Pescarul Amin este in literatura romana unul dintre reprezentantii omului animal. El este urmasul unei familii vechi ce descinde din pesti. Barbatii acestei familii au fost pescari din tata in fiu, dar nu erau pescari obisnuitri. Ei comuniacau cu apele, cu valtorile. Demult, familia aminilor stapanea toata balta Pociovelistii, dar, datorita schimbarilor sociale Amin ajunge un simplu paznic.
Incipitul
Incipitul povestirii îl constituie imaginea impresionantă a revărsării Dunării, într-o primăvară când dezgheţul provoacă năruirea fluviului din matcă, ale cărui „ape furioase nu-l mai încăpeau”, sugerând viziunea haosului originar. Odată cu năvălirea puhoaielor, „duiumuri de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cât viţeii, la fâţişoarele cât gângăniile”, sunt izbiţi de valurile furioase care inundă bălţile, lacurile, ghiolurile şi gârlele Deltei. Din cauza revărsării Dunării, pescuitul devine impracticabil, deoarece peştii se ascundeau ameţiţi pe fundul apelor dezlănţuite, „în nomoale şi cotloane”, raţele şi gâştele sălbatice se rotesc dezorientate, toate vietăţile, „oameni şi lighioi”, aşteaptă să se domolească „mâniile dezlănţuite” în Deltă.
Socul cel mare il are atunci cand aude de dinamita. In pescuit este vorba de iscusinta nu de tehnologii. Este u ritual magic, o panda, o lupta spirituala intre doua suflete ce lupta pentru supravietuire. Lui Amin ii displace ideea de a prinde un peste interzis atat de usor si fara o motivatie temeinica.
Devine agitat, inconjoara si controleaza gardurile de nenumarate ori. Se culca. Noaptea este cel mai bun sfetnic. Isi aminteste de un basm sau mai bine zis de un algoritm dintr-un basm: trebuie sa se dea peste cap de 3 ori si se preface in gand. Disperarea il indeamna sa incerce orice solutie xcare l-ar putea ajuta. In mintea lui se da odata peste cap si intra intr-un loc numit de el fundul mortii, apoi inca odata si se simte de parca a inviat dupa un innec si ultima data cand se opreste intr-un luminis adanc. De fapt el este intr-o calatorie astrala. In acel moment el poate avea raspuns la orice intrebare. Descopera cu adevarat ce este viata. Ea nu este nici ziua de azi, nici maine, nici anul intreg. Ceea ce conteaza sunt lucrurile infaptuite de tine.
Ca în fiecare an, Amin rămâne să vegheze capcanele săptămâni în şir, pentru că este cel „mai iscusit, mai harnic şi mai înţelept” dintre toţi pescarii, cel mai priceput în găsirea soluţiilor de îndreptare a gardurilor, dacă s-ar întâmpla ceva cu acestea. Rămas singurul stăpânitor peste singurătăţile locurilor pustii, „Amin veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei”, dând târcoale capcanelor, cufundându-se în vâltoarea apelor ca „să dibuie pulsul gârlei, năzuielile curenţilor, să pândească punerile la cale ale peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Dunării...”.
Priceputul pescar se hrăneşte cu „merinda rece”, doarme puţin şi „iepureşte”, aşteptând încordat până când balta îşi întoarce brusc curgerea furioasă în sens invers, dinspre baltă spre fluviu. Cuprins de o agitaţie nestăpânită, Amin aleargă neobosit în susul ori în josul gârlei, simţind cum „sumedenia de peşti” curge în capcana întinsă. El vede cum „vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale” pătrund prin clapele gardurilor şi veghează vigilent ca niciunul să nu se strecoare cumva pe deasupra zăplazurilor. Atunci când peştii par liniştiţi, când nu sunt agitaţi şi nervoşi, e semn că „lucrează la o gaură de scăpare” şi atunci Amin se scufundă, cercetează din nou trăinicia gardurilor, iar dacă găseşte vreo spărtură, cară de pe mal pietre şi bolovani pe fundul apei, până repară stricăciunea, cu o plăcere neobosită.
In sfarsit ajunge si la morun. Un morun sacru ce se hraneste cu luceferi si se ascunde intre constelatii, ce reprezinta universul ancestral al stramosilor lui. Morunul reprezinta dumnezeul apelor, al valtorilor, al pescarului, un spirit antic ce guverneaza universul acvatic.
Un morun enorm, cu ritul de mistret, pe capatana mica si infundata.
- Morun! - Morun! - Morun! Strigau toti ca nebunii. De-aia se tinea numai la fund Rima, in namol, cum ii e obiceiul. Si ei nu ise gandisera! Cum sa-si inchipuie? Morunii nu stau niciodata in balti. Intra din mare in Dunare, se plimba, isi lasa krale si numaidecat coboara inapoi. Cu cel de aici este o intamplare nemaipomenita. Amin nu-si mai venea in fire: trecuse pe langa o minune si o lasase in mainile altora. Si-l durea ca o mare pierdere.
- Asta se vede ca a iernat in vreun cotlon mai cald al Dunarii, se iscusi brigadierul, care facuse scoala si citise asemenea lucruri in carti. L-au prins zapoarele si l-au impins cu inundatia in balta noastra. Era singura explicatie. Si totusi, nu se mai potoleau. Vorbeau tare, galagiosi, uitand de consemnul tacerii.
- Eu l-am prubuluit. E lung ca de zece metri, spunea unul, inca uluit, care privise de pe grinda.
- Atunci are peste sapte sute de kilograme, spuse brigadierul, asa cum citise la carte. Lui Amin schimbarea din somn in morun ii atarna din ce in ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu stia de ce. Poate dintr-o amintire uitata? In legatura cu ce-i povestise bunica-sa? Nu cata sa se dumireasca. La ce bun? Si se intoarse la paza lui.
- Acum ce ne facem? intrebau pescarii, dupa ce iuresul uimirii le mai trecu. Navodul zace in mijlocul ghiolului. Carlige de prins morunul si maie de pocnit in ceafa lui n-avem. Si chiar daca s-ar gasi, nu ne pricepem.
Trebuie pescari speciali, de la mare. Si se balabaneau bezmetici.
- Lasa, ca alerg eu chiar acum la Tulcea, la directie, si cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapa el se lega brigadierul, si urma: Voi va duceti inapoi la treburi. Amin ramane la loc de paza. Cand ma intorc, va iau din sat, daca am nevoie. Amin se gasi singur. Ii paru bine ide asta. Dar ise simtea lan-ced, mahnit. El cu morunul n-avea nimic de impartit. Nu intra in socotelile pescuitului sau: peste de mare, zvarlit in surghiun de navala Dunarii in balta asta proasta. Cu somnul, da, avea pricini si rafuieli, cum avea cu vecinii din sat, megiesi de ograzi. Somnul ii inhata regulat ratele si gastele de pe balta. I-a apucat intr-un rand mielul din cardul de oi adus de copii la adapat. Insfacase botul vitelului care bea apa.
Retezase piciorul unui copilas prins la scalda. Avea de ce sa-l prigoneasca, sa-l prinza si sa-l judece. Dar morunul? Se stie, asta nu se repede, nu sfasie. Se multumeste cu pesti marunti, pe care-i apuca numai cand vin ca niste nerozi sa-l gaidile pe la mustati. Si isi trecu vremea pana la sosirea brigadierului mai mult in ganduri decat cu treburi. Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis sa cerceteze "cazul" si sa ia masuri pe loc.
Noul sosit asculta putin, se suci, se invarti. Amin nu-l slabea din ochi, ca pe somnii si crapii cei mari cand intrau in apele capcanei. Insul isi freca necontenit nasul, isi stergea mereu ochelarii, si intre doua din aceste indeletniciri hotari ca nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur "exemplar".
- Apoi cantareste mai bine de sapte sute de kilograme, intampina de data asta, sfios, brigadierul.
- Sa aiba si o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de astia in mare. - Atunci, zise uimit un pescar, il lasam aici, cu navodul scufundat si cu nametul de peste neprins?
- Nu! Dam dinamita si "rezolvam dintr-o data toata problema", spuse simplu, si nepasator inginerul delegat. La auzul ca are sa arunce dinamita, Amin, care se tinuse deoparte, se incrunta. Dar ramase linistit e cu neputinta una ca aista gandi el. Nu e ingaduit de lege. N-are sa indrazneasca. Asta nu stie ce vorbeste. Dar inginerul urma sa arate cum si ce fel are sa implineasca nelegiuirea. Amin il intrerupse pe neasteptate: - Nu se poate, domnule.
- De ce? intreba uimit delegatul. Si-si scoase sa stearga ochelarii cu sticle groase s-ajunga cat pentru zece perechi obisnuite.
- E oprit, zise Amin. - De cine? Si inginerul isi freca tare nasul.
- De lege.
- De lege? si rase. In imprejurarea de aici legea cade. O inlocuim cu dinamita! si iar rase. Apoi serios: Eu constat cum sta cazul si am putere sa hotarasc: trebuie dinamita. Alte incercari nu merita osteneala. Ar fi munca si cheltuiala zadarnica. Pentru un fleac. Amin iesi din rand si facu un pas. Nici el nu stia de ce parca sa-l roage. Poate sa-l ameninte.
- Nu se poate, intari el cu alt glas, strein. Sar si se fac praf gardurile cu toata schelaria: se doc pe ,garla pestii; se strica vadul Si gafaia Tovarasii se ferira spaimantati, parca sta sa se in-tample explozia.
- De asta sa nu duci nici o grija. Stim cata dinamita sa dam si unde s-o punem ca sa nu vatame decat pestii.
- Cand o aruncam, domnule inginer? se gudura brigadierul.
- Te anunt in sat la telefon. Sa te gasesc aici cu oameni barci si carute pentru incarcat pestele. Si, intors spre Amin: Pana atunci ai grija, te atii peste tot. Se sui in barca cu motor si se facu nevazut. Ceilalti, gramaditi in lotci, plecara la mamaliga si ciorbe, fara sa se mai uite inapoi. Amin, singur, ramase iarasi domn .peste pustietatile intristate. Gandul dinamitei ii aprindea din ce in ce creierii. Auzea aievea detunaturile, vedea tasnind snopi inalti de apa, bulboana cutremurata zvarlindu-si din fund namoalele. Si numaidecat o umplea sumedenia de pesti plutind, ucisi, cu burtile albe in sus, urechile podidite de sange in bataia valurilor. Si morunul? Nu mai vru sa priveasca. Isi acoperi ochii cu palmele, desi stia ca e amagire.
Neputincioasa, revolta lui se prefacea in fiere ce-i patrundea cu uriasa amaraciune carnea, ii coclea mintile, ilsi simtea bratele amare, picioarele invenitate. Incepu sa-l apese o neagra grija necunoscuta, sa-l garboveasca povara unei spaknantatoare raspunderi.
- Mi s-a varsat fierea in sange, gandi, dandu-si seama de ce i se intampla. Privi apa, pamfoitul, zarile ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se asezau privirile. Plecat peste unda lucie, isi cauta chipul: i se arata asijderi verdengalbon. Rasfrangerea frunzisurilor? Se ridica, icni de cateva ori niste bale verzi, in gustul pelinului. Cerca sa se linisteasca. Dete de nenumarate ori ocol gardurilor. Din obisnuinta. In nestire. Fara interes. Cu nici un gand de paza. Dezbracat de orice grija pentru supraveghere. Ca o preumblare. Trecuse mult dincolo de amiaza mare. Obosit, sleit, se urca si se lungi, impotriva oricarui obicei, pe barna puntii din fata, o incolaci cu bratele Sub el apele curgeau cu vuiet din ce in ce mai leganator. Si, ca niciodata, se cufunda intr-o bezna de somn ca un prunc.
Cand se trezi, colborase noaptea Se dezmetici. Scoase capul in afara grinzii si privi dedesubt adancul bulboanei. Ciudat asa, dintr-o data, acum o stravedea usor pana in fund. Vedea bine unii pesti odihneau nepasatori pe namoale; altii forfoteau intre doua ape la fata, sthicile sareau de un cot; crapii se smuceau spre vazduhulneingaduit ici-colo clipoceau mrene argintate, platici parca aripate se avantau sa zboare. Cauta morunul; indelung. Nu-l afla. Se ascunsese? Si se-nciuda. Isi aminti de basm: cineva dinlauntrul lui il invata sa se dea de trei ori peste cap, ca voinicul nazdravan, si are sa se prefaca in gand. Gandul patrunde pretutindeni. Cat era de amarat, tot isi zambi: incercase in copilarie toate tumbele.
- Nu asa ci in suflet, ii sopti launtrul. Aha sa-si intoarca de trei ori peste cap sufletul?! Asa se poate. Se auzea si se asculta vorbindu-si si raspunzandu-si singur. Sa cerce. Ce strica! Si se incorda. O data: si intra ca in fundul mortii. A doua oara si iesi ca dintr-un inec. A treia oara se opri intr-un luminis de adanc. Si iata, se facuse gand. De ce nu stiuse asta mai inainte? Trebuise sa vie ananghia sa-l invete? Acum cobori in fund cu toate stiintele gandurilor pescaresti. Se stranse in sine ca intr-o dureroasa rugaciune, numai sa descopere morunul. Pentru ce? Sa-i ceara iertare? Sa-i cerseasca sfat? Sa-i implore ajutor? Caci el nu stia, nu se pricepea sa-si intoarca chipul in sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac asa, cersind de la Dumnezeul lor ploaie.
Pescarii au cerul lor in fundul apelor: cer mult mai adanc ametitor de misterios. Dumnezeul lor nu umbla pe nori se poarta pe mugetele talazurilor, prin vartejuri si anafore, pe chitii si morunii biblici. Unul din acestia se afla inchis aici, si Dumnezeu trebuie sa fie pe aproape. Un mare, solemn fior il strabatu, din creier, prin maduva, pana in varful madularelor. Ca tipatul de atac al trambitei. Apoi altul si altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger naprasnic. Dintii ii clantaneau ca o melita nebuna. Il intorsesera frigurile copilariei? Apoi zgaltaiturile incetara si simti ca incepe sa arda. Arsura launtrica, dulce si buna, ca o mangaiere de soba cand intri iarna in casa. Se potolea. Ii era bine. Acum se putea uita fara sa cada in cerul de dedesubt. Se saruta singur simtea ca trece intr-o alta adanca prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea.
De acum se inchina cugetelor, odihnei in ganduri Ca bunicul Oare imbatranise asa, dintr-o data? Se cerceta: poate! Dar, oricum, aceasta batranete se arata cu totul noua, un alt chip al vietii. O imbogatire a ei cu nemasurate largimi inapoi si inainte, o scumpa intelegere, o dezinteresare imparateasca, o nepasare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Batranete grea de har si puteri, dezbarate de carne, stranse, incordate in ele insele ca pentru o inaltare.
Cum putea fi batranete, cand se simtea galgaind in el ca sucul urias a mii si mii de alte vieti stoarse intr-o clipa de tot ce aveau mai tare si mai pretios in ele ca sa i se daruiasca lui. Acum intelegea deplin viata nu este nici ziua de axi, nici rnaine, nici anul intreg. Vietii adevarate ii este de ajuns clipa, clipa pana in care pumnul destinului tescuieste timpul intr-o lacrima ca de spirit. Clipa cand, copil, a scos singur intaiul peste, un crap de doua ori mai mare decat el. Clipa cand, intr-o noapte, aplecat pe gura bunicului sa-i auda soaptele, acesta, cu un oftat ce a incremenit vremile, si-a dat sufletul chiar in sufletul lui. Clipele astea nu sant timp, n-au sa moara niciodata. Focul launtric se potolea. Sudorile il brobonau ca o roua. Acum o siguranta atotstapankoare il linistea. Pentru ce sa mai sape sa-si intarate fiinta cu intrebari si ispitiri? Asta face timpul, viitorul.
Nu e mult mai bine sa laise nedezgropate avutiile destinului, multumindu-ise cuminte sa le stie tainuite acolo, ca un avar care nu-si dezgroapa comoara ascunsa de stramosi in beciurile deasupra carora el doarme? Si iata, stand acolo uitat de treburi, cellalt mare izvor al vietii, potmolit pana atunci, de neastampar, munca si griji, se desfunda in el: inchipuirea. Ea ii umplu dintr-o data pustiile singuratatii si ale dezolarii cu vedenii, ii croi lumi, il gati pentru indrazneli nemaiahcercate si il ajuta sa ajunga neajunsul. Inchise ochii si strapunse, acum launtric, unul dupa altul, clestarele cerului de ape, deschis sub el, bolta cu bolta. Cum scanteiaza acolo misterioasele zodii de ape, tinandu-se de maini intr-o fantastica hora ce inconjoara universul!
Printre ele misuna pestii uriasi din care i se trage neamul, leviatani stramosi ai legendelor, care carmuiau sortile pescuitului, chitii nemasurati, morunii balaurosi veghind paste adancimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieseau pe tannuri sa nasca oameni dm pantecul lor rodnic si sa intemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. Ocrotitori prin vesnicie, ii si mtea acum mai aproape si mai adevarati decat pe bietii pescari, sotii lui, cu care aruncase pan-adineauri navoade cat panza de paianjen si trasese la lopeti cat firele de pai. Unul dupa altul, gandurile explodau cu zvacniri de cartuse de dinamita, randuite de-a lungul creierilor. Pana la urma i le sparsera. Capacele cele mai tari si ascunse sarira, fundurile se aratara: nu erau ale lui.
Patrunsese in cotloanele zamislirilor dintai, trecea prin toate intortocherile desfasurarilor de la inceputul inceputurilor, vedea tot, cunostea tot, simtea si intelegea tot. Nu-l mai margineau peretii lui stramti. Privea aievea cum stramosii nu mai sedeau ca chiliutele de miere, despartite, deosebite unde de altele, desi in acelasi unic fagure, care era el. Obloanele dintre ei, sub apasarea ananghiei, se spulberasera, si toata avutia agonisita, toata stiinta lor, descoperirile, cercetarile, biruintele lor tainuite, se varsau din adancurile lor in adancurile acum ale lui Cu aceste uriase aidaose privi iar .sub el In lumina de matostat batut cu stele, fundul bulboanei era un adine paradis regasit. In care el intra, lasand afara timpul, ca pe o sluga, sa-i astepte. Are sa astepte zadarnic el trece in vesnicie. In mareata-i aiurare, el fu aievea insasi urzeala obsteasca, intregul sobor al stravechimii. Nu mai era o frantura. Se alcatuia, se implinea cu intregul tot ce era afara.
Si tot ce fusese afara se umplea cu el. Acum se putea uita lung fara sa cada in adancimile cerului de dedesubt, in slavile inaltimilor adancului. Ce insemna, isi spunea singur, ca Cerul de su s, masurand vremea, se rotise cu zodiile lui intoarse, si arata, cu pleiadele si Carele, miezul noptii? Asta o facea de milioane de ori. Si tot inchis sta. Pe cand cerul lui, cel din adlahic, se deschisese. Acum intaia oara. Patrundea desavarsit acolo. Se stramuta intreg. Intai incepu prin niste fire subtiri, misterioase, de lumina: porneau din el, din ochi, din inima, din varful degetelor si se teseau intre el si fiecare din fiintele tuturor caturilor adancului. Erau ganduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul intelegerilor cat ai clipi. Pricepea bine; acolo se miscau stele si pesti, nu una si alta, ci topite intr-o singura plasmuire.
Zodiile lumii se strangeau intre cele doua garduri. Si isi aduse aminte robite, inchise de el ca sa le faca maine praf dinamita. Ah! iata si morunul. Zadarnic se taraste pe fund, cautand sa se ascunda in dosul constelatiilor. E asa de urias, ca nu-l incap boltile. In pantecele lui stralucesc astrii inghititi. Asadar, se hraneste cu luceferi? Il urmari launtric ca intr-o rasfrangere de oglinda magica. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum stie: nu e morun.
Este ras-stramosul sau, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu bastinasii si intemeiase intre bratele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dadu-se lege sa nu se atinga de moruni. Apoi pierise fara urma intr-o furtuna. Stie ca aiureaza, simtea cum delirul creste nemasurat, il umple cu aratari cutremuratoare. Dar se desfasura asa de repede, ca uneori nu-l mai putea ajunge din urma. Ramaneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar il prindea. Da, nu i se paruse. Aici sub el se afla raiul. Raiul sta in ape. Cum sa ingaduie el ca nemernicii sa-l faca farame? Unde avea sa se mai duca dupa moarte? Ah, stiece are desfacut. Acum asteptarea nu mai trebuie sa stea sperioasa, locului, in el; ci sa iasa in intampinarea intamplarilor si durerilor. Incordarea il lua pe sus, la duhul obarsii vesnice cu care se intelese. Timpul? Viitorul indoielnic? nu le va mai ingadui sa-i vicleneasca cu taine, sa-i ascunza surprinderi. Le va sili sa se deschida intr-o clipa minunilor infaptuirii depline. De altfel, are cheia. E in mainile lui. Se ridica. O putere linistita il purta ca in vis. Dete ocol de cateva ori capcanei. Se urca si stete indelung intims pe barna din spate. Prubului, socoti, se cobora, isi umplu pieptul cu tot vazduhul noptii si se arunca. Zodiile speriate se stinsera. Raimasera nuimai pestii. Se cufunda glont la piciorul stalpului din mijloc si se puse cu nadejde sa dea la o parte bolovanii, sacii cu pietrils, maldarele de stuf. Cele dintai, apele simtira isi se gramadira pe el. In jur misuna pestilor il privea holbata. Se inabusea. Iesi, lua o unealta, isi umplu din nou basicile plamanilor si ale pantecului si se afunda in acelasi loc. Darama, sparse, rupse si facu o gaura in gardul batut de toata greutatea garlei.
Si o data cu povara apelor care navali pe spartura si-i smulse mainile, il covarsi suvoiul de pesti zbucniti peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru sa aiba timp? Morunul se ivise amenintator. Cand se infipse in gaura neincapatoare si se opinti, lua cu el in piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se pravali. Si alaiul fabulos al pestilor se desfasura triumfal, la mijloc cu morunul fantastic inconjurat de cetele genunilor, ducand la piept pe stranepotul sau, pescarul Amin, intr-o uriasa apoteoza catre nepieritoarea legenda cosmica de unde a purces dintotdeauna, omul
Apoi descopera ca morunul este de fapt stra-stramosul sau, intemeietorul neamului Aminilor. Acesta il conduce spre rai, un rai ce se afla in ape. Vazandu-l Amin isi da seama ca nu poate permite ca acest taram fabulos si sacru sa fie distrus doar pentru capriciul unui tanar ca nu stie inca sa traiasca. Atunci rupe gardurile, da drumul pestilor si odata cu morunul se duce si el pierzandu-se in infinitatea universului acvatic.
Imaginea din finalul povestirii este una de basm, ilustrând bucuria izbânzii întoarcerii omului la esenţa germinativă a vieţii, la contopirea totală cu elementele cosmosului din care s-a născut: „Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul”.
Semnificaţiile fantasticului
În plan real, curajosul şi iscusitul pescar Amin se opune cu hotărâre dinamitării capcanei construite de oameni şi, pentru a salva peştii, el sparge barajul şi moare înecat, luat de ape şi ocrotit de morunul uriaş. Ceilalţi pescari, brigadierul vanitos şi inginerul piscicol incompetent se înscriu de asemenea în viaţa reală, ca şi lăcomia oamenilor de a strânge toţi peştii prinşi în capcana construită în baltă. Perspectiva spaţială reală este reprezentată de locurile în care se derulează acţiunea, Delta Dunării şi balta Pocioveliştea.
Planul fabulos este sugerat de mitul totemic, de legătura străveche dintre Amin şi morunul miraculos. Atracţia fabuloasă dintre pescar şi morun este anticipată de câteva elemente totemice: Amin are trăsături de amfibie, trupul lui fără păr se usucă imediat, pielea este, parcă, acoperită cu solzi, iar tălpile şi palmele seamănă cu nişte lopeţi. El vede până pe fundul apelor, distingând cu limpezime agitaţia peştilor. În clipa în care zăreşte morunul, Amin recunoaşte în el pe „legendarul” său strămoş, se simte irezistibil atras de „duhul obârşiei veşnice”, cu care se poate înţelege „de la începutul începuturilor”.
El se află acum numai în planul închipuirii, „celălalt mare izvor al vieţii” şi se hotărăşte să abandoneze fapta, adică realul („Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul... Oare îmbătrânise aşa, dintr-odată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii... O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă autoînţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strânse încordate în ele însele ca pentru o înălţare”).
Legătura strămoşească a pescarului cu morunul este construită printr-o prefacere magică („Se scrută singur: simţea că trece într-o altă adâncă prefacere”) de la condiţia de om al faptei, la aceea de om al cugetului, care transformă fundul bulboanei într-un Rai al apelor; Amin iese din timpul real şi intră în veşnicie („În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... În care el intra, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte. Are să aştepte zadarnic: el trece în veşnicie”), prin relaţia totemică a omului cu strămoşii săi, peştii. Un prim semnal al acestei prefaceri poate fi schimbarea somnului în morun, care-l marchează pe Amin, este ca o trecere simbolică de la lumea reală la cea mitică.
Fantasticul este susţinut printr-un echivoc premeditat de către autor. Voiculescu nu precizează cu exactitate dacă, făcând spărtura în grad, Amin a fost surprins de puhoaie ori nu a intenţionat să se dea la o parte din calea acestora: „Amin nu putu sau nu mai vru să aibă timp?”, sporind astfel misterul acestei întâmplări, miraculosul ce nu poate fi dezlegat. Credinţa mitică îl leagă pe Amin prin mii de fire tainice de lumea peştilor, de care se simte atras irezistibil, neputând sau nevoind să i se opună. El trece astfel dintr-o stare spirituală în alta, dintr-o lume a faptei în una mitică, dintr-un spaţiu al realului într-unui acvatic, din timpul individual în veşnicie.
„Preocupat de lucruri atât de subtile ca trecerea dintr-o realitate spirituală în alta, trăind spiritual în preajma miturilor năucitoare, Voiculescu nu-şi pierde plăcerea de a înfăţişa viaţa în elementaritatea ei sublimă”. (Eugen Simion - Scriitori români de azi)
În proza fantastică a lui Vasile Voiculescu, naratarul este mereu menţinut în jocul oscilant, între a crede sau nu ceea ce i se relatează, în funcţie de atitudinea scriitorului care nu desface niciodată în mod deschis iţele întâmplărilor, învăluind totul în aura fabulosului, a posibilului. Eliade (la care fantasticul se compune din alternarea real-ireal) transmite cititorului o siguranţă a faptelor relatate în sensul că personajele sale trăiesc experienţa ce i proiectează în afara lumii reale, pe când la Voiculescu personajele trăiesc în cadrul vieţii reale experienţele fabuloase. Aşadar, Vasile Voiculescu va construi fantasticul din real şi fabulos, supranaturalul manifestându-se firesc în viaţa reală a oamenilor.
Limbajul artistic
Limbajul artistic este dominat de spontaneitatea şi firescul exprimării, mai ales prin cuvintele şi expresiile populare specifice zonei, care imprimă un farmec particular şi originalitate povestirii. Voiculescu foloseşte o naraţiune, în maniera poveştilor vânătoreşti, în spiritul basmelor populare: „În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zânele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor... Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi”. (Nicolae Manolescu)