Al noualea Buddha de Daniel Easterman
PARTEA 1
VENIREA
Moto:
„… douăzeci de veacuri de somn încremenit
Zvîrlite în coşmar de-un leagăn de copil.“
W.B. Yeats, A Doua Venire
HEXAM
Hexham, Anglia, decembrie 1920
Zăpada ce căzuse în timpul nopţii părea emblema albă, curată, a unei alte lumi – puritate pierdută, scufundată în adîncurile firii noastre. Peste Causey Hill ceaţa atîrna albă şi grea, ca un linţoliu îngheţat. Luminile palide ale Ajunului se cuibăreau în penumbră şi ger, strîngîndu-şi flăcările în aşteptarea minunii ce avea să se producă. În conace sau în case modeste, focurile Crăciunului se împodobiseră cu promoroacă şi erau tivite cu funingine. În pieţele satelor, în străvechiul întuneric, din ce în ce mai dens, monumentele noi ridicate în memoria a zece milioane de morţi se îmbrăcaseră în gheaţă.
Noapte şi aşteptare a nopţii ce avea să vină, întuneric vast şi neînfrînt, lătrînd sau şoptind pe sub streşini cît e iarna de lungă, asalt mohorît al minunii asupra sufletelor împietrite, mute, ale unei lumi nemîntuite şi neiertătoare. Dumnezeu şi aşteptarea venirii lui Dumnezeu. Domnul luminii şi al întunericului avea să se întoarcă din nou, ca de fiecare dată, întrupîndu-se în carnea îngheţată a anului pe ducă. Domnul Păcii avea să păşească într-o lume abia trezită dintr-un coşmar ucigător, în care muriseră armate de inocenţi, o lume a cărei sete neostoită de sînge l-ar fi făcut să roşească pînă şi pe Irod. Acum era mai greu decît oricînd.
În incinta primitoare, luminată de flacăra lumînărilor, a Bisericii Sfînta Maria, mesa de seară se apropia de punctul culminant Din cauza vremii urîte se hotărîse să se mai facă o slujbă pentru cei care nu putuseră participa la cea de dimineaţă. Vechea liturghie îşi dezvăluia tainele în umbră. În faţa altarului, straiele violete ale preotului accentuau întunericul, aşa cum vocea sa făcea ca liniştea să fie mai profundă.
Preotul luă potirul cu mîna stîngă, iar cu dreapta făcu semnul crucii:
―Benedixit, deditque discipulis suis, dicens: Accipite, et bibite ex eo omnes.
Ridică potirul cu sînge amestecat cu apă, vin trans- substanţiat:
―Hic est enim Calix Sanguinismei… acesta este Sîngele Meu…
Christopher Wylam şedea în ultimul rînd, printre ceilalţi enoriaşi, ridicîndu-se şi aşezîndu-se o dată cu ei, intonînd răspunsurile, spunîndu-şi rugăciunile pe rozariu, inspirînd parfumul greoi de tămîie. William, fiul lui, stătea alături de el, imitînd cu degetele firave gesturile tatălui, recitînd atît cît ştia din răspunsuri. William avea zece ani, dar părea mai matur, ca şi cum ştia deja ce îi rezervă viaţa.
Pentru copil tatăl era aproape un necunoscut. Pînă în urmă cu paisprezece luni Christopher abia dacă fusese ceva mai mult decît un nume. William îşi amintea încă de fotografiile din camera mamei, la Carfax, în căsuţa de la marginea Hexhamului, unde locuiau împreună cu mătuşa Harriet şi cu cei trei veri ai săi, Roger, Charles şi Annabel. Nu izbutise niciodată să identifice bărbatul din acele fotografii şterse cu silueta vagă pe care o văzuse ultima oară la vîrsta de trei ani, făcîndu-i cu mîna lui şi mamei sale prin fereastra trenului aglomerat care ieşea din gara din Delhi.
Dar nu-şi mai amintea aproape nimic despre Delhi, doar lucruri mărunte, ca nişte frînturi de vis: o doică bătrînă aplecată asupra lui, cîntînd încet în noapte, un elefant de jucărie, pe roţi, pe care-l trăgea după el cu o sforicică, plase mari, albe, atîrnate deasupra pătuţului său ca să-l apere de ţînţari.
Revenirea lui Christopher în lumea lui William – un străin îmbrăcat în straie ciudate, care pretindea că îi este tată – nu făcuse decît să o zdruncine. Băiatul îşi amintea emoţia crescîndă a mamei, pe măsură ce se apropia ziua reîntoarcerii lui Christopher – obrajii încinşi de febră, ochii adînciţi în orbite, strălucind de nerăbdarea întîlnirii. El însuşi aşteptase, curios, întoarcerea soldatului de la război, îmbrăcat în uniformă şi decorat cu medalii strălucitoare. „Bye, Baby Bunting, Daddy’s gone a hunting” obişnuia mama să-i cînte înainte de culcare, cînd era mai mic, exorcizînd întunericul însingurat, lipsit de prezenţa tatălui. „Gone to fetch a rabbit-skin to wrap a Baby Bunting in“. Dar în poartă se oprise un bărbat îmbrăcat în haine civile, care nu se putea lăuda cu nici un act de eroism şi nici măcar cu vreo medalie pe care fiul său să o poată lustrui cu veneraţie.
Dezamăgirea lui William fusese crîncenă. Prezenţa verilor nu făcuse decît să pună paie pe foc. Adam, tatăl lor şi unchiul lui William, căzuse pe front, la Somme, cu trei ani în urmă. Fotografiile lui, îmbrăcate în mătase neagră, ocupau un loc de cinste pe policioara şemineului din Carfax; medaliile lui odihneau pe catifea, într-o casetă de sticlă; lîngă altarul Bisericii Sfînta Maria, în stînga, era aşezată o placă în memoria lui.
Roger şi Charles îi făceau acum viaţa insuportabilă. Îşi băteau joc de tatăl lui care, spuneau ei, nu a fost niciodată un soldat adevărat; sau, dacă a fost, probabil că a făcut războiul aplecat deasupra unui birou, undeva, în India – ce mai încolo şi-ncoace, ca unul declarat inapt să facă armata. O dată lăsaseră pe patul lui William o pană albă de care era prins un bileţel scris de mînă: „Pentru tatăl tău“.
Toate astea ar fi fost destul de greu de suportat pentru un băieţel de nouă ani. Dar întoarcerea tatălui a coincis cu ultima sforţare a mamei în lupta cu boala care o măcina de optsprezece luni. „Declinul“, spuneau oamenii cînd îşi închipuiau că William nu îi aude, iar din felul în care îşi fereau ochii de el, îşi dădea seama că se aşteptau la ce era mai rău. În ultimele şase luni nu o ţinuse în viaţă decît gîndul la reîntoarecerea lui Christopher. El vedea asta în ochii mamei de fiecare dată cînd intra în dormitorul ei rece: o nerăbdare mistuitoare care o înflăcăra şi o epuiza.
La două luni după venirea lui Christopher, chiar înainte de Crăciun, cînd toată lumea părea că se pregăteşte de sărbătoare, pentru o nouă naştere în vechea lume, mama sa se stinsese în somn. Deşi ştia că e nedrept, William îl învinovăţea pe tatăl său pentru moartea ei. Christopher însuşi purta în suflet un sentiment vag de vinovăţie, care nu făcea decît să accentueze acuzaţiile nerostite ale fiului său. Adevărul era că se simţea stînjenit în prezenţa băiatului şi nu reuşea să se obişnuiască nicidecum cu ideea morţii soţiei sale. Nu era omul care să caute sau să dea explicaţii. În iarna aspră care urmase se plimbase ore în şir pe cîmpia pustie şi îngheţată, căutînd să scape de sentimentul chinuitor de vinovăţie sau cel puţin să-l domolească pentru un timp. Păstra o distanţă dureroasă între el şi băiat.
Primăvara care venise afînase ogoarele şi aşternuse primele flori peste mormîntul Elizabethei, dar nu făcuse nimic pentru a-i apropia pe tată şi pe fiu. Apoi, brusc, totul se schimbase. Într-o zi, cînd Christopher era plecat la Hexham cu sora lui, Harriet, William se strecurase neobservat în camera tatălui său şi deschisese biroul. Ce căuta? Nu ştia nici el exact. Poate că încerca să-l cunoască mai bine. Şi, într-un fel, chiar reuşise.
În sertarul din dreapta, sus, găsise printre hîrtii o cutiuţă roşie. Pe capac era gravată coroana regală, iar înăuntru se afla o medalie în formă de cruce. William o recunoscu imediat: era Crucea Victoria. Văzuse o reproducere a ei într-o revistă, în timpul războiului. Într-un plic aşezat lînga cutie descoperi o scrisoare de la Palatul Buckingham, în care maiorul Christopher Wylam era felicitat în termeni elogioşi pentru „curajul deosebit cu care îşi servise Regele şi Patria“.
Zile întregi William oscilă între emoţia provocată de descoperirea făcută şi sentimentul de vinovăţie stîrnit de modul în care ajunsese la ea. Duminică, după slujbă, îşi mărturisi păcatul preotului. Acum avea atît de mare nevoie de o explicaţie, încît uită de teama de a fi pedepsit. Iar în după-amiaza aceea, pentru prima oară, stătuseră de vorbă în biroul lui Christopher, pînă ce focul se stinsese în şemineu, prefăcîndu-se în cenuşă.
Christopher îi povesti băiatului că războiul înseamnă mai mult decît bătălii, tancuri sau avioane; că războiul lui din India, purtat de unul singur, fusese plin de boli şi de trădări; şi că tot ceea ce îi spusese acum trebuia să rămînă un secret inviolabil, cunoscut doar de ei doi.
Din ziua aceea începură să se apropie, împărtăşind, în sfîrşit, durerea celuilalt, atît cît puteau. Hotărîră ca William să mai rămînă cel puţin un an la Carfax, după care vor vedea dacă va pleca sau nu la o şcoală din oraş. Cînd veni vara, mormîntul Elizabethei era acoperit cu trandafiri.
Ajunseseră la Tatăl Nostru. Preotul spunea cu glas tare rugăciunea binecunoscută, intonînd-o cu o blîndeţe exersată. Probabil că o repetase de mii de ori în viaţa lui. Era un bărbat tînăr, abia trecut de treizeci de ani; în timpul războiului servise ca preot militar. Christopher era curios să ştie la ce se gîndea în timp ce rostea rugăciunea. La Hristos, răstignit pe crucea misiunii Sale, ţintuit în piroane mari la mîini şi la picioare? La solemnitatea gesturilor sale zilnice? La misiunea lui de preot, care îl îndreptăţea să unească şi să despartă, să blesteme şi să binecuvînteze? Sau, poate, la cina care îl aştepta, la plăcinta cu carne şi napi şi la cartofii prăjiţi, plutind în sosul gros?
Un observator atent ar fi remarcat fără dificultate că Wylam era un englez care trăise prea puţin în Anglia. Nu se simţea în largul lui în hainele groase, de iarnă, iar pielea păstra acel bronz dat de soarele ţărilor calde. Părul blond, albit de soare, era pieptănat pe spate, dezvelindu-i fruntea îngîndurată. Pielea de la colţul ochilor era brăzdată de riduri fine care se întindeau spre tîmple, ca firele unei pînze de păianjen. Ochii negri, umbriţi de gene grele, erau limpezi, cu o privire pătrunzătoare care, de multe ori, îi surprindea pe cei din jur. Lăsa impresia – sau poate că era doar efectul luminii înşelătoare a lumînărilor – că nu vede ce se petrece în jurul său, ci priveşte mai departe, spre zări străine.
Îşi plimba ochii roată prin biserica micuţă. Nu se încumetase prea multă lume să iasă din casă în seara aceea. Stranele din faţă erau ocupate de bărbaţi, femei şi copii neastîmpăraţi, unii dintre ei cu adevărat evlavioşi, alţii, mînaţi doar de puterea obişnuinţei sau de un anume sentiment al datoriei. El însuşi venise doar de dragul lui William şi, poate, în semn de căinţă pentru că o trădase pe Elizabeth.
Preotul rupse ostia şi duse la buze dumicatul din Trupul lui Hristos. Ridică potirul şi sorbi din Sîngele Lui, din sîngele lumii, înroşit de iertarea păcatelor.
Christopher încerca să-şi imagineze ce gust avea vinul transformat în sînge şi simţi în gură gustul acru al fierii. Părintele Middleton predica despre Naşterea lui Hristos şi se ruga pentru ca pacea Crăciunului să dăinuie tot anul următor; dar Christopher nu simţea nici o bucurie pentru sosirea Pruncului Sfînt. În seara aceea în inima lui Christopher nu era decît o nesfîrşită furie mută îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a fericitelor sărbători prilejuite de Naşterea Lui.
Liniştea deveni mai profundă cînd preotul ridică o bucată de anafură şi o arătă credincioşilor:
― Ecce Agnus Dei, iată Mielul lui Dumnezeu, ecce qui tollit peccata mundi, Cel ce ridică păcatele lumii.
Unul cîte unul, enoriaşii se ridicară, îndreptîndu-se spre altar, cu spatele înconvoiat sub povara păcatelor. Christopher se ridică şi, împreună cu William, se alătură şirului de păcătoşi în aşteptare. Un bătrîn îngenunche şi deschise gura, scoţînd pe jumătate limba, ca să primească fărîma din trupul Domnului.
― Corpus Domini nostri…
„Aşa de multe păcate, gîndi Christopher în timp ce privea reflexele argintii din flacăra lumînării. Ostia atinse vîrful limbii bătrînului. Păcate grave, păcate de moarte, cele şapte păcate capitale. Păcate făcute cu voie sau fără voie, păcatul trufiei, al desfrînării şi al lăcomiei, păcate trupeşti, păcate sufleteşti. Păcatele cu văzul, cu auzul, păcatele inimii.“
―Jesu Christi…
Îngenunche şi deschise gura. Simţi gustul fad, uscat, al ostiei între buze.
― … custodiat animam tuam in vitam aeternam. Amen.
La moartea Elizabethei o părticică din el pierise împreună cu ea. În cursul după-amiezei trecuse cu William pe la mormîntul mic, acoperit cu zăpadă, ascuns printre celelalte, în spatele bisericii. De-acum trupul ei aparţinea ţărînei. În minte îi reveniră frînturi de imagini de la înmormîntare – gerul pătrunzător, pămîntul tare ca fierul, lopeţile neputincioase, caii negri scoţînd aburi pe nările subţiri, aburi ce rămîneau suspendaţi, stingher, în aerul rece şi rarefiat.
Şi-o amintea aşa cum fusese în ultimele două luni: cînd palidă, cînd aprinsă de febră, absentă, zăcînd cu faţa întoarsă spre perete, dureros de conştientă de apropierea morţii. Trecerea ei din lumea asta nu avusese nimic glorios, romantic sau eteric: fusese o femeie tînără, epuizată de durere, chinuită de tuse şi expectoraţii de sînge amestecat cu spută şi, în final, răpusă fără milă. După ce se sfîrşise, veniseră cîţiva bărbaţi care îi arseseră toată îmbrăcămintea şi mobila din dormitor şi răzuiseră pereţii cu o încrîncenare feroce, ca şi cum ar fi vrut să scoată din pori miasma apăsătoare a morţii. Nu avusese decît treizeci şi unu de ani.
O veghease lîngă pat timp de două luni de zile, ţinîndu-i mîna într-a sa; timp de două luni fusese conştient clipă de clipă de faptul că deveniseră doi străini. Murise în braţele lui, dar la fel de bine şi-ar fi putut da sufletul în braţele asistentei medicale. Îi despărţeau mult mai multe lucruri decît războiul: în lumea lor dragostea era un sentiment tot atît de rar întîlnit ca şi iertarea. Se cunoscuseră în Delhi cu unsprezece ani în urmă, la primul bal al sezonului de iarnă. Ea sosise împreună cu „Flota de pescuit“ – contingentul anual de tinere fete în căutare de soţi – şi rămăsese în calitate de doamnă Wylam. Nu o iubise – fetele din „Flota de pescuit“ nu aveau pretenţii legate de dragoste – dar se obişnuise să o ocrotească.
Se aşeză la loc în strană. În faţa altarului preotul limpezi cupa şi începu să recite antifonul:
― Ecce Virgo concipiet et pariet filium. Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte un fiu.
Peste o lună Christopher împlinea patruzeci de ani, dar se simţea mai bătrîn. Generaţia lui – atîţi cîţi mai rămăseseră în viaţă – era deja bătrînă; tineri îmbătrîniţi, sortiţi să conducă un imperiu pe cale de a se nărui şi să oblojească rănile lăsate de război. Se înfioră. Europa era ameninţată de o nouă încleştare. În urmă cu un an acest gînd l-ar fi lăsat rece. Însă acum se temea pentru fiul lui.
Spre deosebire de atîţia alţii care luptaseră în tranşeele din Franţa şi din Belgia, trupul şi mintea lui Christopher rămăseseră intacte. Dar lupta care se purta înăuntrul lui, acel război tenebros, secret şi murdar, despre ale cărui amănunte nici măcar nu avea voie să vorbescă, îl schimbase. Revenise cu trupul întreg, dar cu sufletul zdrenţuit: rece, rece şi stingher, sufocat de praful ţinuturilor indiene care îi umpleau gîtul, plămînii şi nările cu un iz amărui şi sec.
Moartea Elizabethei, survenită atît de curînd după întoarcerea lui, transformase acea senzaţie într-un lucru palpabil, permanent, îngheţat, dur, pietrificat în sîngele lui, de neînlăturat. Era ceva plămădit în parte din sentimentele fireşti născute de război şi de confruntarea cu moartea: amărăciunea, neputinţa de a se putea bucura, o anumită răceală în manifestarea sentimentelor, durerea chinuitoare, senzaţia acută a lipsei oricărui sens. Dar mai erau şi alte sentimente care îl surprindeau: conştientizarea profundă a valorii umane, ascunse în spatele aparenţelor, compasiunea, atît faţă de oamenii pe care îi ucisese, cît şi faţă de sine în momentele în care dăduse dovadă de cruzime, resemnarea de a accepta ceea ce i se părea ca fiind inevitabil. Uneori visa la munţi înalţi, înveşmîntaţi în alb şi la lacuri cu oglinda netedă şi apa răcoroasă. Şi petrecea foarte mult timp cu William.
Preotul dădu citire ultimului Psalm, oamenii murmurară ultimele rugăciuni şi cîntară imnurile vecerniei şi slujba se sfîrşi. Christopher îl luă de mînă pe William şi ieşiră amîndoi în întunericul serii. Era duminica din ajunul Crăciunului, dar îi venea greu să creadă că Mîntuitorul se va mai întoarce vreodată în lume.
Nici unul dintre ei nu observă maşina care îi pîndea ascunsă în penumbra din josul străzii.
