Argument în favoarea bunelor maniere

Am trecut de anul 2000, ba chiar şi de 21 decembrie 2012 (vă amintiţi de profeţia maya?) fără să fi venit sfârşitul lumii… Continuăm să trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înnebunim şi noi pe zi ce trece. Asistăm îngroziţi la imaginile cumplite din aşa-numitele zone conflictuale, zone ce se ivesc în cele mai neaşteptate locuri de pe glob şi se înmulţesc îngrijorător. În discoteci, tinerii dansează pe mese… Alţii, care se autointitulează „Hell’s Angels”, pornesc noaptea pe motociclete având la bord casetofoane cu muzică heavy metal, raşi în cap sau cu plete, îmbrăcaţi în bluzoane de piele cu ţinte, pe care sunt prinse ecusoane cu capete de mort, în blugi şi cizme, oferindu-ne pentru o clipă o imagine de coşmar.

Pe de altă parte, internetul şi reţelele sociale în special, accesibile până şi de pe telefonul mobil, ne dau posibilitatea comunicării nelimitate, transformându-ne însă, în mod paradoxal, în nişte autişti.

Desigur, e vorba de o imagine trunchiată şi de o viziune catastrofică a societăţii în care trăim, dar nu putem să nu ţinem seama şi de această realitate.

În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? N-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă ele nu au devenit cumva inutile? Răspunsul e unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine.

Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile ca fiind perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu. Căci nimic nu e nou sub soare… Iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat. Momente încordate în istoria omenirii au mai fost. Ele au trecut… dar bunele maniere au rămas.

În toate timpurile, oamenii au avut tendinţa de a se opune legilor impuse de politeţe deoarece la prima vedere ele par restrictive şi de prisos. Sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar, după o scurtă experienţă de viaţă, fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile; dimpotrivă, ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi.

Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment uman profund, care tinde spre o armonie între comportare şi etică, între frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Dar omul va învăţa să aibă un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată, numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la adevărul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Nu spun vorbe goale, am încercat să formulez astfel însuşi principiul pe care se bazează această carte. „Codul bunelor maniere” este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii, având toate un numitor comun: a nu-l deranja pe semenul tău, ci a-l face să se simtă bine în preajma ta. Tot asta urmăreşte şi statul când emite legi şi decrete prin care se sancţionează diferite delicte civile. Oricine a greşit este pasibil de o pedeapsă mai mult sau mai puţin severă, în funcţie de gravitatea greşelii. Fie că a furat, fie că a călcat pe iarbă, fie că a traversat strada în locuri nepermise, orice om normal trăieşte cu frica de poliţistul ce poate răsări lângă el în orice clipă.

La fel stau lucrurile cu legile şi regulile din cadrul „Codului bunelor maniere”, dar abaterile de la aceste norme nu sunt sancţionate de către autorităţi. Şi totuşi codul acesta este adesea respectat cu mai multă stricteţe decât legile statului. Explicaţia e foarte simplă. Dacă pentru delictele legiferate există un singur poliţist la zece mii de oameni, să zicem, pentru abaterile de la o comportare civilizată „poliţistul” se află în fiecare om înzestrat cu o minimă doză de bun-simţ. Nu există legi care să te pedepsească pentru că râzi zgomotos, pentru că vorbeşti continuu şi foarte tare, pentru că ţi-ai învăţat copilul să te strige de jos, din stradă (când locuieşti la etajul zece), sau pentru că stai nepermis de mult într-o vizită. Vine totuşi un moment în care te întrebi de ce nu mai eşti invitat în casa familiei X, unde te-ai simţit atât de bine. Vine o zi în care observi că vecinii te salută cu răceală, evitând să-ţi vorbească, şi chiar propriii tăi copii par jenaţi de modul în care te îmbraci sau mănânci şi în special de faptul că vorbeşti tot timpul… Niciodată nu e prea târziu să înveţi ceva bun de la alţii, însă cu cât vom învăţa mai devreme ce se cuvine şi ce nu, ce se cade şi ce nu, ce se face şi ce nu, cu atât viaţa noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile. Trăim într-o epocă în care nonconformismul este la modă, dar să nu sărim peste o etapă obligatorie – aceea a cunoaşterii normelor conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să creeze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întâi să picteze în stil clasic.

Buna creştere se dobândeşte în mai multe feluri. Educaţia ocupă de departe cel mai important loc. Vom vorbi despre rolul şi necesitatea ei într-un capitol separat. Dar buna creştere se dobândeşte şi din mass-media, şi chiar din aversiunea noastră faţă de oamenii cu o comportare dezagreabilă. Învăţăm, cum s-ar zice, din „exemple negative”. Când auzim pe cineva spunând bazaconii şi-l vedem cum se face de râs, roşim de multe ori în locul lui şi ne ferim ca de foc să-i urmăm exemplul. Iată-ne iar în faţa noţiunii atât de complicate de libertate. Fac ce vreau la mine acasă, sunt un om liber, spune câte un tânăr care îşi pierde nopţile dând petreceri ce durează până dimineaţa. Acest tânăr este într-adevăr un om „liber – prost-crescut”. Dar nici cei care, la cel mai mic zgomot în apartamentul vecin, bat în ţevi sau în pereţi nu sunt nişte oameni bine-crescuţi, pentru că intervin şi alte noţiuni ce caracterizează o fiinţă civilizată: simţul măsurii, toleranţa, îngăduinţa. Toate acestea se învaţă cu răbdare. Ajungem să înţelegem că o taină a vieţii – mult râvnită de însuşi Goethe – este echilibrul, pe care ni-l dorim cu toţii şi pe care îl avem atât de puţini. Concluzia? Un om de bună-credinţă va învăţa bunele maniere cu multă conştiinciozitate, ca pe o limbă străină, fără să se jeneze că nu a ştiut până în acea clipă o anumită regulă de comportament. (De exemplu: a-ţi încrucişa tacâmurile în farfurie înseamnă că mai doreşti din felul respectiv!).

Cel mai ineficient mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. De multe ori oamenii trebuie să treacă singuri prin experienţe-limită. Cât de educativ ar fi, de pildă, dacă tânărului care ascultă muzică rap pusă la maximum, fără să-i pese de vecini, i s-ar pune să asculte de către aceştia, la fel de tare, la aceleaşi ore, o simfonie de Bruckner sau ceva asemănător! La început va fi nedumerit, apoi revoltat, dar până la urmă va înţelege ce este de înţeles… Sau când asistăm la un spectacol dezagreabil, oferit de un cumpărător nemulţumit care ţipă la vânzătoare, să ne gândim că şi noi am fost de curând într-o astfel de situaţie, dovedindu-ne la fel de penibili.

Încă din şcoală se remarcă „glumeţii”, bufonii clasei, indivizii cu tupeu, şmecherii, obraznicii. Este adevărat că pentru scurtă vreme devin „eroi”, lideri, modele uşor de imitat. Dar un tânăr cu bun-simţ va înţelege repede că acest mod de comportament nu este ideal pentru a-ţi atrage respectul celor din jur. „Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare” – spune Geo Bogza într-o carte, iar una dintre condiţii este buna creştere.

Bunele maniere mai înseamnă să rezişti unei tentaţii care te poate transforma din om cinstit într-un hoţ. Puţini ştiu că a găsi un portofel pe stradă şi a nu-l preda la Poliţie se cheamă furt. Cei mai mulţi îl consideră noroc… Hazardul nu trebuie să favorizeze infracţiunea şi abaterea de la regulile de bună comportare.

Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College din Oxford: Manners make man – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

CAPITOLUL 1

Introducere în bunele maniere

Cum au apărut bunele maniere sau despre obiceiuri

Puţină istorie

Odată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a simţit nevoia unor reguli pe care să le respecte toţi membrii dintr-o colectivitate, astfel ca traiul în comun să devină suportabil. În mod paradoxal, aceste reguli codificate şi învăţate nu limitează libertatea individului, ci, dimpotrivă, o lărgesc. Ştiind precis cum trebuie să se poarte în toate ocaziile vieţii, omul manierat capătă siguranţă de sine, scapă de complexe, este acceptat şi respectat de cei din jur; într-un cuvânt, devine mai liber.

Bunele maniere au fost inventate la curţile regale şi adoptate de către aristocraţie, singura clasă aptă pe atunci să decidă dacă un anumit obicei era necesar şi să-l impună. De aceea, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, bunele maniere reprezentau un stil de viaţă particular. O dată cu apariţia burgheziei, ele încep să se generalizeze, devenind în zilele noastre norme unanim acceptate, însă, pe măsură ce societatea evoluează, unele dintre ele se dovedesc anacronice, după cum altele variază de la ţară la ţară.

Se ştie, de altfel, că, pentru a intra în codul bunelor maniere, un obicei trebuie să fie supus mai întâi probei timpului, tocmai pentru că lucrurile se mai modifică. Până şi etimologia cuvântului etichetă, cu sensul cunoscut de toată lumea, este semnificativă din acest punct de vedere. Oricât de surprinzător ar părea, „eticheta” (ceea ce se cuvine) are la origine o interdicţie! În parcul de la Versailles, grădinarul-şef al lui Ludovic al XIV-lea a aşezat inscripţii prin care cerea să nu-i fie călcate în picioare peluzele proaspăt însămânţate. Cum aceste inscripţii erau adesea ignorate de către nobilimea neatentă şi aflată, în paranteză fie spus, în conflict cu regele, bietul om a obţinut din partea Majestăţii Sale un decret care prevedea respectarea „etichetelor”. Astfel, cuvântul a intrat în limbajul curent pentru a desemna o comportare conformă unor norme.

Numeroase obiceiuri nu mai au de mult nicio legătură cu faptele care le-au generat. Cine se mai gândeşte astăzi, scoţându-şi pălăria, că reiterează gestul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfârşitul unui turnir, îşi descopereau chipul spre a fi recunoscuţi de public?

Ţări şi obiceiuri

În Franţa salata e servită, în mod tradiţional, după felul principal şi se mănâncă cu furculiţa şi cuţitul. În Italia se bea cappuccino doar la micul dejun. La eschimoşi în cafea se pune sare!

În Germania nu se mai sărută mâna femeilor, dar s-a extins deprinderea de a fi punctual, obicei devenit aproape o obsesie. Acest mic „amănunt” comentat de către un sociolog ar explica, în parte, uimitoarea prosperitate a Germaniei din ultimele decenii… Tot în această ţară, cu excepţia meselor oficiale şi a cazului când există personal de serviciu, invitaţii contribuie spontan la strânsul mesei, la spălatul vaselor – cu simplitate şi eficiență, fără ca stăpâna să se simtă jignita.

În Cehia, unde curățenia din apartamente este impresionantă, gazda are pregătită pentru musafiri o adevărată colecţie de papuci comozi şi ieftini, şi nimeni nu se simte şocat că trebuie să se descalţe.

În Canada, ca şi în alte părţi ale lumii, există obiceiul de a oferi flori în număr par. La noi, un buchet trebuie să aibă un număr de flori fără soţ (se spune că „gazda completează buchetul”) şi acest obicei autohton poate duce uneori la situaţii comice. Astfel, persoana care primeşte florile, uşor jenată, îi atrage atenţia musafirului venit din România care i-a oferit cinci trandafiri că a pierdut, probabil, o floare pe drum…

În America se obişnuieşte ca, la masă, să se ţină furculiţa cu mâna dreaptă, în timp ce mâna stângă stă ascunsă vederii, în poală. Văzându-i pe europeni cum mănâncă, mulţi americani îşi închipuie că sunt cu toţii stângaci!

În Elveţia, seara, pe malul unui râu, într-un loc pustiu, am văzut o fetiţă care era neliniştită de faptul că nu găsea o cutie de gunoi în care să arunce ambalajul unei ciocolate – pentru că nu avea obiceiul să arunce ceva pe jos.

Obiceiuri bune, obiceiuri proaste

Oamenii au obiceiuri bune şi rele. Cum obişnuinţa este a doua noastră natură, acestea sunt foarte importante atât pentru noi, cât şi pentru cei din jur. Dar… bunele obiceiuri respectate cu stricteţe ar face dintr-un om un sfânt şi dintr-o societate reală o lume utopică. Imaginaţi-vă o fiinţă umană care n-ar greşi niciodată cu nimic. După părerea mea ar fi un monstru, un robot. Ideal ar fi ca oamenii să ştie să-şi păstreze cât mai multe deprinderi bune şi să le corecteze pe cât posibil pe cele proaste. Dacă avem prostul obicei de a bea zece cafele pe zi şi de a fuma cinci ţigări dimineaţa, pe stomacul gol, asta ne priveşte personal. Vom vorbi aici doar de obiceiurile proaste care îi deranjează pe cei din jur. Nu trebuie să afli dintr-o carte că nu este politicos să faci vizite neanunţate, e de ajuns să te gândeşti că nici ţie nu ți-ar face plăcere, într-un moment când ai foarte multe treburi, să fii surprins de musafiri, oricât de dragi ţi-ar fi ei în alte împrejurări. Şi totuşi, acest prost obicei de-a intra la cineva cunoscut doar pentru că treci prin faţa casei există. Pe timpuri, a face cuiva o vizită neanunţată nu era deloc un gest nepoliticos, ci dimpotrivă… dar în alte vremuri oamenii aveau foarte mult timp liber; astăzi, din păcate, nu-l mai au.

Foarte multe obiceiuri proaste apărute la noi se datorează sărăciei. Mă duc în vizită cu mâna goală, gazda nu mă tratează cu nimic; îmi fac loc cu coatele ca să obţin ceva mai bun şi mai ieftin într-un magazin; mă îmbulzesc să mă urc într-un autobuz supraaglomerat pe care l-am aşteptat o oră. Într-o ţară normală, în general, nu sunt pus în situaţia de a mă purta rău. Autobuzele vin la ora afişată aproape goale în staţie, există multe magazine ieftine, iar a duce un mic dar când mergi într-o vizită nu este o problemă. Dar dacă duc flori de plastic cuiva (ca să ţină mai mult) voi fi catalogat drept prost-crescut (la noi). Nu la fel în Japonia, unde florile artificiale împodobesc cele mai distinse case.

Obiceiurile se schimbă la un om, şi chiar la un popor, ca şi hainele. Se păstrează cele frumoase şi se înlocuiesc cele urâte. Problema este însă mult mai complicată decât în cazul hainelor, căci e foarte greu să dezobişnuieşti pe cineva de un obicei prost. Cum să convingi un intelectual de excepţie că el este un „model” şi că nu are voie să apară în public mestecând gumă, de pildă?

Cum să convingi un om care are prostul obicei să promită şi să nu se ţină de cuvânt (care nu respectă nici măcar ora pe care ţi-o fixează pentru o întâlnire) că acest „obicei” ar trebui schimbat? Mintea şugubeaţă a românului a inventat chiar un proverb original: „A promite e nobil, dar a te ţine de cuvânt e o prostie!” întâlnim la tot pasul astfel de situaţii. Am promis – şi ce dacă?

Revolta pe care am simţit-o în tinereţe citind cuvintele rostite de Raymond Poincare (celebrul avocat, fratele matematicianului) la un proces în care a pledat la începutul secolului: Nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère, mi s-a mai estompat. Cred că avea dreptate. Când vom lua lucrurile în serios, şi nu à la légère?

Oare nu ar fi mai bine să nu promitem dacă nu avem certitudinea că ne putem ţine de cuvânt? De ce nu există la noi un proverb care să traducă exact înţeleptele cuvinte nemţeşti ein Mann, ein Wort? Îndrăznesc să afirm că expresia „Cuvântul e cuvânt!” nu a dispărut cu desăvârşire din vocabularul unui om manierat! Ar fi bine să ne-o reamintim când promitem ceva cuiva, nu numai când aşteptăm zadarnic răspunsul promis de altcineva.