-ai niciun drept să ne numeşti briganzi, lordul meu. Când am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că sunteţi tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui.

Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de oră­căitul unei broaşte.

— Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am vă­zut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o faţă ro­tofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii brune. Aş pune rămăşag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie pămân­tul când o să se prăvălească de pe cal.

Dunk simţi cum i se ridică roşeaţa în obraji. Ai pierde rămă­şagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, fra­tele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi metri.

— Ala,e calul tău, Uriaşule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o să-l căsăpim pentru carne.

— Lordul Alyn îşi uită adesea manierele, interveni cavale­rul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan.

— Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu aşteptă răspunsul, ci îşi întoarse murgul şi se îndepărtă pe drum la trap.

Celălalt mai zăbovi puţin.

— Vă duceţi la nuntă, ser?

Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Re­zistă pornirii şi răspunse:

— Am venit pentru podul plutitor, lordul meu.

— Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy şi acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt cavaler rătăcitor, ca şi voi. Ser John Scripcarul mi se spune.

Era genul de nume pe care şi l-ar fi putut alege un cavaler rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să poarte veşminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el.

— Numele meu îl ştii. Pe scutierul meu îl cheamă Egg.

— Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidu­rile Albe şi rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordu­lui Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălţime.

Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiştea Ashford încoace. Dacă aş putea să câştig câteva trofee, am mânca bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut spuse:

— Ser Duncan trebuie să-şi vadă de drum. Şi noi la fel.

John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat.

— Mi-ar plăcea să-mi încrucişez sabia cu tine, ser. Mi-am în­cercat puterile cu oameni din multe ţări şi seminţii, dar nicio­dată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de falnic?

— Nu mi-am cunoscut tatăl, ser.

— Îmi pare rău să aud asta. Şi mie mi-a fost răpit tatăl prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nos­tru vesel.

— N-avem nevoie de unul ca el.

Dunk nu-şi găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de înalţii lorzi. Aş avea mai multe în comun cu servitorii lor. Judecând după lun­gimea coloanei, Lordul Cockshaw şi Scripcarul luaseră cu ei grăj­dari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri să le cureţe armurile, oşteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg.

— De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul aşa mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni pu­ternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele vechi. Am auzit adesea vorba asta.

— Spusă de nătărăi. Nu ştii absolut nimic despre omul ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui.

— Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Şi, lordul meu, n-ai dreptul să vorbeşti despre mine de parcă aş fi surd, mort sau departe, în Dorne.

Ochii de cremene îl scrutară.

— Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din partea mea, acolo să te duci.

— Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe?

— Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeaşi tabără cu unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le ţesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk şi Egg şi-ar molfăi bucăţile tari de carne sărată. N-aş putea, zise Dunk.

— Vezi, spuse lordul celor trei castele. Îşi ştie locul, şi locul lui nu e cu noi. Cavalerul îşi întoarse calul înapoi spre drum. Lordul Cockshaw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră.

— Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăşi din urmă. Scripca­rul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni cândva. Aşa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine.

Dunk nu ştia ce să răspundă la asta.

— Succes în turnir, ser, reuşi el să îngaime, în cele din urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganţa Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea şi el ceva ciu­dat. Două scripci şi două săbii, o cruce zimţată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce casă e asta?

— Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial.

Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk îşi concepuse propriul blazon la Pajiştea Ashford, când o păpu­şară zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut.

— Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey?

Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi şi proprietăţile lor nu erau departe de locul în care se aflau.

Egg dădu ochii peste cap.

— Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod?

— Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare când îţi mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una peste ureche de-o să-ţi rămână întorşi în cap pe veci.

Egg îl privi smerit:

— N-am vrut să...

— Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era.

— Gormon Peake. Lordul de Starpike.

— Asta e în Reach, nu-i aşa? Chiar are trei castele?

— Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele.

— Cum să pierzi două castele?

— Luptând pentru Dragonul Negru, ser.

— Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeaşi poveste.

De două sute de ani, regatul fusese condus de urmaşii lui Aegon Cuceritorul şi de surorile lui, care uniseră Cele Şapte Regate şi făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca bla­zon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roşu pe fond negru. Cu şaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise împo­triva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise şi el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, aşa cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa se sfârşise pe Câmpul Ierbii Roşii, unde Daemon şi fiii săi gemeni au murit sub ploaia de săgeţi a Corbului Sângelui. Rebelii supravieţuitori care au plecat ge­nunchiul fuseseră iertaţi, dar unii pierduseră pământuri, alţii titluri şi alţii aur. Cu toţii au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialităţi.

Trei castele negre pe fond portocaliu.

— Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut nicio­dată să vorbească despre Câmpul Ierbii Roşii, însă odată, când era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk auzea parcă şi-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, aşa-l chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a ştiut niciodată nu­mele. Sau n-a vrut să i-l ştie. Lordul Peake şi John Scripcarul nu mai erau acum decât o dâră de praf roşu în depărtare. Au tre­cut şaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit şi cei care i-au urmat au fost exilaţi sau iertaţi. Oricum, n-am eu nici-o treabă cu asta.

Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele tân­guitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk îşi drese glasul şi spuse:

— Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui?

— În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Re­gele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe şi gal­bene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-şi etaleze cunoştinţele de heraldică.

— E prieten cu tatăl tău?

Egg se strâmbă.

— Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea preten­dentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul Butterwell n-a luptat de partea nimănui.

— Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă.

— Tatăl meu a considerat-o o dovadă de laşitate.

Da, fără doar şi poate. Lordul Maekar era un om aspru, mân­dru şi dispreţuitor.

— Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai gândul îi făcea maţele să chiorăie. Poate că vreunul dintre nuntaşi va avea nevoie de un însoţitor ca să se întoarcă la locul lui.

— Parcă ziceai că mergem spre nord.

— Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puţin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo şi ne-ar prinde bine nişte arginţi în plus în pungă. Dunk se şi vedea călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul bătrânului Ser Arian”, i-aş putea spune, când ar veni să-şi răscumpere armele şi armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrâ­nului i-ar plăcea asta.

— Nu te gândeşti să intri în turnir, nu-i aşa, ser?

— Poate că este timpul.

— Nu este, ser.

— Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. N-ar trebui să câştig decât două runde. Dac-aş putea aduna banii din două răscumpărări şi aş plăti doar una, am mânca regeşte timp de un an.

— Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip.

Statura şi puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o în­fruntare colectivă decât într-un duel.

— Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser.

— Dar e obiceiul să se organizeze un ospăţ. Avem cale lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, măcar o dată?