Testamentul lui Iuda de Daniel Easterman
PARTEA ÎNTÂI
PROLOG
Iunie 1945
Berlinul sub ocupaţia rusească
Plafonierele clipiră, după care se stinseră. În secunda următoare prinse viaţă un proiector din spatele încăperii. Câteva clipe ecranul mare de proiecţie se umplu cu diferite numere, apoi încăperea fu inundată de muzică şi pe ecran apăru imaginea unei zvastici, căreia, în scurt timp, îi luă locul silueta unui vultur german şi cuvântul Wochenschau.
Imediat ecranul se umplu de embleme înfăţişând acelaşi vultur, care purta de data asta o zvastică cu ghirlandă între gheare şi, dedesubt, un drapel pătrat pe care se găsea o a doua zvastică şi cuvintele Deutschland Erwache. Sunet de cizme mărşăluind. Chipul lui Adolf Hitler, cu gura exprimând hotârâre şi îndârjire, apoi o filmare de la distanţă, arătându-l sus pe o tribună înaltă, între aripile larg desfăcute ale unui vultur gigantic. Hitler trecea în revistă o paradă a vânătorilor de munte. Camera de luat vederi îşi modifică poziţia şi prinse în obiectiv parada avioanelor de vânâtoare de deasupra, siluetele inconfundabile ale unor Messerschmitt, urmate de avioanele Me 163, cu aripi îndreptate spre spate. Majoritatea oamenilor care urmăreau imaginile nu văzuseră nici unul din cele două tipuri de avioane în acţiune, cu toate că mulţi dintre ei văzuseră desene ale prototipurilor.
Din nou un prim-plan al Führer-ului. O expresie victorioasă acum, plină de satisfacţie nedisimulată. Încet înapoi, încet înapoi, braţul întins în salutul hitlerist, din nou înapoi, după care o imagine generală a tribunei şi a construcţiei în faţa căreia aceasta fusese înălţată.
Din rândul publicului se înalţă un strigăt, redus imediat la tăcere de un ordin lătrat în germană. Clădirea de pe ecran nu putea fi confundată: Palatul Buckingham. Era imposibil. Numai că filmul arăta clar trupe germane, tancuri germane şi transportoare germane de trupe mărşăluind de-a lungul Mall-ului şi cotind pe după tribună către Constitution Hill. Spectatori nefericiţi stăteau aliniaţi pe ambele părţi ale Mall-ului, cu braţele întinse, fără entuziasm, în salutul hitlerist. Oamenii erau tăcuţi şi trişti, cu chipurile marcate de sentimentul înfrângerii, cu capetele plecate.
Muzica se opri brusc şi o voce începu să răcnească. Nu în germană, aşa cum s-ar fi aşteptat cei care urmăreau filmul, ci în engleză. Recunoscură cu toţii vocea pe care o auziseră şi de care râseseră acasă: ea aparţinea lui William Joyce, trădătorul pe care Daily Express îl poreclise cândva „Lordul Hau-Hau“.
Ieri dimineaţă, la orele nouă, primul-ministru britanic Winston Churchill a semnat declaraţia formală de capitulare in faţa forţelor victorioase ale Reich-ului german, punând astfel capăt lungului război din Europa. Înfrânte pe toate fronturile, jalnicele armate ale fostului Imperiu Britanic au depus astăzi armele, la capătul unei bătălii lungi şi inutile împotriva unei voinţe superioare, o bătălie pe care încăpăţânarea şi egoismul conducătorilor au prelungit-o în mod inutil şi care a costat viaţa a milioane de tineri. În cele din urmă, trupele inferioare, dotarea lor inferioară şi moralul scăzut n-au putut rezista în faţa talentului şi tăriei de caracter ale germanilor, după cum nici populaţia civilă a Marii Britanii nu a putut îndura atacurile cu noile arme ale groazei lansate împotriva ei de pe ţărmurile Franţei.
Cât timp se auzi vocea, pe ecran apăru imaginea unui interior de încăpere. La o masă lungă, acoperită cu pânză verde, câţiva bărbaţi, îmbrăcaţi în uniforme militare, semnau documente.
Mult îndrăgitul nostru Führer, Adolf Hitler, s-a aflat în Londra pentru a accepta capitularea britanică din partea primului-ministru şi a şefilor lui de Stat Major. Iată-l aici, în Downing Street, cuceritorul neînvins al Europei, Führer-ul Reich-ului celor o mie de ani.
Chipul lui Hitler, zâmbind. Faţa lui Churchill, întunecată şi tristă. Mâna lui, semnând un document, tremurând uşor. Din nou Hitler, primind documentul, semnându-l la rândul lui cu o mâna nepăsătoare. Apoi, din nou chipul lui Churchill, încruntat.
El pare îngrijorat. Aşa şi trebuie. Deoarece el ştie că jocul s-a sfârşit. Nu va mai dura mult până când generalul Guderian, noul comandant militar al Marii Britanii, va da instrucţiuni de începere a primelor procese dintr-o lungă serie asupra crimelor de război, în Coventry. Ştim cu toţii că ei vor fi pedepsiţi cu maximă asprime. Churchill, Bomber Harris, Montgomery, Portal – toată banda de nelegiuiţi. Aceştia sunt indivizii care au huzurit timp de şase ani lungi, până ce au îngenuncheat Anglia şi mare parte din restul Europei o dată cu ea. Puteţi să fiţi siguri că ei vor ajunge la spânzurătoare.
Nici unul dintre ei însă nu va fi linşat. Pentru prima dată în istoria lor, britanicii vor recunoaşte gustul adevăratei justiţii. Justiţia germană. Se va termina cu toate vechile privilegii, favoritisme şi jocuri de culise. Un nou vânt suflă peste Europa, iar numele lui este Fair Play pentru toţi. Acesta a fost scopul războiului.
Sistemul de ondine şi dreptate, care constituie mândria Reich-ului german, va Fi acum adus pe ţărmurile Angliei. Reich-ul va numi judecătorii acestui sistem, oameni buni, adevăraţi şi netemători, care nu se află la mâna vreunui lord cu titlu aristocratic sau a vreunui evreu cu o geantă plină de arginţi.
Ecranul se umplu acum cu scene de la procesele germane, toate având loc în incinta unor instanţe somptuoase, unde vulturii şi zvasticile se înălţau întunecate deasupra capetelor judecătorilor. Cei din sală priveau nemişcaţi, reduşi la tăcere de şocul celor văzute pe ecran.
După ce l-a instalat pe generalul Guderian în Downing Street, Führer-ul s-a dus la Palatul Buckingham, unde a fost primit în mod oficial de către regele Edward şi consoarta lui, regina Wallis, care au sosit cu avionul din Bahamas alaltăieri, gata să-şi ia în primire îndatoririle. Radiind de bucurie, cuplul regal a urat bun venit cuceritorului ţării lor, întâmpinându-l ca pe un vechi prieten şi ca pe un eliberator al poporului lor.
Scene cu ducele şi ducesa de Windsor împreună pe balcon, făcând semne cu mâna. Apoi o mişcare rapidă spre dreapta, pentru a-l arăta pe Hitler stând lângă perechea regală, fără a face semn cu mâna, însă urmărind totul cu atenţie.
Bineînţeles că evreilor nu le va plăcea asta. O să facă totul ca să-şi salveze pielea mizerabilă. Ei s-au aflat în spatele conspiraţiei Baldwin din 1936, care a dus la abdicarea forţată a regelui, şi tot ei au fost responsabili pentru împingerea micuţei Anglii într-un război în care această ţară n-a avut nici o şansa de victorie. Germania a întins o mână prietenească, însă sioniştii şi Rotschilzii au făcut totul ca Anglia să nu strângă această mână. În loc să-şi unească forţele în scopul înfrângerii duşmanului comun, forţe armate ale Rusiei staliniste şi celulele de conspiratori roşii din propriile oraşe şi sate, Marea Britanic şi Germania au irosit viaţa celor mai buni tineri într-un război lipsit de orice raţiune. Ei bine, noi am învăţat cum să-i tratăm pe evrei în Germania. Nu peste mult timp şi britanicii, care au suferit atât de mult, vor scăpa de aceste jigodii, care acum nu vor mai reveni.
În timpul ultimului paragraf al cuvântării, pe ecran se derulară scene cu sinagogi arse şi evrei împinşi pe stradă, de la spate, de trupe SS. Într-una din scene, un steag britanic fu rupt cu brutalitate de pe uşa unei sinagogi.
După ce a luat prânzul la palat, mult îndrăgitul nostru Führer a făcut o vizită la Shipton în Oxfordshire, unde a fost întâmpinat de Sir Oswald şi Lady Diana Mosley. După eliberarea lui din penitenciar, petrecută în 1943, sir Oswald s-a aflat sub supravegherea constantă a serviciilor secrete britanice. Führer-ul l-a invitat să preia fotoliul de prim-ministru până la ţinerea alegerilor generale, când toată lumea se aşteaptă ca partidul lui Sir Oswald, Uniunea Britanică a Fasciştilor, să fie purtat spre victorie de un val de entuziasm popular.
Pe parcursul paragrafului se prezentaseră scene cu Sir Oswald şi Hitler strângându-şi reciproc mâna şi zâmbind camerei de luat vederi.
Apoi, brusc, imaginea Capitoliului din Washington, sub un cer noros.
Între timp, ieri după-amiază, în Washington, fostul consul german, Hans Thomsen, a fost rechemat pentru convorbiri cu secretarul de stat, Edward Stettinins. Se crede că el va face o vizită la Casa Albă de dimineaţă, pentru o întrevedere cu preşedintele Truman, în vederea deschiderii negocierilor pentru încheierea ostilităţilor dintre Statele Unite şi Germania. Mai multe surse diplomatice sunt de părere că preşedintele intenţionează să efectueze o vizită de stat la Berlin, în cursul toamnei.
Pe ecran apărură două steaguri, un drapel german alături de drapelul înstelat american. Cadrul se schimbă din nou. De această dată, pe ecran apăru un cer senin. Imaginea se modifică până când pe ecran apăru un dom, după care se focaliză asupra pieţei Sfântul Petru, plină cu pelerini.
În Roma, Sanctitatea sa Papa Pius al XII-Iea l-a felicitat pe Führer cu ocazia victoriei obţinute.
Pe ecran apăru o scenă din interiorul Vaticanului, în care se vedea cum Pius al XII-lea şi Hitler îşi strângeau mâinile.
Această întâlnire urmează celei din săptămâna precedentă, când Suveranul Pontif şi noul stăpân al Europei au semnat un nou Concordat, înlocuind acordul depăşit din 1933. Cu ocazia acelei întâlniri, papa şi-a declarat disponibilitatea de a recunoaşte schimbările politice de teritoriu care au avut loc de la începutul războiului. La rândul lui, reinstauratul guvern fascist al Mareşalului Pietro Badoglio şi-a declarai disponibilitatea de a recunoaşte termenii Tratatului de la Lateran şi de a păstra relaţia de natură specială cu Statul Vatican.
Joyce făcu o scurta pauză, apoi reveni cu o voce triumfătoare.
Oameni ai Marii Britanii! Lunga voastră noapte s-a sfârşit. Mână în mână cu fraţii şi surorile voastre din Germania, vă aflaţi în pragul unei epoci noi şi minunate. Pacea, justiţia şi libertatea vor lua locul tiraniei pe care aţi cunoscut-o. Sub umbra ocrotitoare a zvasticii, o Europă unită se va împotrivi cu fermitate hoardelor subumane dezlănţuite împotriva ei din stepele Rusiei comuniste. Împreună, vom făuri pe nicovala suferinţei comune un destin glorios pentru rasa ariană.
Muzica izbucni din nou, acompaniind noi scene cu soldaţi mărşăluind, drapele enorme cu zvastici şi insigne SS sclipind în lumina soarelui. Ultima imagine fuse cea a Parlamentului. Deasupra Turnului Victoria, fâlfâind maiestuos în briza aspră, drapelul roşu, alb şi negru al celui de-al Treilea Reich.
Lichter!
Ecranul se stinse. Deasupra luminile reveniră la viaţă. O tăcere profundă se lăsă peste încăpere. Se găseau acolo cam o sută de oameni, aşezaţi pe scaune metalice rabatabile care fuseseră rânduite cu precizie militară pe nouă rânduri. Nici unul dintre spectatori nu făcea vreo mişcare. Un singur om se luptă în zadar să-şi stăpânească tusea.
Capetele oamenilor fuseseră rase. Chipurile le erau marcate de durere şi oboseală. Sub uniformele gri, de prizonieri de război, li se întrezăreau cu uşurinţă trupurile scheletice.
Camera în care se găseau se afla la mare adâncime sub pământ. Avea douăzeci de metri lungime şi opt lăţime, iar tavanul era foarte coborât. Din spatele unui perete se putea auzi murmurul unui generator electric. Pe lângă acest sunet se mai auzea zgomotul pompelor de ventilaţie, care, prin intermediul unui sistem bine proiectat de conducte, asigurau o rezervă constantă de aer proaspăt şi invizibilitatea complexului, din care făcea parte acea încăpere, faţă de suprafaţă.
Pereţii fuseseră drapaţi cu pânză neagră. La mijlocul lor atâma câte un drapel imens, roşu sângeriu. Fiecare drapel avea un cerc alb înăuntrul căruia se găsea o zvastică. În lumea din afară, adică la cincizeci de metri deasupra complexului, toate drapelele, precum acestea, fuseseră sfâşiate şi arse de soldaţii ruşi. Aici, jos, nu existau soldaţi ruşi. Aici singurele trupe prezente purtau uniforma neagră Waffen-SS.
Paznicii SS erau postaţi de jur împrejurul camerei. Stăteau cu spatele la zid şi cu armele încărcate, gata să tragă.
În faţa spectatorilor se afla un ofiţer german, care purta pe epoleţi însemnele argintii ale gradului de Standartenführer SS.
Pe antebraţul drept al hainei avea cusut un mic diamant inscripţionat cu literele „SD“, sigla pentru Sicherheitsdienst, serviciul secret al Reich-ului. Era un bărbat tânăr pentru gradul pe care-l avea, un absolvent al Vogelsang Ordensburg, care fusese promovat către sfârşitul războiului, datorita morţii ofiţerilor superiori. Nimic din înfăţişarea lui nu trăda vreo urmă de nervozitate. Cizmele lui lustruite, însemnele SS, şapca neagră cu insigna cu capul de mort, toate păreau gata de paradă.
Filmul avusese efectul anticipat de el şi de oamenii care-l montaseră. Prizonierii din faţa lui erau nu numai şocaţi, ci de-a dreptul devastaţi. În câteva minute dispăruse tot ceea ce reprezenta credinţa lor, tot ceea ce-i ţinuse în viaţă, pentru unii timp de trei sau chiar patru ani, în închisorile Gestapoului şi în centrele de interogare ale SD-ului, tot ceea ce le mai oferise un pic de speranţă.
— Domnilor, începu ofiţerul, vorbind cu vag accent englezesc, sper că aţi găsit buletinul de ştiri al acestei săptămâni mai interesant decât de obicei. Peste câteva momente vă veţi întoarce în celulele dumneavoastră. Vi se va distribui, fiecăruia, câte un exemplar din ediţia de astăzi a ziarului londonez Times. Veţi putea citi acolo termenii capitulării britanice, precum şi articole detaliate asupra recentelor evenimente. Puteţi face câte comentarii vreţi pe marginea lor.
Înainte de asta, însă, cred că îmi veţi da voie să mă prezint. Mă numesc Standartenführer SS Klietmann. Sunt noul comandant al acestei închisori, iar dumneavoastră trebuie să vă socotiţi ca fiind sub jurisdicţia mea. Din câte am înţeles, sub comanda Obersturmbannführer-ului SS Grossmann, în ultimele luni condiţiile de viaţă de aici au devenit mai mult decât lejere. Această situaţie a luat sfârşit. Obersturmbannführer-ului SS Grossmann a fost eliberat din funcţie. De acum înainte veţi trata numai cu mine.
Am intenţia să conduc această închisoare ca la carte, încălcările disciplinei vor fi sever pedepsite. Orice tentativă de evadare se va plăti cu moartea celui care încearcă şi a unui coleg de-al lui. Nu vor exista evadări reuşite. Veţi descoperi singuri că măsurile de securitate de aici sunt cele mai dure din tot Reich-ul.
După ce veţi termina lectura, poate vă veţi gândi mai bine la situaţia dumneavoastră personală. Să nu cumva să credeţi că poporul german intenţionează să lase nepedepsită vina. Tribunalele pentru crimele de război, care au şi apărut, nu se vor mulţumi doar cu cei care au condus războiul de agresiune britanic împotriva Germaniei. Fireşte, accentul va cădea pe Churchill şi pe banda lui. Însă noi nu ne vom găsi odihna până ce nu îi vom aduce în faţa justiţiei pe toţi criminalii, oricât de mici ar fi ei. Sunt multe întrebări la care trebuie să se găsească răspuns. Trebuie dezvăluită adevărata amploare a crimelor comise de britanici. Puteţi fi convinşi că nu se va precupeţi nici un efort pentru descoperirea acestor crime şi a înfăptuitorilor lor.
În cazul dumneavoastră, vina nu poate intra în discuţie. Aţi fost cu toţii arestaţi pe pământ german sau pe pământul naţiunilor administrate de Reich-ul german. În cursul zilei de astăzi veţi fi vizitaţi de o echipă de avocaţi numiţi ca să vă instrumenteze cazurile. Vi se va atribui în timp util un avocat al apărării. Peste câteva zile veţi primi instrucţiuni scrise din partea autorităţilor din Marea Britanie, prin care vi se va cere să lămuriţi lucrurile.
Până acum, refuzul dumneavoastră de a divulga faptele legate de misiunile pe care le-aţi avut de îndeplinit a fost lăudabil. Sunteţi cu toţii oameni curajoşi şi, în alte circumstanţe, n-am nici o îndoială că aţi fi primit cele mai înalte decoraţii pentru curaj. Numai că războiul s-a sfârşit. Ţara dumneavoastră a fost învinsă cu mijloacele luptei curate şi deschise. Acum este de datoria dumneavoastră să sprijiniţi forţele legii şi ordinii pentru atribuirea vinilor, acolo unde e cazul şi pentru exonerarea de vină a nevinovaţilor. Comandantul făcu o pauză, după care continuă: Sunteţi liberi. Sper că vă veţi dovedi cu toţii cooperanţi. Vă asigur că e în interesul dumneavoastră să fiţi aşa.
În spatele sălii se deschiseră uşile. La un semn, primul se ridică în picioare. Pe măsură ce ieşeau, prizonierii evitau să se uite în ochii colegilor lor. Mai mulţi oameni plângeau.
— Dumnezeu să ne ajute pe toţi, rosti cineva încet.
