Fratia Mormantului de Daniel Easterman
UNU
Gtv’at ha‑Mivtar, Ierusalimul de Nord
Octombrie 1968
Mormintele fuseseră acolo dintotdeauna. La început mândre, apoi ascunse, apoi în întregime pierdute – loc tainic unde moartea continua să‑şi facă datoria, nevăzută şi neîntreruptă. Timp de secole, oraşul fusese retras, aproape lipsit de importanţă. Cei vii cunoscuseră moartea, cei care‑i bociseră fuseseră la rândul lor bociţi, iar câmpiile morţii fuseseră mereu lăsate în singurătatea lor. Nimeni nu‑şi clădise casa peste ele, nu‑şi înfipsese plugul în pământul lor, nu‑şi lăsase oile să pască printre ele.
În oraş fusese foc şi foamete. Armate trecuseră prin el. Turnurile înalte se prăbuşiseră, soarele se transformase în sânge, iar cenuşa plutise în vânt ca o ninsoare neagră de sfârşit de iarnă. Zei noi veniseră să locuiască pe ruinele Templului.
Cu un an în urmă, vechiul Dumnezeu reintrase în luptă. Armata israeliană cucerise Ierusalimul de Est, alungându‑i pe adversarii arabi înapoi peste Iordan. Şofarul răsunase din nou pe colina Templului. Acum buldozerele cutreierau bătrânele dealuri, săpând drumuri şi netezind pământul pentru a face loc caselor, şcolilor şi spitalelor. Urmaşii celor morţi veniseră să‑şi revendice moştenirea.
Cu o lună în urmă, în timp ce un buldozer săpa într‑un deal numit Giv’at ha‑Mivtar, la vest de şoseaua Nablus, unul dintre muncitori văzuse primul mormânt. Erau trei cu totul, grupate, dar situate pe niveluri separate, Unul era accesibil numai prin bolta de deasupra, fiindcă intrarea fusese deja acoperită de noua şosea care se construia.
O echipă de arheologi de la Departamentul Muzeelor şi Antichităţilor primise un termen de o lună pentru a studia mormintele şi conţinutul lor. La sfârşitul acestei perioade, adică după doar câteva zile, oasele trebuia să fie reaşezate în sarcofage şi îngropate la loc. După aceea buldozerele şi compresoarele aveau să se întoarcă, pentru a turna smoală şi ciment în fâşii topite, iar morții aveau să‑şi reia somnul.
Gershon Aharoni se împiedica, înjură în barbă şi se întoarse la bărbatul din spatele său.
— Fiţi atent, aici e o mică treaptă, spuse el, străduindu‑se să zâmbească, şi‑i întinse italianului o mână de sprijin. Trebuia să‑şi reprime nervii, iritarea de a se afla, pur si simplu, acolo. Existau multe lucruri urgente de făcut la muzeu, iar timpul era şi aşa puţin. Îi venea să‑l bată pe Kaplan pentru că îi dăduse această treabă.
Fă tot ce poţi, Gershon. Plimbă‑l. Stârneşte‑i interesul. Lasă‑l să‑şi bage nasul puţin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact. Ascunde tu unul într‑un loc în care să dea uşor peste el, fă‑l să se simtă implicat. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, îndulceşte‑l cumva. Dacă e nevoie, spune‑i că ne aşteptăm din clipă în clipă să găsim rămăşiţele lui Iisus, ale Fecioarei Maria şi ale celor doisprezece apostoli la un loc. Şi capul Sfântului Ioan Botezătorul şi Sânii Salomeii, dacă pare uşor de dus de nas. Dar convinge‑l să cheltuiască bani. Mulţi bani. Atât cât e nevoie pentru o fundaţie de cercetare şi un muzeu nou. Lasă‑l să‑şi folosească imaginaţia, dacă are. Fondul Episcopului Migliau pentru Arheologie Biblică – vezi dacă‑i place cum sună. Poate să‑l scrie cu litere mari de zece picioare, dacă‑i face plăcere. Totul e să‑l aduci mâine dimineaţă la biroul meu, cu aerul unui om care‑şi câştigă existenţa semnând cecuri.
— Mulţumesc. E mai întuneric decât mă aşteptam, răspunse episcopul, sprijinindu‑se o clipă de mâna lui Aharoni, asemenea unui balerin nehotărât, condus pe scenă.
Aharoni înălţă brusc lampa care împrăştie o lumină sulfuroasă asupra firidelor lungi şi subţiri, scobite adânc în pereţii încăperii pentru a servi drept nişe funerare, unele pentru corpuri întregi, altele adevărate osuare de calcar, adăpostind, uneori, relicvele unei întregi familii.
— Până mâine dimineaţă vom repara generatorul. Dacă preferaţi, ne putem întoarce atunci.
Şi lasă‑mă să mă întorc la oalele mele până la sfârşitul zilei.
Era întuneric afară. Muncitorii de peste drum plecaseră acasă. Nimeni nu mai săpase după ora patru, când cedase generatorul care alimenta lămpile. De vreme ce oricum erau multe de făcut la Institut – obiecte descoperite de înregistrat şi măsurat, artefacte de fotografiat, vase de restaurat – toată lumea se întorsese acolo. Dimineaţă devreme aveau să trimită un tehnician ca să repună luminile în funcţiune. Între timp, Aharoni folosea o lampă de furtună pentru a‑şi conduce oaspetele prin mormintele goale.
— Nu, mă simt foarte bine. Poate e chiar mai interesant aşa, mai... autentic.
Episcopul Giancarlo Migliau era un bărbat înalt de peste şase picioare, iar prezenţa lui era impunătoare în peşteră. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani; era slab şi spiritualizat, parcă lipsit de substanţă, cu oase proeminente, dar mişcări line, ca şi cum nu s‑ar fi aflat cu totul în spaţiul ocupat de corpul său. Stând drept în mijlocul încăpem, părea să o umple, nu prin masivitate, ci prin simplul fapt de a fi acolo. Lui Aharoni îi evoca o sperietoare pe câmp, după furtună, cu braţul negru proiectând o umbră zdrenţuită peste straturile de porumb inundate.
Era un om bogat, descendent al unei familii aristocrate din Veneţia, una dintre puţinele care nu căzuseră în uitare sau nu se stinseseră cu totul în secolul al optsprezecelea Strămoşii lui îndepărtaţi fuseseră evrei, dar încă de pe timpul primei lor înnobilări îşi încredinţaseră, la fiecare generaţie, câţiva urmaşi Bisericii. Fraţii lui Giancarlo continuaseră cealaltă tradiţie a familiei, afacerile bancare, operând acum nu de la mesele simple de lemn de pe Rialto, ci din clădirile uluitoare de marmură din Mestre, Roma si Milano.
De ani de zile, Giancarlo era un amator pasionat de arheologie biblică. Participa la conferinţe de câte ori avea posibilitatea, colabora cu câte o lucrare ocazională la cele mai importante jurnale catolice şi îşi folosea cu o mână largă averea personală pentru a înzestra asociaţiile de cercetare în domeniu. Petrecea în Israel cel puţin o lună pe an vizitând şantiere arheologice, făcând turul muzeelor şi întâlnindu‑se cu studenţi la Institutul Franciscan de Arheologie din Ierusalim.
De câteva ori participase la săpături, mânuind o lopăţică şi o perie fină şi descoperise fragmente de vase şi lămpi pe care le înmânase experţilor pentru a fi curăţite şi catalogate. Acestea fuseseră acolo de pe vremea Noului Testament, locuri în care putea atinge câte un obiect proaspăt scos din argilă şi‑şi putea spune: „Vasul acesta era aici când Iisus a venit pe pământ” sau putea călca pe un fragment de drum şoptind: „Poate Iisus a călcat aici, chiar pe această piatră.”
Descoperirea mormintelor de la Giv’at ha‑Mivtar îi stârnise imaginaţia. În măsura în care se putea aproxima, acestea conţineau relicve dintr‑o perioadă cuprinsă între secolul I î.Hr. şi distrugerea celui de‑al doilea Templu în anul 70 d.Hr. Curăţarea lor era o activitate prea specializată şi prea urgentă pentru a permite amatorilor să ia parte, dar el primise aprobarea de a face această vizită, ca să vadă mormintele al căror conţinut era examinat la Muzeul Israelului.
— Aici aţi găsit trupul barbarului care credeţi că a fost crucificat? întrebă el. Cel pe care l‑am văzut la muzeu?
Se aflau în primul mormânt, cel mai mare dintre cele patru, în incinta funerară inferioară, o încăpere dreptunghiulară din care porneau, ca nişte raze, opt firide.
— Aici. Aharoni ridică lampa spre o adâncitură din dreapta. Scheletul era într‑un osuar, împreună cu cel al unui copil.
Migliau revăzu în minte oasele: labele picioarelor prin care trecea un piron şi tibiile zdrobite de o lovitură puternică. Un sentiment de recunoaştere îi provocase ameţeala. Omul putea foarte bine să fi fost unul din cei doi tâlhari crucificaţi împreună cu Iisus, putea să fi fost răstignit pe muntele Golgotei la câţiva paşi de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Era aproape. Simţea asta.
— Cum îl chema? Aţi găsit vreun nume?
— Jehohannon. Numele era scris pe marginea osuarului în arameică.
Episcopul atinsese uşor osul cu un deget. Între el şi capul pironului fusese prinsă o bucăţică de lemn. Lemn roman şi metal roman, instrumentele uciderii lui Dumnezeu. Era cald şi zăpuşeală în mormânt, ca şi cum de secole n‑ar mai fi pătruns nici un pic de aer curat.
Migliau oftă. Simţea că‑l apasă tavanul jos al încăperii. Lampa pâlpâi. Umbre se târâră pe pereţii de stâncă ciopliţi grosolan. Niciodată nu fusese în stare să suporte ideea morţii, conştiinţa decăderii ireversibile.
— Ce e acolo? întrebă el, traversând camera spre peretele sudic. Se pare că au lăsat un spaţiu larg, fără firide.
— Da, şi nouă ni s‑a părut ciudat. Dar să nu uităm că mormântul era departe de a fi plin. N‑au mai avut nevoie să sape firide; în anumite locuri calcarul e foarte dur.
Episcopul îşi plimbă mâna de‑a lungul peretelui.
— Cred că cineva a lucrat şi aici.
Peretele era aspru, ascuţit pe alocuri, ca şi cum ar fi fost cioplit cu toporul sau cu dalta. Pipăi cu degetele suprafaţa de calcar.
Aharoni veni lângă el şi înălţă lampa, luminând stânca.
— Da, cred că aveţi dreptate, spuse el.
Era ciudat. Nu observase înainte, în lumina puternică furnizată de generator. Dar în strălucirea blândă a lămpii de furtună, semnele unei activităţi se vedeau limpede pe o bucată de perete.
Lucrând cot la cot acum, cei doi urmăriră liniile pe care le lăsase unealta folosită.
— Urmele par să se oprească aici, zise episcopul, trecând cu degetele de‑a lungul unei fisuri aflate aproape la nivelul pieptului.
— Aş spune că s‑au rezumat cu săpatul la această zonă centrală, adăuga Aharoni, delimitând o suprafaţă de aproximativ trei picioare pătrate.
Îşi plimbă un deget pe laturi, întâi pe cea din stânga, apoi pe cea din dreapta, de sus în jos. Câteva bucăţi de calcar căzură pe pământ. Aplecându‑se, desenă latura de jos a pătratului, apoi se ridică şi se îndepărtă de perete.
Migliau se întoarse şi îl privi. Faţa îi era în umbră, ochii nu i se vedeau deloc.
— Ăsta nici măcar nu face parte din perete, rosti el.
Vocea îi răsună spartă, imaterială. Zidurile groase o îngropară şi pe ea, alături de oase şi de carne.
— Ce vreţi să spuneţi?
Evreul simţi un fior de emoţie pe şira spinării
— E un bloc de piatră scos afară, apoi fixat la loc şi aranjat ca să nu se vadă marginile. Nu înţeleg. Cum de nu l‑aţi văzut până acum?
Aharoni ştia răspunsul la această întrebare. Lucraseră sub presiunea timpului, grăbindu‑se să facă ceea ce era absolut necesar: măsurătorile camerelor, scoaterea osuarelor din cavităţi, adunarea fragmentelor de lămpi şi vase piriforme împrăştiate pe jos. Nu avuseseră timp pentru detalii subtile. Iar aceste crăpături erau foarte subtile. Chiar şi în condiţii obişnuite ar fi putut să treacă mult timp neobservate.
— Ar fi mai bine să ne întoarcem la muzeu, să‑l anunţăm pe director. Abia dacă mai este timp să vedem ce e dincolo de perete, dacă o fi ceva. Am putea începe lucrul mâine dimineaţă.
— Dar noi suntem aici, acum, Mi‑aţi spus că timpul vă presează. Cred că ar trebui să aruncăm măcar o privire în seara aceasta.
Migliau nu mai fusese niciodată atât de aproape de o descoperire. Toate săpăturile la care participase până atunci fuseseră relativ banale şi aproape încheiate în momentul în care se implicase el. Acum avea şansa de a vedea ceva nou, la prima mână, şi chiar de a fi considerat unul dintre descoperitori. Cine putea şti ce se afla în spatele blocului de stâncă. Poate era tocmai ceea ce căuta. Se sprijini cu amândouă mâinile pe una din laturile blocului şi începu să împingă.
— Nu cred că e bine...
Aharoni amuţi la auzul zgomotului de piatră alunecând pe piatră, purtat de ecou prin toată încăperea.
— Ajutaţi‑mă, vă rog, strigă Migliau. Stânca e foarte grea.
Lasă‑l să‑și bage nasul puțin, să se murdărească pe mâini, să găsească un artefact. „Ce naiba”, se gândi Aharoni. Bucuria descoperirii era totul. În fond, era arheolog. Asemenea clipe se iveau rar în viaţă, poate niciodată. Aşeză lampa jos cu grija, trecu lângă Migliau şi‑şi puse mâinile pe piatra grea.
Împinseră amândoi, încordându‑şi spatele şi brațele, şi simţiră greutatea lespezii în picioare, o masă ce vibra dens, părând să aparţină cumva acestui spaţiu subpământean. Piatra se mişcă, la început puţin, apoi, pe măsură ce‑i învăţară dimensiunile, cu mai mulţi ţoli deodată. Brusc, o simţiră trepidând, doar o fracţiune de secundă, dar îndeajuns ca să‑şi dea seama că începuse să iasă. Împinseră mai tare, cu venele încordate pe gât şi muşchii fremătând de efort
Pe neaşteptate, piatra le scăpă din mâini şi căzu în bezna din spate. O clipă mai târziu se auzi o bufnitură violentă, urmată de o linişte absolută. Cei doi îşi ţinură respiraţia. Un miros stătut, de aer multă vreme închis, se strecură prin deschizătură în camera în care se aflau. Iar sub acest strat dens de aer nemişcat, în adânc, persista un alt miros, un parfum imperceptibil, vag, îndoliat, de mirodenii. Un moment păru să‑i atingă, apoi dispăru.
Aharoni ridică lampa şi o ţinu spre intrarea întunecata. Imediat în jurul ei se îngrămădiră mii de umbre. Se aplecă în deschizătură, scrutând întunericul. Când vorbi, în sfârşit, glasul îi era încordat si înăbuşit
— Cred că am găsit încă un mormânt
Doi
Aharoni intră primul. Păşi atent, ținând lampa cu grijă în faţă, de teamă să nu mişte sau să nu spargă vreun obiect care s‑ar fi putut afla pe pământ. Mormântul era îngust mai mic decât toate celelalte. Dar părea mai finisat şi mai ordonat. Părţi din pereţi fuseseră văruite, iar podeaua, atent măturată. Nu existau firide, doar trei sarcofage mari de calcar, în mijlocul camerei boltite. Erau mai lungi şi mai masive decât oricare dintre osuarele găsite în celelalte morminte.
Lui Migliau îi trebui mai mult timp ca să se strecoare prin deschiderea îngustă. Corpul lui mare fu nevoit să suporte o strânsoare mai puternică, dar reuşi să treacă, într‑un sfârşit, plin de praf, zgâriat pe alocuri şi răsuflând din greu. Simţi imediat: acest mormânt peste care dăduseră nu era unul obişnuit Mai corect, îşi spuse, peste care el dăduse.
Rămase lângă intrare, încordat, urmărindu‑l pe evreu cum se mişca printre coşciuge, se apleca să citească inscripţii şi apoi se ridica; în lumina slabă, galbenă, calcarul dur căpăta consistenţa untului. Episcopul încercă să vorbească, dar îşi simţi gura uscată şi limba aspră, incapabilă de a articula.
În cele din urmă, Aharoni se ridică în picioare şi se întoarse cu faţa spre celălalt
— Cred că ar trebui să veniţi aici, spuse el. Vocea îi tremura, iar Migliau observă că şi mâna în care ţinea lampa îi era nesigură. Episcopul simţi că i se strânge inima, ca şi cum ar fi fost prinsa într‑un burete ud. Mormântul acesta nu era obişnuit, coşciugele acestea nu erau obişnuite şi nu conţineau nişte oase oarecare. Era absolut sigur. Şi siguranţa lui îl îngrozi până în măduva oaselor. Ceva îi spunea că găsise ceea ce căutase dintotdeauna.
Distanţa dintre perete şi sarcofage i se pâru cea mai lunga pe care o străbătuse vreodată; nu erau doar picioare şi ţoli, nu erau nici măcar secole, ci altceva, mult mă adânc şi mai înfiorător.
— Ce e? întrebă el. S‑a întâmplat ceva?
Aharoni era palid, în ciuda luminii galbene. Migliau voia să râdă, să strige, să lovească ceva. Sentimentele îi oscilau de la o extremă la alta. Se simţea prizonier în cripta îngustă.
Evreul îşi umezi buzele. Auzea sâsâitul slab al lămpii. Îşi auzea ritmul propriei respiraţii. În rest, linişte. Nu el dorise acest lucru.
- Înţelegeţi arameica? întrebă el.
— Puţin... Mă descurc. Nu sunt specialist, sunt..
— Nu contează. Vreau doar să mă ajutaţi să examinez aceste inscripţii, atât.
— Dar le‑aţi examinat deja. Ce spun?
Aharoni nu răspunse. Îl privi misterios pe italian.
— Cred că ar trebui să vă uitaţi şi dumneavoastră, şopti el.
Primul sarcofag era o cutie lungă cu capac ţuguiat, decorat cu rozete şi linii incizate. Avea cam şase picioare lungime şi două picioare lăţime. Un sarcofag evreiesc specific pentru acea perioadă. De‑a lungul uneia dintre laturi era o inscripţie cu caractere ebraice.
— Înţelegeţi? întrebă Aharoni.
Migliau clatină negativ din cap. Nu era decât o simplă cutie plină cu oase, îşi spuse. Mai întâi carnea fusese lăsată să putrezească, apoi oasele fuseseră adunate într‑o grămăjoară şi aşezate în acest coşciug. De ce l‑ar tulbura atât de puternic vederea lui?
— V‑o citesc eu. Să‑mi spuneţi dacă vi se pare că greşesc.
Aharoni se apleca şi aduse lampa mai aproape de inscripţie.
Urmează două cuvinte pe care nu le înțeleg, apoi:
După traducerea mea. sună cam aşa:
„Acesta este mormântul lui Iacov, fiul lui Iosif, stăpân si păstor... comunitatea din Ierusalim – ucis din ordinul lui Hananiah, mare preot în zilele de după moartea guvernatorului Festus.”
Migliau nu spuse nimic. Aerul i se oprise în piept şi nu‑l mai putea da afară. Nu era istoric, dar ştia destul de multe ca să înţeleagă ce spunea inscripţia şi la al cărui trup se referea. Iacov, fratele lui Iisus, primul conducător al comunităţii creştine din Ierusalim, fusese ucis cu pietre împreună cu alţi creştini, în anul 62 d.Hr. Prin decretul Sinedriului, din ordinul iui Hananiah – Anania.
Episcopul nu ştia ce să facă. Voia să plângă, să strige sau să găsească alt mijloc de a‑şi exprima emoţia pe care o simţea, dar nu reuşea decât să se uite fix la piatră, ca şi cum însăşi vederea acesteia l‑ar fi împietrit. În cele din urmă, expiră aerul din plămâni, se întinse după Aharoni şi‑l apucă strâns de braţ.
— Sunteţi sigur? întrebă el.
Evreul îi prinse la rândul lui mâna, desfăcându‑i degetele. Făcu o pauză.
— Nu, nu sunt sigur. Literele sunt şterse, lumina e slabă. Dar cred că nu mă înşel. Când le veţi vedea şi pe celelalte două, veţi înţelege.
— Ce să înţeleg?
— Veţi vedea. Evreul tăcu şi se duse la cel de‑al doilea osuar Era mai simplu decât celălalt, dar în rest avea acelaşi model şi aceeaşi fineţe. Pe capac era sculptat conturul unui copac, dar pe părţile laterale nu era nici un ornament, doar o inscripţie scurtă. Migliau ştia cum avea să sune. Ştia de mai mulţi ani.
citi Aharoni nesigur, ca şi cum cuvintele ar fi refuzat să i se dezvăluie. „Corpul lui Miriam, soţia lui Iosif, mama lui Iisus şi a lui Iacov. Pacea fie cu ea.”
Lumina arunca umbre fantomatice pe pereţi şi pe tavan. Migliau avu impresia că le auzea mişcările, asemenea unor uriaşe aripi negre bătând într‑un spaţiu închis, aripile unor păsări oarbe, furioase. Ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să le alunge, dar umbrele se liniştiră şi o părăsiră în cea mai adâncă tăcere.
— Mai e unul, spuse Aharoni. Lui Migliau i se păru că vocea venea din celălalt capăt al universului.
Străbătură împreună cei câţiva paşi până la cel de‑al treilea şi ultimul sarcofag. Era alb şi foarte delicat sculptat, dar foarte solid, ca şi cum n‑ar fi fost gol pe dinăuntru, ci un bloc întreg cioplit în piatră vie. Migliau îl privi pe Aharoni care‑şi trecu uşor mâna peste capac.
Pe o latură, printre rozete şi alte ornamente incizate, un cerc ieşea puternic în relief. În el era sculptată o menora cu şapte braţe, sfeşnicul Templului, luat de romani la distrugerea Ierusalimului, în anul 70. Totuşi, aceasta nu era o menora obişnuită. Cele şase braţe laterale aveau forma normală, dar cel din mijloc era în formă de cruce. Dedesubtul cercului, un rând de litere adânc încrustate se lupta să iasă la lumină.
Aharoni citi rar, pronunțând apăsat fiecare cuvânt, fără să şovăie din nesiguranţă, ci cu precizia unuia care ştie exact ce citeşte şi ce înseamnă:
Tăcu. Migliau înţelesese. Poate nu fiecare cuvânt sau fiecare silabă, dar exact atât cât avea nevoie. Aharoni nu suportă să‑şi ridice privirea, să‑l vadă uitându‑se la el. Nu putea face nimic. Citise inscripţia. Mai rămânea să o traducă: „Trupul lui Iisus, fiul lui Iosif şi al lui Miriam, care a fost crucificat din ordinul lui Pontius Pilat, guvernator al Iudeii, în al patrulea an al magistraturii sale. El a fost jertfa care a împlinit ofranda Templului şi se află înmormântat în acest loc pentru a se împlini totul în zilele noastre. Pacea fie cu el.”
Mult timp, nici unul din ei nu spuse nimic. Cuvintele erau nepotrivite, primejdioase. Nu se puteau privi în ochi unul pe celălalt, evreu şi creştin, credincios si necredincios. Doua mii de ani de neînţelegere îi despărţeau.
O dată, Migliau aproape izbucni în râs. O tensiune extraordinară pusese stăpânire pe el. Simţea, în acelaşi timp, euforie si descurajare, ca un copil confruntat deodată cu problemele unui adult. Într‑o clipă, îndoielile unei vieţi întregi se risipiseră, transformându‑se în certitudine. Ceea ce fusese doar credinţă devenise acum cunoaştere. Pentru el, căutarea luase sfârşit. Iar menirea lui era pe punctul de a începe.
Timpul trecea ca şi cum n‑ar fi avut nici o însemnătate. În sfârşit, Aharoni rupse tăcerea:
— Domnule Migliau, şopti el, cred că ar fi bine să plecăm. Poate mai găsim pe cineva lucrând peste program la Muzeu. Trebuie să‑i anunţăm. Înţelegeţi, e o descoperire... epocală. Trebuie să luăm măsuri pentru ca vestea să nu se împrăştie prea devreme înţelegeţi, nu‑i aşa? Dacă se află ceva înainte de a se face o anchetă serioasă... cred că am putea avea probleme. Ziare, televiziune – absolut toate ziarele şi toate posturile de televiziune din lume! Nu putem face faţă fără ajutor. Mai există şi o latura politică... mă înţelegeţi? Biserica dumneavoastră va dori să aibă un cuvânt de spus în tot ce se întâmplă. Fără îndoială, prezenţa dumneavoastră aici a fost o şansă extraordinară pentru ei. Dar şi Bisericile Ortodoxe vor vrea să se implice. Apoi anglicanii, ceilalţi protestanţi. Toată lumea îşi va cere partea din pradă. Tresări, gândindu‑se că nu‑şi alesese prea bine cuvintele. Dar uitaţi‑vă la inscripţii, uitaţi‑vă la sarcofage: e un mormânt evreiesc. Nu vi se pare evident? Înţelegeţi, nu‑i aşa?
Aharoni ştia că prezenta unui episcop catolic era cea mai mare complicație pe care şi‑ar fi putut‑o închipui un om în situaţia lui. Dacă ar fi fost un coleg arheolog, ar fi înţeles nevoia de a acţiona cu precauţie, cu tact. Dar Migliau avea să încerce să profite de situaţie până la capăt. Aharoni auzise că episcopul era ambiţios, că spera să ajungă cardinal. Dacă numele lui ar fi fost legat de o descoperire atât de valoroasă, toate acestea i‑ar fi fost asigurate şi chiar mai mult. Şi, în mod sigur, avea să facă tot posibilul ca Biserica lui să deţină controlul asupra mormintelor: nu mai voiau pe cap un alt Sfânt Mormânt, divizat între facţiuni rivale ca un os între haite de dulăi furioşi.
— Nu, domnule doctor Aharoni, răspunse italianul. Îşi ridică privirea. Toată nesiguranţa i se risipise. Începea să se obişnuiască cu gândul descoperirii. Nu vă înţeleg. Nu văd unde vreţi să ajungeţi.
Bărbatul înalt făcu un pas spre Aharoni. În spaţiul îngust, îl domină ca un turn, încordarea îi devenise furie. Evreul nu înţelegea.
— Voiam doar să spun...
— Am avut impresia că aţi sugerat că poporul dumneavoastră ar avea un fel de drept de proprietate. „Un mormânt evreiesc”, aţi spus. Vreţi să vă faceţi stăpâni şi aici, aşa cum v‑aţi făcut la Templu? Voi deţineţi unul dintre cele trei locuri sfinte ale islamului. Acum poate credeţi că aveţi vreun drept şi aici.
— Nu, nu. Bineînţeles că nu. Trebuie doar să fim atenţi. Nu suntem într‑o ţară creştină. Dacă vă gândiţi că...
— M‑am gândit deja. Vreţi să vă faceţi un merit din faptul că sunteţi evrei. Nu‑i aşa? Vreji să‑mi fluturaţi acest lucru prin faţa ochilor, ca pe un steag, până aş încuviinţa şi aş zice: „Da, totul e al vostru. Şi asta. Şi asta. Luaţi totul. Mea culpa. Aţi suferit destul. Luaţi tot ce vreţi ca recompensă.”
Glasul lui Migliau devenea răguşit şi ameninţător. Se simţea strivit de pereţi, în acelaşi timp speriat şi entuziasmat de ceea ce găsise. Mai mult decât orice, simţea un val negru de ură crescând în el împotriva lui Aharoni. Era absurd, abia îl cunoştea, nu avea nici un motiv să se teamă de el sau să‑l urască, şi totuşi îl irita faptul că se afla acolo.
— Excelenţa voastră, vă rog... nu m‑aţi înţeles.
Aharoni sesiză mânia episcopului. Îi era teamă de el în acest spaţiu închis, atât de slab luminat
— Cred că ar trebui să plecaţi
— Cum...?
— Cred că ar fi bine să ieşiţi. Acesta e un loc sfânt. Nu mă aştept să înţelegeţi. Dar eu înţeleg. Nu aveţi nici un drept să vă aflaţi aici. Nici un drept.
Dar asta nu era de nici un folos. Dacă pleca, evreul n‑ar fi făcut decât să aducă mai mulţi cu el. Acum ei conduceau oraşul. Aveau să năvălească în cămara cea sfântă a lui Dumnezeu şi să o revendice. Îi ura pentru făţărnicia lor, pentru siguranţa cu care luau în posesie pământul pe care călcase Mântuitorul sau. Un neam îndărătnic, aşa îi numise Dumnezeu.
— Cred că ar trebui să plecăm amândoi, zise Aharoni
Italianul reacţiona prea violent la descoperirea lor. Poate era de înţeles. Aharoni, care nici măcar nu era un evreu practicant, şi cu atât mai puţin un creştin, fusese profund impresionat de ceea ce găsiseră. Era conştient de încărcătura emoţională a descoperirii De aceea voia ca lucrurile să fie făcute cum trebuie, înainte ca huliganii, oportuniştii şi demagogii să aibă ocazia de a interveni. Cutremurându‑se, îşi aminti de o companie americana care comercializase rămăşiţe ale epavei Titanicului pe post de prespapieuri. Ce efect ar fi avut descoperirea trupului lui Iisus pe piaţa bursieră?
Făcu un pas înainte şi‑şi puse mâna pe braţul bărbatului mai înalt. Migliau îl apucă de încheietură şi‑l trase spre el.
— Mesia a venit şi voi L‑aţi răstignit. Iar acum vreţi să‑i transformaţi trupul într‑un fel de jucărie politică, pretext de târguieli pentru politicienii voştri.
— Vă rog, nu vreau să intru într‑o dispută religioasă cu dumneavoastră. Nu e treaba mea.
Episcopul Migliau aşteptase toată viaţa acest moment Nu se îndoise niciodată că exista un mormânt şi nici că el va fi cel care‑l va găsi. Dar în imaginaţia lui era întotdeauna singur în momentul descoperirii. Aharoni nu intrase niciodată în calculele sale, până acum.
„Te rog, Doamne, gândi el, spune‑mi ce să fac. M‑ai călăuzit până aici, mi‑ai oferit această onoare. Am nevoie de ajutorul Tău. Nu pot să răzbat singur.”
Se uită în jur, la Ahaioni, la mormânt întreaga lui existenţă fusese rescrisă aici, pe un bloc de calcar, într‑un mormânt neluminat – o inscripţie imperfectă scrisa de o mână necunoscută. În acel moment ştiu ce trebuia să facă. Ce voia Dumnezeu de la el. Era voinţa lui Dumnezeu. Evreul avea de gând să vorbească lumii necredincioase despre acest loc. Nu putea să îngăduie aşa ceva. Dumnezeu nu avea să‑l lase.
Migliau îl privi o data pe Aharoni în ochi
— Iartă‑mă, şopti el.
Dar ştia ca Dumnezeu îl iertase deja. Îl împinse cu putere pe evreu. Aharoni se împiedică şi îşi pierdu echilibrul. Se clătină şi căzu, lovindu‑se tare cu capul de coltul ascuțit al sarcofagului din mijloc. Nici măcar nu strigă. Între îmbrâncitură şi lovitura mortală, între prăbuşire şi ultima suflare nu trecu nici o secundă. Muri pe loc. Sângele şiroi pe piatra albă, strălucitor şi lipicios.
Migliau privi pata roşie care se întindea şi îşi ascultă, în linişte, bătăile inimii. Simţi toată greutatea mormântului asupra lui şi aerul care se mişca greoi, fără zgomot, prin el. Auzi din nou foşnetul umbrelor înaripate, mai puternic decât bătăile inimii lui. Aharoni zăcea neajutorat în locul în care căzuse, iar sub el, printre umbrele de pe podea, se forma o baltă purpurie.
Ridică lampa şi lumină sarcofagele. Aharoni rămăsese nemişcat la picioarele Mântuitorului. Sângele nu mai curgea. Migliau se întoarse şi se uită la mica deschizătură prin care intraseră. Era timp destul. Nu era prea greu să pună blocul de la intrare la loc, cum fusese. Putea să‑l împingă până în primul mormânt şi apoi să‑l aşeze în deschizătură.
A doua zi de dimineaţă, generatoarele aveau să dea din nou orbitoarea lor lumină. Nimeni nu mai putea găsi crăpătura din perete. Nimeni nu avea să ştie că mai exista un mormânt. Rămăsese ascuns atâta timp, avea să rămână ascuns şi mai departe.
Peste trei zile aveau să îngroape la loc oasele morţilor şi să închidă mormântul. Buldozerele şi basculantele aveau să se întoarcă la lucru. Case, magazine, parcări aveau să fie construite. Anul următor avea să cumpere toata zona printr‑una din companiile familiei. În sfârşit, îşi primise adevărata moştenire.
