Istoria loviturilor de stat din Romania de Alex Mihai Stoenescu
CUPRINS:
Introducere.
Capitolul I.
DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE: LASCĂR CATARGIU (1871-1876)
ŞI MAREA GUVERNARE LIBERALĂ (1876-1888)
Capitolul II – RĂSCOALA DIN 1888
Capitolulul III – MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907
Capitolul IV – O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAŢIA” (7-13 IUNIE 1930)
Capitolul V – EVOLUŢIA DREPTEI ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1880 ŞI 1930
CINCI DECENII DE NELINIŞTE
Introducere.
Am văzut în primul volum că perioada de început a constituirii statului modern român poate fi identificată între 1859 şi 1871, având drept repere limită Unirea şi guvernarea salvatoare a lui Lascăr Catargiu. Extensiile preliminare ale acestei periodizări formale au atins problematica afirmării instituţionale a naţionalităţii prin componenta naţională a mişcării lui Tudor Vladimirescu, precum şi prin meandrele ezitante, dar progresiste, ale revoluţiei din 1848. Niciunul dintre aceste evenimente nu a creat instituţii; ele au fost impuse prin lovitura de stat din 2 mai 1864 şi prin regimul cezarist al lui Alexandru loan Cuza.
Deceniul opt debutează cu primele măsuri sistematice de consolidare a modelului democratic prin opera remarcabilă a guvernării Lascăr Catargiu (1871 – 1876), dar aduce la luciditate şi o serie de tendinţe radicale a căror evoluţie nu era pe deplin oprită. Abia „Marea guvernare liberală” (1876 – 1888) pune bazele statului democratic consolidat. Procesul revoluţionar – aşa cum este el definit prin modificările de structură întinse pe perioade lungi de timp – era deja evident, bine conştientizat de toate forţele politice şi ajunsese cu prelungirile sale reformiste şi educaţionale până la nivelul ţărănimii. Ceva fundamental se petrecuse în relaţia ţăranului cu statul său: „statul” venea la el şi îl informa asupra unor procese politice care urmau să-i schimbe soarta; „statul” îl anunţa că face parte dintr-o naţiune în care el, ţăranul, constituie baza. Eşecurile proceselor revoluţionare iniţiate de paşoptişti şi bruscate de Alexandru loan Cuza şi-au găsit cauzele în persistenţa rezistentă a imaginii de stat-agresor pe care o avea noua administraţie în ochii ţăranului. Abia în momentul în care reformele instituţionale – în primul rând cele educaţionale şi funciare – au ajuns la nivelul comunităţilor rurale şi „statul” a fost identificat drept o putere care încearcă să-i amelioreze condiţiile de viaţă, ţăranul a început să creadă într-o relaţie cu această putere. Fenomenul nu l-a mai apucat pe Cuza, dar a surprins în plină evoluţie şi maturizare forţele politice.
Tipul de relaţie cu puterea oferit ţăranului a fost votul, cu tendinţa sa de sufraj universal. Aici, aşa cum vom vedea, relaţia a fost parazitată de la început de felul în care i-a fost pus la dispoziţie votul, în această perioadă, pe un interval de numai trei ani, românii au fost supuşi la trei plebiscite înscenate de puterea politică şi evocate savuros de Caragiale prin personajul Farfuridi din O scrisoare pierduta. Nimeni nu poate crede astăzi în veridicitatea acelor plebiscite, în al doilea rând, problema sufragiului universal a copiat tara genetică a statului român, astfel încât bătălia generoasă a unui Nicolae Bâlcescu sau Mihail Kogălniceanu pentru ca ţăranul să înţeleagă dependenţa statului de el, s-a transformat repede într-un nou tip de agresiune, cea politică. Ideea că ţăranul trebuie să conştientizeze puterea pe care o are în mână, prin simpla votare a unui reprezentant politic, că acesta depinde de votul său şi că guvernarea aleasă are obligaţia să-şi întoarcă serviciile către cel care a votat stă la baza oricărei democraţii sănătoase, în România, încă de la început, votul ţăranului a fost smuls. Ţăranul a fost nevoit să-l dea, a fost constrâns să-l ofere unui anumit candidat sau pedepsit pentru că nu l-a dat cui trebuia, întregul sistem politic românesc sprijinit pe agresiunea asupra libertăţii de a alege a denaturat de la început sistemul democratic din România. El a devenit curând clientelar. De la pragul dintre secole, destinul statului modern român a depins de capacitatea partidelor de a se adapta proceselor complexe pe care le-a presupus trecerea la sistemul democratic şi la economia capitalistă. Fenomenele parazitare prezentate mai sus au fost generate de blocajul conservatorilor într-o concepţie tradiţională asupra economiei, dar imposibil de pus în practica, anume că România nu poate fi decât o ţară agricolă, construită fundamental pe relaţia armonioasă dintre moşier şi ţăran. Liberalii, mai ales gruparea tânârâ condusă de Ionel I. C. Brătianu, priveau situaţia ţăranilor în perspectiva transformării, cel puţin a jumătate dintre ei, în proletari, pe măsura dezvoltării unei industrii autohtone. Ei au fost mai aproape de proiectul realist şi mai convinşi de necesitatea descongestionării mediului rural românesc de o masă a ţărănimii ameninţată de sărăcie.
Ceea ce se instalase în România după lovitura de stat din 1864 era considerat un sistem democratic bugetar, care nu se sprijinea pe muncă, pe eficienţă şi pe producţie capitalistă, ci pe un dirijism birocratic montat la putere, ca un aparat gata făcut, pentru a gestiona centralizat deficienţele de construcţie ale statului, în realitate, suveranitatea obţinută prin lupta întinsă pe mai multe decenii a avut nevoie de împrumuturi masive din străinătate – mai ales din Franţa şi Germania – cu care s-au finanţat administraţia şi partidele, acoperindu-se prin artificii bugetare lipsa de eficienţă a economiei, fragilitatea bogăţiei care se putuse acumula prin exportul de grâne şi materii prime. Independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României erau realităţi incipiente, risipa enormă de resurse materiale şi energii politice împiedicând, de exemplu, organizarea teritorială a unei armate susţinute logistic de o economie prosperă, după modelul german, astfel încât orice tentativă de presiune să primească o ripostă imediată pe cele două căi în care românii au excelat: o diplomaţie activă şi flexibilă, dublată de vitejia şi spiritul de sacrificiu al militarilor săi. Nu trebuie uitat nici o clipă că, în configuraţia de atunci a României (fără Transilvania şi Basarabia), o armată bine echipată şi instruita, dispusă într-o amplasare teritorială strategică, avea posibilitatea să descurajeze orice agresiune venita prin una din cele trei direcţii strategice, simultan cu o asigurare diplomatică pe altă direcţie strategică. Era, oricum, un câştig important faţă de situaţia României din trecut, când teritoriul său reprezenta doar un coridor de trecere.
Tot ca o consecinţă a erorilor de construcţie, precum şi prin efectul dependenţei financiare de exterior, mă încumet încă de pe acum să afirm că ceea ce numin curent corupţie politică – cu aspectul trivial al „tragerii” banilor şi foloaselor din orice afacere cu statul – a fost un fenomen inevitabil. El este tipic democraţiilor bugetare şi birocratice, iar prevederile constituţionale şi legile aspre împotriva corupţiei au suportat fie blestemul ridicolului, fie pe cel al caducităţii. A lupta contra corupţiei înseamnă a lupta contra unui astfel de stat. Nu îl schimbi din temelii, nu omori corupţia. Mai devreme sau mai târziu, cine porneşte lupta împotriva corupţiei, arestând oameni şi falimentând instituţii, şfârşeşte în abuz paradoxal, se blochează într-un loc de unde nu poate merge mai departe, pentru că ar lovi baze fundamentale ale statului, sau se prăbuşeşte în eşec personal.
Problemele cu care se confruntă ţara noastră în anii 2000 nu sunt o noutate, nici măcar nu sunt determinate de celebrul complex al trecerii inedite de la comunism la capitalism. Ele sunt copii fidele şi la fel de insurmontabile ale fenomenelor prin care România a trecut în multe crize politice, economice şi sociale anterioare perioadei comuniste. Structural, între statul din 1864 şi cel din 2000 nu este nici o diferenţă.
Astăzi, la 130 de ani de la momentul de cumpănă al abdicării domnitorului Carol I şi de la salvarea naţiunii prin guvernul Lascăr Catargiu, avem privilegiul de a putea cerceta cu atenţie actele publice şi secrete ale puterii politice din trecutul nostru şi avem dreptul de a trage concluzii. Aceste concluzii pot avea efecte asupra electoratului şi clasei politice de astăzi, în măsura în care de ambele părţi – cercetător şi cititor – funcţionează clipa de luciditate a desprinderii din fascinaţia pe care continuă să o producă „istoria” despre sistemul democratic implantat artificial în 1864. Numai acel ochi capabil să iasă din peisajul obişnuit al mecanismelor stereotipe oferite de societatea românească va reuşi să înţeleagă faptul că tipul de stat şi modalităţile de implementare a acestuia au fost greşite din start, alese după un model frumos, dar nepotrivit.
Ideea dominantă, pentru care m-am încumetat să analizez crizele României, marcate prin lovituri de stat şi revolte populare, este aceea că o cunoaştere profundă şi necosmetizată a istoriei noastre ar trebui să ne împiedice să repetăm erorile acelor timpuri. Trebuie să înceteze mania găsirii vinovatului în afara ţării, printre duşmani ireductibili. Toate crizele majore care au zguduit statul român îşi au originea în interior. Numărul mare al acestor crize şi repetarea lor ciclică sunt o expresie a erorilor de construcţie ale statului. Necorectarea la timp a acestor erori va conduce la repetarea crizelor după acelaşi patent. Cititorul va putea observa uşor că între atitudinea Armatei în tulburările de la Craiova din 1860 şi cea de la Timişoara din 1989, că între numeroasele mişcări de stradă provocate sub acoperire socială, dar urmărind scopuri politice, şi mineriade este o similitudine izbitoare, că mişcarea separatistă de la Iaşi din 1866 şi mişcările etnice de la Târgu Mureş din 1990 seamănă în comportamentul forţelor angajate, inclusiv în ce priveşte apariţia noilor servicii de informaţii, că descrierea clasei politice româneşti este aceeaşi în 1907, de exemplu, cu cea de astăzi. Şi de fiecare dată, în fiecare deceniu critic, învăţaţii, ziariştii, oamenii simpli au arătat cu degetul către modele de societate şi de stat din Occident. Pe cât este de clar că aceste modele nu vor fi atinse niciodată, pe atât de necesar este ca România să-şi găsească, în sfârşit, propria formă de civilizaţie moderna. Ea trebuie să asigure întregul confort al bunului trai, relaţia naturală şi directă dintre cetăţean şi stat, securitatea internă şi externa, fără a cumpăra toate aceste avantaje cu preţul deteriorării identităţii naţionale şi culturale, a religiei ortodoxe şi a istoriei sale eroice. Până când nu va fi atins acest model propriu, poporul român va râmâne profund naţionalist, agitat şi uşor de păcălit.
Autorul.
Capitolul I.
DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE.
Lascăr Catargiu (1871-1876) şi Marea guvernare liberală (1876-1888)
Moto:
De câte ori geniul ajunge să aibă cuvânt la neamul în care s-a născut, timpurile moarte se sffrşesc şi încep timpurile vii.
SIMION MEHEDINŢI.
Ziua de 11 martie 1871 a fost una din acele date pe care naţiunea le uită, dar care au influenţat destinul ei într-o măsură decisivă. Istoriografia noastră are acest obicei de a hiperboliza anumite date – cum este cea de 24 ianuarie 1859 —, la care s-au luat decizii importante, dar fără efect juridic, nu capitale, şi de a lăsa în uitare – cum este ziua de 11 decembrie 1861, dată la care s-a produs în fapt Unirea – acele aspecte politice şi juridice, pe care, bineînţeles, istoriografia străină nu le uită. Din acest motiv, continuăm să protestăm şi să ne manifestăm indignarea pentru conţinutul unor enciclopedii, al unor lucrări apărute în străinătate, al unor hărţi şi studii care judecă rece, instituţional şi metodic evoluţia statului român, sub permanenta suspiciune a unei atitudini negative faţă de ţara noastră.
Aşa cum am arătat în primul volum, în dimineaţa zilei de 11 martie 1871, la ora 10.00, domnitorul Carol I a convocat la palat fosta Locotenentă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Haralambie) de la care preluase puterea în 1866, şi le-a înmânat membrilor actul de abdicare1. După o oră de insistenţa din partea celor doi oameni politici, Carol acceptă „cu cea mai mare silă”2 să mai reflecteze, cu condiţia ca românii vor fi în stare să prezinte o listă de guvern şi să treacă Bugetul prin Parlament. Adusă în Parlament de Lascăr Catargiu în jurul orei 13.00, chestiunea declanşează o adevărată hărmălaie care nu încetează decât la ora 18.00, fără nici o decizie. Mulţimea insurgenţă adunată pe străzi şi incitată la violenţă de prezenţa unor subunităţi ale armatei hotărăşte să se deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-l răsturna. Prefectul Poliţiei îl informează pe Carol asupra iminentului asalt al mulţimii şi, în momentul în care i se cere să asigure paza şi siguranţa instituţiei, înaltul funcţionar îşi dă demisia, în aceste condiţii dramatice, alături de Carol I nu se mai afla decât Lascăr Catargiu.
Guvernarea salvatoare.
Cu toate că Lascăr Catargiu a rămas în memoria istoricilor şi a supravieţuitorilor holocaustului comunist cu imaginea unui bătrân înţelept şi echilibrat, în 1871, când a jucat marele său rol istoric, era un bărbat în plină maturitate. Avea 48 de ani şi conducea gruparea conservatoare, fiind el însuşi boier din ramura moldoveana a Caţargiilor şi urmaş politic al lui Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu era, alături de Ion C. Brătianu şi Ion Ghica, o autoritate recunoscută şi respectată. Echilibrul său proverbial venea dintr-o anumită luciditate tipică omului politic versat, critic, dar şi responsabil, dublat de un patriotism robust. Caragiale îl vedea astfel: „Sub înfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, nu ştie câţă tenacitate şi-câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voinţă neîncovoiaţă; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pândâ cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare”3. Un portret ne-a lăsat şi Nicolae lorga: „Bătrânul greoi şi gârbov, cu faţă rotundă roşie şi pârul rar pe care-l tăia circonflexul unor mustăţi paşnice de blând Bismarck român, avea, după spusa cuiva care l-a cunoscut bine, marea însuşire decisivă de a asculta liniştit, pe rând, fără o întrerupere, o tresărire, un gest, şi pe unii şi pe alţii dintre aceia care aveau o pregătire de care el însuşi rămăsese cu totul străin, pentru ca, la urmă, când, din atâta discuţie, nu mai rămăsese nimic şi nu se mai putea înţelege nimic, să indice pe «dumnealui care are dreptate», şi alegerea era oricând fără greş”4, în istoria României moderne, acest om politic apare în prim-plan numai în situaţiile disperate, găsind de fiecare data acele cuvinte convingătoare şi puţine, aducătoare de soluţiila momentul de cumpănă al detronării lui Cuza, preia conducerea Locotenentei, pentru ca imediat să dea României prima sa Constituţie democratică (1866); în clipa declanşării mişcării separatiste de la Iaşi, Lascăr Catargiu se duce în marele oraş moldovean, al cărui prefect fusese sub Vodă Sturdza, şi nu ezită să aplice forţa; mult mai târziu, în 1891, pronunţă în faţa reginei Elisabeta celebra frază de refuz a căsătoriei prinţului moştenitor Ferdinand cu Elena Vâcărescu: „Aiasta se poate, dar atunci Dumnealui rămâne un simplu particuler!”, atitudine ce rezolvă o nouă gravă criză dinastică.
Guvernul format de Lascăr Catargiu în acea noapte de mare pericol îl avea pe gen. Christian Teii la Ministerul de Război, pe Gheorghe Costaforu ca ministru de externe, pe Nicolae Kretzulescu la Justiţie, iar la Ministerul de Finanţe pe Petre Mavrogheni. Pentru a înţelege ce ar fi însemnat abdicarea lui Carol I în primăvara anului 1871 să facem apel la o analiză pertinenţă: „Punerea în discuţie de către puterile interesate a existenţei Unirei. Primejdia mişcărilor separatiste. Tribulaţiunile nesfârşiţe prin întreaga Europă în căutarea unui alt principe care să rişte din nou experienţa ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea definitivă a unei posibilităţi de sprijin din partea Germaniei şi certitudinea câştigării unui nou duşman în dinastia de Hohenzollern, tocmai în momentul în care imperiul german se proclamase la Versailles şi avea să capete o mare influenţă în politica europeană. Lăsarea ţării fără nici un sprijin – Franţa învinsă fiind prea ocupata cu refacerea ei proprie, Anglia fiind prea departe şi Italia încă prea slabă – în viitorul conflict ruso-turc ce se desemna ca inevitabil încă de pe acum. Pierderea oricărei continuităţi şi stabilităţi înăuntrul ţării, unde adolescenţa noastră constituţională şi înflăcărarea temperamentului latin aveau mai mult ca oricând nevoie de un punct fix în jurul căruia să se strângă înăuntru şi de un punct de reazem pe care să se sprijine în afară. Iată ce ar fi însemnat abdicarea domnitorului Carol în martie 1871”5. Va trebui să adăugăm la acest tablou exploziv cel puţin două detalii: pe toată perioada războiului franco-prusac, ministerul de externe francez a manevrat pentru detronarea lui Carol şi readucerea lui Cuza sau alegerea pe Tronul României a colonelului Nicolae Bibescu, declarat peste noapte prinţ francez (!), dar rămas în istorie drept complice la asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu; în al doilea rând, aşa cum arăta Nicolae lorga „există în 1870 o înţelegere între Austria şi Turcia pentru ca la cea mai mică mişcare a noastră, mai ales într-un anume sens, cu permisiunea Austriei, Principatele să fie ocupate de turci”6. Toate aceste elemente de pericol, precum şi situaţia grea financiară a ţării, fac din guvernul Lascăr Catargiu o echipă de supravieţuire, în condiţiile în care însuşi domnitorul continua să fie pregătit pentru abdicare. El aştepta doar soluţionarea scandalului afacerii Strousberg pentru a pleca.
Pe fondul unor dezbateri parlamentare aprinse, în care declaraţiile de credinţă la adresa Constituţiei, venite din partea guvernului, sunt combătute violent de gruparea liberal-radicală, se produce o modificare a atitudinii domnitorului, în următoarele săptămâni, Carol se convinge că dimensiunea revoltei antidinastice a românilor se reduce la câteva grupuri turbulenţe din Bucureşti, Ploieşti şi Craiova, agitate de liberalii radicali, şi că populaţia nu se asociază acestei mişcări, fiind mai de grabă loială Tronului şi preocupată de situaţia economică. De fapt, în dedesubturile acestei constatări se afla realitatea că societatea românească nu era pregătită pentru reformele liberale şi reacţiona la ele fie printr-o mare prudenţă, fie prin confuzia de tip Conu Leonida.
Ambiţionat de situaţia grea personală în care se afla, dar şi de faptul că eşecul său se producea simultan cu marea victorie germană în Europa, Carol decide să guverneze metodic: „El şi-a dat seama, în primul loc că, fără ordine severă în interior, nici o realizare serioasă economică nu este posibilă. Pentru introducerea acestei ordini severe în interior îi trebuia un guvern cu nună de fier şi cu mare autoritate în ţară. Guvernul Lascăr Catargiu răspundea în totul acestei aşteptări”7. Este momentul în care domnitorul Carol I admite sistemul politic întemeiat pe partide, în care guvernul organizează alegerile şi le câştigă, asigurându-şi o majoritate parlamentară confortabilă. România revenea practic la sistemul gândit de Marile Puteri în 1858, care, pentru a asigura stabilitatea ţârii, concepuse un mecanism electoral menit să permită conservatorilor să formeze guvernul şi să domine Parlamentul. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituţiei prea liberale de la 1866 – copiată după Constituţia belgiană de la 1831 – sub guvernul Lascâr Catargiu (1871 – 1876), inversând datele democraţiei parlamentare, în timp ce, în ţările occidentale, Anglia, Franţa, Belgia, şeful statului face alegeri şi numeşte prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reuşit să obţină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Şeful statului îl numea pe primul ministru, care convoca administraţia şi organiza alegeri, obţinând automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul ministru numit de rege”8. De acum încolo, până în 1937 şi apoi până în 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin sistemul desemnării unui partid care să organizeze alegerile şi să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le câştiga. Astfel au fost posibile trei guvernări de durată şi succesive, de 5, de 12 şi de 8 ani, cele mai lungi din istoria României libere moderne, în secolul al XX-lea, acest sistem a fost cunoscut sub denumirea de rotativa partidelor politice, subiect de batjocură din partea istoriografiei comuniste, dar soluţie unică de supravieţuire a sistemului democratic în România.
Ar fi de lămurit un detaliu al instalării guvernului conservator Lascăr Catargiu. Pus în minoritate în Parlament şi contestat vehement, guvernul Lascăr Catargiu dizolvă ambele Camere la 16 martie 1871, fapt interpretat în epocă de către liberalii radicali ca o lovitură de stat. Acuzaţia avea doar un caracter propagandistic, deoarece Constituţia din 1866 prevedea la Art. 35: Puterea executivă este încredinţată Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constitufiune, iar la Art. 95, alin. 6 prevedea că El (domnitorul) are dreptul de a dizolva ambele Adunări de odată sau numai una din ele9.
În Mesajul Tronului din 23 mai 1871, Carol I făcea un bilanţ al primului deceniu de statalitaţe modernă a României şi prefigura programul său politic: „Am trecut cu toţii prin grele încercări, dar lupta ne-a întărit, experienţa ne-a luminat, şi, cunoscând mai bine oamenii şi lucrurile, vom merge cu paşi mai siguri pe adevărata cale a progresului. Naţiunea întreagă, obosită de luptele sterile în care se frământă de mai mulţi ani şi care îi puteau ameninţa chiar existenţa sa politică, s-a ridicat ca un singur om şi, răspunzând apelului ce i-a făcut guvernul meu, a pronunţat verdictul său. Prezenţa domniilor voastre aici, domnilor senatori şi domnilor deputaţi, probează îndestul că ţara este decisă a nu-şi caută fericirea aiurea, decât în ordine şi stabilitate, căci nu fără impunitate se calcă legea adevărului şi nu fără teribile consecinţe se violează principiile cele mai fundamentale pe care este aşezată societatea. De aceea, să consolidăm prezentul, pentru ca să asigurăm viitorul. Probele constante de încredere în guvernul meu, ce mi se dau din toate părţile, liniştea ce domneşte pretutindeni, afectuoasa primire ce mi s-a făcut în călătoria ce am întreprins cu Doamna în o parte a României, m-au convins pe deplin că ţara este eminamente conservatoare, că lecţiunile trecutului au dat roadele lor şi că orice întreprinderi de dezordine nu pot întâmpina în viitor decât dezaprobare generală, mai înainte chiar de a fi pilduite prin înfrânarea legilor”10. Substratul acestei atitudini publice era decizia de a guverna după principiile conservatoare, care fundamentaseră sistemul parlamentar la nivelul Adunărilor Ad-hoc. Acest fapt presupunea încălcarea unor prevederi fanteziste ale Constituţiei din 1866, oricum inaplicabile, şi instituirea unei regim de Dreapta, bazat pe ordine şi pe restrângerea unor libertăţi pentru care societatea românească nu era pregătită. Ideea că această atitudine de forţă ar fi fost îndreptată împotriva democraţiei şi ar fi constituit un abuz, un act dictatorial, o îndepărtare de la idealurile naţiunii – teză dragă istoriografiei române oficiale – este infirmată cu cel puţin două argumente: timp de 5 ani, guvernul conservator nu s-a confruntat cu mişcări sociale majore, revolte sau incidente sângeroase, iar contextul real, atitudinea oamenilor politici şi a locuitorilor ţării faţă de noua orientare a politicii interne a domnitorului poate fi ilustrată de afirmaţiile lui Carol I din scrisoarea către tatăl său datată. 7 /19 iunie 1871: „La deschiderea Camerei am fost mai călduros salutat ca niciodată; entuziasmul atinse punctul culminant la acea parte din discursul meu unde anunţ că sunt decis a-mi continua misiunea; au trecut câteva minute până să pot urma. Când părăsii sala, mi se făcură din nou ovaţiuni, care continuară la întoarcerea mea la palat pe străzile pline de lume”12.
La alegerile generale din mai 1871, liberalii suferiseră o înfringere severă, obţinând doar 10 locuri în Parlament, Ion C. Brătianu retrăgându-se la scurt timp după aceasta la moşia sa, Florica, iar C. A. Rosetti pregătindu-se să emigreze. Putem vedea în retragerea la Florica a lui Ion C. Brătianu scena tigrului însângerat care îşi linge rănile. Asta nu însemna că era mai puţin periculos. Dimpotrivă. Ca naţionalist tenace, Brătianu va face doar un pas înapoi pentru a porni din nou la luptă. Atacul lui se va dovedi nimicitor.
Concomitent cu reculul liberal-radical, domnitorul va acţiona prin ministrul Costa-Foru pentru atragerea grupării junimiste de la Iaşi în politica ţării, conştient că liderii acesteia – Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor Rosetti – reprezintă valori intelectuale şi morale de care ţara avea nevoie atunci. Ei vor intra pe rând în guvernarea conservatoare, mai întâi Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), apoi Theodor Rosetti (7 ianuarie 1875). Guvernarea Lascăr Catargiu nu va întârzia să treacă Ia măsuri pentru redresarea economică şi financiară a ţării. Ministrul de finanţe Petre Mavrogheni – considerat în literatura de specialitate drept cel mai bun ministru de finanţe al României din toate timpurile —, după ce constată că rezervele statului sunt nule şi că datoria publică este imensă, declanşează un program inteligent de reforme fiscale, a cărui particularitate şochează prin temeritatea sa: împrumutul lansat pe piaţă a fost realizat în întregime în ţară, fără a apela la noi credite externe. Relaxând presiunea crizei financiare a ţării, Mavrogheni are acum un nou spaţiu de manevră în procesul de atragere a resurselor şi aplică fulgerător monopolul tutunului, al timbrului şi al licenţei băuturilor alcoolice, concomitent cu ridicarea impozitului funciar. În doi ani România era redresată financiar şi oferea condiţii sănătoase pentru relansarea economică. De cealaltă parte, Carol forţează programul de construcţii feroviare, inaugurând mai multe linii, dezvoltând reţeaua podurilor metalice şi a drumurilor interurbane, precum şi amenajarea docurilor fluviale. Rapiditatea cu care au fost aplicate aceste măsuri îşi are explicaţia în doi factori esenţiali: moralitatea exemplară a guvernului Lascăr Catargiu, mai ales prin faptul ca a blocat corupţia şi afacerile oneroase pe seama statului, şi metoda angajării unor mari firme străine, precum şi a capitalului occidental, în realizarea proiectelor de infrastructură şi de organizare industrială a ţării. Atât timp cât domnitorul german şi guvernanţii de modă germană au deţinut puterea, corupţia în afacerile cu marile companii a fost extrem de scăzută. Ea a continuat să-şi dezvolte însă propriile legi la nivelul funcţionarului.
Pe de altă parte, guvernarea conservatoare autoritară a adus societatea românească în situaţia de a gestiona câteva din aspectele sociologiei politice şi în primul rând raportul dintre putere şi autoritate. Guvernarea conservatoare a reuşit să facă un prim pas important pentru trecerea relaţiei stat-societate de la stadiul de putere – în care vectorul principal este constrângerea – la stadiul de autoritate politică, adică la „capacitatea de a obţine ascultarea în absenţa con-strângerii”, al cărei principal vector devine respectul faţă de legi şi, mai ales, convingerea că acestea sunt legi bune. Naţiunea română începea să înţeleagă mecanismele guvernării moderne, să-şi producă primele judecăţi de valoare asupra felului cum este condusă şi să reacţioneze ca actor al fenomenului. Din acest punct de vedere, „liniştea” naţiunii sub guvernarea conservatoare 1871 – 1876 era o expresie a nevoii de autoritate, de stabilitate, de legitimitate politică, nevoie pe care o vom mai întâlni, parazitar sau progresist, în comportamentul de mai târziu al naţiunii. Poporul român, cu responsabilitatea sa de nucleu întemeietor şi conducător, trece în această perioadă de la contemplare şi curiozitate faţă de noutatea vio-l3 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 82.
Lentă a mişcării liberai-radicale, la discernământ politic, cu toate neîmplinirile sale, ilustrat de înţelegerea tot mai largă a raportului dintre acţiunea politică şi efectele ei asupra vieţii sale cotidiene.
O singură voce va rămâne să strige în pustiu: Mihai Eminescu.
Al patrulea factor care a venit în sprijinul guvernării de Dreapta a fost extern. La sfârşitul lunii mai 1871, Comuna din Paris sfârşea într-un devastator incendiu, în măcel şi asasinate bestiale, arătând lumii pentru prima dată adevărata faţă a comunismului. Oroarea pe care a trezit-o această tristă experienţă a populaţiei Parisului, precum şi expunerea publică a implicării directe a francmasoneriei în lupte, prin batalioane de asalt organizate de loje, a pus pe liberalii radicali români într-o situaţie defensivă. Nu era doar prăbuşirea unui ideal, ci şi dezgustul acestor români pentru felul cum fuseseră speculate sentimentele lor patriotice şi internaţionaliste în scopuri străine României. Mişcarea de forţă de pe străzile Bucureştilor încercase să copieze dinamica Gărzii Naţionale franceze, dar distanţa de la aceasta la ceea ce se dovedea a fi Garda Naţională în România era imensă. La Paris, tentativa lui Thiers de a recupera de la Garda Naţională cele 200 de tunuri cu care aceasta întărise cartierele Montmartre şi Bellevilie s-a sfârşit cu capturarea generalului Lecomte şi a generalului Clement Thomas. La ora 17,00 a zilei de 18 martie 1871, cei doi generali sunt executaţi dans une orgie de sang. Comuna din Paris proclamată la 28 martie se dovedeşte foarte repede o încercare de instalare a regimului comunist în Franţa, fapt care provoacă reacţia lui Thiers. Între 21 şi 28 mai se desfăşoară la Paris „sâptămâna sângeroasă”, în care cinci corpuri de armată însumând 130 000 de oameni atacă baricadele comuniştilor, producând peste 20 000 de morţi, 38 000 de arestaţi şi 10 000 de deportaţi, în spatele trupelor, grupuri specializate de lichidatori executau pe orice suspect care purta o armă, vreun obiect de îmbrăcăminte de culoare roşie sau avea părul grizonat, amănunt în care generalul marchiz de Gallifet vedea un revoluţionar de Ia 1848. La finalul măcelului, Adolphe Thiers avea să declare: „Republica va fi conservatoare sau nu va fi deloc.”
Constatăm astfel încă o dată ecoul evenimentelor franceze în situaţia din România şi putem înţelege mai bine declaraţia lui Carol I referitoare la caracterul conservator al ţării pe care hoţărâse să o conducă. Totodată, Franţa prezenta imaginea unui stat înfrânt şi umilit, dar şi a unei ţâri care reproşa acum implicarea românilor în Comuna din Paris. La 25 mai /6 iunie 1871, „guvernul francez (Jules Favres) a comunicat însărcinatului de afaceri al României la Paris că, din nefericire, s-au găsit printre insurgenţi şi români, care şi-au uitat într-atâta îndatoririle lor de recunoştinţă către Franţa amicală şi ospitalieră, încât s-au unit cu comuniştii”14. Carol a fost nevoit să prezinte scuze. „Vremea conspiraţiilor trecuse – conchide italienistul Alexandru Marcu. Epoca eroismului carbonar se dovedea perimată chiar şi în Italia, unde reacţiunea contra exceselor garibaldiene ajunsese într-acestea (24 septembrie 1867) până la arestarea şi deportarea în insula Caprera a popularului condotier, care năzuia să cucerească Roma cu un ceas mai devreme, în felul acesta ne vom explica totodată reacţiunea împotriva roşilor, a lui C. A. Rosetti mai ales, cât şi grija noilor guverne din Principate de a şterge definitiv orice amintire a conspiraţiilor din anii precedenţi, prin desfiinţarea depozitelor clandestine de arme ce mai rămăseseră la Bacău”15. Protagoniştii acestei revoluţii europene mor pe rând: Mazzini în 1872, împăratul Napoleon al III-lea în 1873, regele Victor Emanuel în 1878, Garibaldi în 1882, Karl Marx în 1883. Moştenirea lor este şi astăzi foarte controversată.
Al cincilea factor care a favorizat stabilizarea economică şi politică a ţării în perioada guvernării Lascăr Catargiu, precum şi dezvoltarea generală a statului a fost, în mod surprinzător, activitatea liderilor liberali din Opoziţie. După episodul trist şi nedrept al îndepărtării sale de la guvern în 1868, Ion C. Brătianu a oscilat un timp între abandonarea vieţii politice şi încercările de a constitui un partid liberal puternic. Traseul carierei lui Ion C. Brătianu din această perioadă ne ajută să observăm că renunţarea publică la o serie de teze revoluţionare şi la unele metode subterane de acţiune politică – aşa cum a fost declaraţia fratelui său, Dumitru, prin care recunoştea că poporul trebuie să apeleze la revoluţie numai în cazuri disperate – a avut efecte imediate în apropierea sau reapropierea de Opoziţia liberală a unor lideri centrişti, altfel foarte rezervaţi. Este interesant de subliniat că, pe fondul celei mai bune guvernări conservatoare şi în condiţiile în care singura formă de capital solid cu care se capitaliza economia românească era cel străin, se ridică din sorginte liberal-radicală o reacţie extrem de populară: ideea economiei naţionale. Atunci, ca şi mai târziu, ideea
14 Memoriile regelui Carol I al României, Ed. SCR1PTA, Bucureşti, 1993, voi. 2, p. 181. 5 Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României (1848 – 1877), Ed. Cartea Româneasca, Bucureşti, 1930, p. 348.
Ocupării economiei româneşti de către străini a pus în discuţie, mai degrabă involuntar, singura soluţie de dezvoltare pe care o avea tipul de stat dat României prin reformele lui Cuza. Un stat construit cu instituţii importate din Franţa – a cărui axă principală este birocraţia aşezată între instituţii şi cetăţeni pentru a forţa adaptarea cetăţeanului la instituţie şi nu autorizarea de către cetăţean a instituţiei pentru a-l sluji —, nu avea şi nu are altă soluţie decât ca, odată cu importul de instituţii străine, să importe şi capitalul străin. Dacă România modernă ar fi urmat calea nealterată a proiectului iniţial francez, ar fi devenit în timp o colonie economică a unor mari puteri europene (Franţa, Germania sau Anglia), orientată politic după evoluţia ponderii acestor puteri pe continent, dezvoltată, dar lipsită de independenţă, suveranitate şi, mai mult ca sigur, de integritate teritorială. Nu este exclus ca o dezvoltare mai accelerată a Transilvaniei să fi provocat o decizie definitivă a Marilor Puteri de rupere din context românesc a provinciei, criteriul de bază fiind cel economic. Algoritmul era acesta: Muntenia – bază de materii prime agricole, Moldova – bază de producţie zootehnică şi de exploatare a lemnului, Transilvania – stat dezvoltat industrial după model occidental. Cele trei state româneşti ar fi avut fiecare o Mare Putere corespodentâ: Franţa pentru Muntenia; Rusia pentru Moldova; Germania pentru Transilvania. De aceea, anii 1872 – 1873, despre care aproape că nu se scrie nimic în manualele de istorie, devin extrem de importanţi pentru analiza, integrată a statului român. Aceştia sunt anii în care liderii liberal-radicali intră ei înşişi în sistemul economic capitalist, mai întâi ca mici întreprinzători, şi, parcă descoperind din interior secretul dezvoltării capitaliste, declanşază o campanie de promovare a capitalului românesc. Este de subliniat că, la interval de numai câteva luni, între 1872 şi 1873, se înfiinţează la Sibiu cea mai redutabilă instituţie financiară a românilor din Transilvania, celebra Bancă „Albina”, iar la Bucureşti apare Creditul Funciar, iniţiativă a lui Ion Ghica, dar realizare de mare importanţă a liberalilor16. Ceea ce reuşise Brădanu a fost o trezire a conştiinţei naţionale din partea multor lideri centrişti şi conservatori, care şi-au pus serios problema apartenenţei instituţiei Creditului Funciar. Guvernul Catargiu nu dorea să se complice, „intenţionând să acorde consorţiului Hertz.
Detalii asupra elaborării statutelor vezi la Victor Slâvescu, Corespondenţa lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 – 1880), Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Mem. 28, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1943, P. 81 /1327.
Concesiunea unei banei cu misiunea nu numai de a emite monedă, dar să efectueze şi împrumuturile de stat şi ipotecile private”17. Să fim bine înţeleşi: Consorţiul Hertz era foarte solid şi eficace în epocă! Guvernul Catargiu nu era parazitat de idei preconcepute etatiste sau etnice, ci dorea o lansare sănătoasă a instituţiei creditului funciar în România, fără bâjbâieli şi jumătăţi de măsură. Conservatorii implicaţi în această soluţie au decis aşadar calea cea mai directă şi sigură. Dar, când întemeietorii creditului funciar s-au întâlnit la 23 martie 1873 în saloanele hotelului Dacia pentru a defini statutul noii instituţii, Ion C. Brâtianu şi majoritatea pe care reuşise s-o formeze din liberali, centrişti şi conservatori naţionalişti au constituit-o cu capital românesc. Ceea ce nu s-a înţeles atunci, decât de foarte puţini iniţiaţi liberali, a fost că Ion C. Brătianu vedea în Creditul Funciar un instrument indispensabil al apariţiei burgheziei române: „Mai târziu însă, când Creditul Funciar va fi întrebuinţat împreună cu toate celelalte instituţii financiare de liberali, ca un mijloc de creare a unei noi clase sociale şi de sprijin al partidului, îşi vor da seama ceilalţi de ceea ce le scăpase din mâini”18. Viitoarea guvernare liberală de 12 ani, dar mai ales cucerirea Independenţei prin participarea la războiul ruso-turc, se vor sprijini temeinic pe controlul mecanismelor financiare ale statului de către Ion C. Brătianu. Pe de altă parte, nici o clipa din orice guvernare liberală a acestei epoci nu a fost oprită finanţarea discretă şi sprijinirea economică a românilor din Transilvania.
A fost extrem de greu ca, în condiţiile declanşării războiului ruso-turc din 1877, vreo putere financiară sau economică străină să influenţeze deciziile statului român prin împrumuturile pe care le-a oferit. Acesta este secretul cuceririi Independenţei României, act considerat de unii un mare risc, un gest de curaj, un mare noroc, sau un gest nebunesc. Faptul că Ion C. Brătianu nu şi-â scris memoriile şi nu a lăsat un jurnal, precum şi viaţa sa misterioasă, plină de pasiune politică, de acţiune subversivă, de succes erotic şi mai ales de gândire inteligentă, ne face să-l judecăm numai după realizările sale publice. Ele sunt covârşitoare pentru evaluarea efortului de transformare a statului român într-o structură viabilă şi demnă. La sfârşitul războiului, după un efort financiar imens, statul român sub conducerea lui Brâtianu a reuşit să răscumpere acţiunile nefericitei afaceri Strousberg şi să smulgă literalmente recunoaşterea Independenţei ţării de la singura Mare Putere care conta atunci – Germania.
Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a încercat să redreseze nu numai finanţele statului, dar şi instituţiile fundamentale ale Vechii Românii, tulburate de experimentele Cuza şi re-voluţionar-francmasonice. Biserica, Armata şi Şcoala au beneficiat de o atenţie deosebită.
Biserica suferise un şoc cumplit sub regimul reformelor franceze, fiind atacate vechile sale baze canonice. Obligată să intre în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a fost declarată schismatică şi apoi izolată de surorile sale. Ruptă de legătura sa milenară cu Bizanţul, Biserica Ortodoxă Română era expusă ofensivei Bisericii Ruse. A fost nevoie de măsuri rapide din partea guvernului şi a domnitorului Carol I pentru reconstituirea corpului sinodal şi stabilizarea procedurilor de numire a înalţilor ierarhi. Pe timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în tentativa de a laiciza rapid statul, proprietăţile mănăstirilor au fost trecute în administaţia statului. La fel tipografiile şi atelierele de manufactură ecleziastică. Numeroase mănăstiri şi schituri fuseseră transformate în închisori şi ospicii. Toate aşezămintele bisericeşti rămase în picioare erau obligate să plătească o taxă la stat. Fenomenul a fost justificat de realitatea că majoritatea acestor lăcaşuri şi anexe era populată cu preoţi străini. Nu a existat interesul ca aceste valori să fie transferate întocmai preoţilor români, astfel încât Biserica Naţională să revină la regimul său de sine stătător dinainte; ceea ce se urmărea era dependenţa bisericii de administraţia oficială, deoarece aşa funcţionau statele occidentale. Eroarea este clară ca lumina zilei: în Occident era vorba de Biserica Romano-Catolică şi de cea Luterană, legate de stat prin secole de administraţie comună, iar în unele locuri, cum a fost Spania, chiar statul fiind o creaţie a Bisericii. Abuzul împotriva Bisericii Naţionale mersese până la numirea unor episcopi împotriva voinţei mitropoitului şi până la arestări şi închideri în puşcării a unor înalţi ierarhi români.
La 1872, sub Carol I şi guvernul conservator, a fost promulgată „Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhiali, cum şi a constituirii Sflntului Sinod al bisericii autocefale ortodoxe române”, în fruntea Sinodului era ales mitropolitul Ungrovlahiei. Tot din 1872 se înfiinţează la Bucureşti „Seminarul Nifon”, iar din 1874 ia fiinţă revista Biserica Ortodoxă Română, în 1881 se înfiinţează Facultatea de Teologie. La 25 aprilie 1885, sub primatul mitropolitului Calinic Miclescu, Patriarhia de Constan-tinopol a eliberat Tomosul de autocefalie, în general, perioada de sfârşit al secolului al XlX-lea, cuprinsă în prima jumătate a domniei lui Carol I, împarte istoricii şi analiştii ecleziastici în două tabere:
1. Cei care aleg calea istoriografiei oficiale văd în reformele laicizante ale lui Cuza nişte acte la fel de benefice ca şi legile de împroprietărire sau de introducere a noii administraţii moderne, uitând agresiunea la adresa Bisericii şi acuzând domnia lui Carol I, ca fiind a unui catolic.
2. Cei care acuză agresiunile lui Cuza şi laudă reformele substanţiale ale lui Carol. Adevărul este că sub domnia lui Carol I s-au pus bazele instituţionale sănătoase ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă fenomenul politizării, iniţiat sub Cuza, a continuat mult timp, afectând „autoritatea morală a vlădicilor de altădată”, pe care nu va reuşi să o restabilească, pentru scurt timp, decât strânsa legătură a preoţilor simpli cu Legiunea Arhanghelului Mihail.
Armata, în opinia lui Titu Maiorescu, ieşise cel mai rău din experimentul Cuza, mai ales din faptul participării la detronare: „Şi cum să se nască şi de unde să crească acest cuget (dinastic, n.a.), când una din cele mai manifeste reprezentări ale lui, armata, fusese izbită tocmai în simţămintele de fidelitate şi de disciplină prin cele petrecute la 11 februarie 1866”19. Totuşi, Titu Maiorescu a fost prea aproape de eveniment pentru a vedea ansamblul problematicii militare, în care, dincolo de situaţia precară a Armatei, corupţia regimului Cuza adusese instituţia militară în pragul dezintegrării. La această realitate se adăuga, aşa cum am mai arătat, folosirea repetată a Amatei în rezolvarea tulburărilor interne şi implicarea ei constantă în politica, după principiul revoluţionar al pronunciamen-tului. Carol I a fost nevoit să facă faţă foarte repede după suirea sa pe Tron unui alt conflict: fiind vorba de constituirea unei armate moderne, noi, principiile de bază de la care se pornea puteau fi franceze sau prusace. Ca ofiţer german, el vedea construcţia Armatei României pe principiile prusace, întărite de recentul succes militar al Prusiei împotriva Austriei şi, mai ales, împotriva Franţei. La Bucureşti se afla încâ o importantă misiune militară franceză, care se implicase deja în instrucţia trupelor şi în formarea ofiţerilor români. Practic, domnitorul Carol I încerca să-i îndepărteze pe instructorii francezi, considerându-i ineficienţi şi de parada. Afinitatea româno-francezâ se opunea, atât la nivelul politic liberal, cât şi în rândul ofiţerilor români. La început, domnitorul a fost prudent: „Atât necesitatea politică de a nu provoca susceptibilităţile cercurilor conducătoare de la Paris, cât şi prezenţa la Bucureşti, în virtutea unei legi din vremea lui Alexandru loan Cuza, a misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din Prusia”20. Carol avea însă o misiune primită direct de la Bismarck. Pentru a depăşi impasul, domnitorul a reuşit să aducă în ţară, sub diferite acoperiri domestice, o seamă de instructori militari germani: „Astfel, locotenent-colonelul Falkenhein, care trecea drept profesor de echitaţie, servea în realitate ca inspector al cavaleriei; baronul von Rundstett, locotenent de husari în garda imperială, ataşat militar şi viceconsul al Prusiei în România, îl însoţea pe principele Carol I în inspectarea trupelor; locotenentul von Sanden, ataşat la consulatul general al Prusiei în România, avea misiunea să coordoneze instruirea soldaţilor în folosirea puştilor Dreyse, model 1867. Rolul cel mai important îl juca însă locotenent-colonelul von Krenski, cu acces permanent la inspectarea garnizoanelor, consultant al prinţului în toate chestiunile ce priveau armata”21. De asemenea, în domeniul înzestrării, mai ales la armamentul de infanterie şi la cel de artilerie, produsul tehnic german a dotat Armata României cu rezultate foarte bune. Dar acel domeniu fundamental unde Carol a reuşit să introducă spiritul german a fost sistemul de organizare, care nu a fost implantat, ci adaptat specificului românesc. Fenomenul a fost favorizat de persistenţa unor vagi influenţe ruse în armată, care la origini erau tot germane. Cheia modernizării puterii militare de măi târziu s-a aflat aici: „Elementul organizatoric, sistemul diferenţiat de recrutare şi instrucţie a trupelor, de mobilizare în caz de război, au fost considerate unanim – şi după războiul de independenţă din anii 1877 – 1878 – factorul determinant al succeselor dobândite de România pe tărâmul politicii sale de apărare. Acestea au contribuit, prin adaptarea, lor la specificul realităţilor interne, de la cele sociale şi politice la cele geografice şi demografice, la o largă cuprindere a forţei valide a ţârii în diversele formaţiuni militare şi semimilitare, la asigurarea unei pregătiri complete a trupelor. Cadrul iniţial trasat în vremea domnitorului Alexandru loan Cuza a fost continuat şi desăvârşit prin legea de organizare a puterii armate din anul 1868, care introducea pentru întâia oară principiul alcătuirii puterii militare româneşti pe cinci elemente constitutive: armata permanentă şi rezerva ei, trupele teritoriale de dorobanţi şi grăniceri, miliţiile, garda orăşenească şi gloatele. Dintre ele, miliţiile erau menite a «constitui pe viitor baza sistemului nostru de armare». Aceste măsuri aveau să fie consolidate de legislaţia perioadei următoare; este vorba mai cu seamă de legile de completare şi îmbunătăţire a prevederilor iniţiale, elaborate în anii 1872 şi 1874”. La succesele militare ale României va contribui şi o realitate pe care tocmai epoca lui Carol I (conform dictonului Regele şi dorobanţul) o pune definitiv în valoare: calităţile excepţionale de luptător ale românului. Bine înarmat şi condus, soldatul român a demonstrat în toate războaiele secolului XX că este unul dintre cei mai rezistenţi şi curajoşi luptători.
Şcoala a fost principala instituţie prin care s-a produs o rapidă emancipare educaţionala şi culturală în ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea. Şcoala a fost şi unul din puţinele domenii în care Stânga şi Dreapta politică românească s-au înţeles, pe fondul unei realităţi statistice evidente, care arată că majoritatea copleşitoare a marilor personalităţi culturale aveau vederi conservatoare. Faptul nu este de mirare, pentru că unul din cele două principii fundamentale ale curentului de Dreapta era tradiţia, şi tocmai la tradiţie făceau apel, în întregul efort de emancipare a poporului român, şi liberalii şi conservatorii. Trebuie însă arătat că, în permanenţă, fenomenul cultural l-a însoţit pe cel politic, fie prin interdependenţa generată de situaţia constructivă în care se afla statul român, fie de simplul fapt că sub guvernarea Lascăr Catargiu, miniştrii ai Cultelor şi Instrucţiunii Publice au fost Titu Maiorescu
22 Lt-col. Constantin Câzanişteanu, Observatorii străini despre dezvoltarea armatei române În File din istoria militară a poporului român, voi. 3, Ed. Militară, Bucureşti 1975, p. 142.
Şi Petre P. Carp. Nucleul Junimii rămâne centrul de referinţă al dezvoltării culturale moderne a românilor, prin aplicarea celor două principii conservatoare şi în cultură: tradiţie şi realism (spirit critic). Este perioada în care Vasile Alecsandri deschide problematica poeziei populare şi apoi publică „Opere complete” (1875): „Acest volum ne-a garantat contra şcoalelor de iluzionişti, care se frâmântau să aşeze în locul stăpânirii greceşti de până atunci – odinioară slavone – tirania dialecticală latino-italiană. A fost o revolu-ţiune mântuitoare. A rupt zăgazele claselor. Ne-a învăţat să gândim. Ne-a desrobit!”23. Este perioada în care se constată că diferitele variante ale doinei reflectă stările psihice prin care trecuse naţiunea română, sub diferitele evenimente petrecute pe teritoriul devenit din 1862 România. Astfel, doina urcă din nivelul său literar la cel socio-istoric. Este perioada primului conflict dintre abordarea lucidă şi abordarea sentimentală a culturii naţionale, de la nivelul intelectual superior şi până la clasa primară, între 22 octombrie 1874 şi 14 martie 1875, Alexandru Odobescu îşi ţine superbele sale Lecţiuni de archeologie, iar ultima dintre ele – „A cincisprezecea lecţiune” – va rămâne celebră pentru aducerea naţionalismului cu picioarele pe pământ: „Cultul naţionalitate! Noastre, întru care intră negreşit şi oarecare mândrie că suntem din viţa lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda şi gâştele din bătătură, sub cuvântul că sunt urmaşe ale gâştelor din Capitoliu”24. Încă o dată va trebui să ne îndepărtăm rapid de imaginea proiectată de regimul comunist asupra conservatorilor, ca aşa-zişi exponenţi ai unor interese străine, şi să observăm că un Petre P. Carp, de exemplu, avea următoarea opinie despre limba română: „N-am nici o îndoială despre rezultatul luptei (dintre români şi asupritorii lor), încercarea de a răpi unui neam limba lui, încercarea de a-i surpa credinţa, este o încercare apriori neputincioasă. Cine zice limbă, nu zice numai posibilitatea de a stabili raporturi între om şi om; cine zice limbă, arată cum se reflectă în inimă şi sufletul nostru tot universul care ne înconjoară. Cine zice limbă, zice modul nostru de a iubi, modul nostru de a urî, modul nostru de a ne bucura de prezent şi de a pregăti viitorul prin forma ce dăm idealelor noastre. Iar cei ce cred că românii vor adopta o altă formă de a iubi, de a urî, de a-şi apăra prezentul şi de a-şi pregăti viitorul, aceia amarnic se înşală”25. Este totodată şi epoca iniţierii fenomenului de istorizare legendară a trecutului poporului român, aspect care a avut un caracter didactic absolut benefic, dar care a devenit repede rezistent în faţa nevoii de abordare ştiinţifică, fapt care ne-a împiedicat să învăţăm din greşeli şi ne-a surprins cu totul nepregătiţi politic la nivel de popor în fafa a două războaie mondiale, în perspectivă istorică, naşterea publică a lui Spiru Haret, a lui A. D. Xenopol, a lui Nicolae lorga şi a lui Vasile Pârvan, precum şi programele diferitelor edituri ale Şcoalelor au reprezentat o necesară contrapondere Ia istoria anecdotică sub care s-ar fi putut prăbuşi trecutul nostru real, fără însă a reuşi să zguduie mitologia care ţine şi astăzi loc de informaţie istorică.
Guvernarea conservatoare dintre 1871 şi 1876 a avut şi meritul de a introduce rigoarea şi demnitatea în comportamentul democratic, miniştri dându-şi demisia pentru nerealizări, primul ministru Lascăr Catargiu înţelegând să fie solidar cu fiecare membru al guvernului său. Proiectele de legi introduse în Parlament erau serios studiate şi solid argumentate, beneficiind şi de avize juridice, în sfârşit, sub regimul Lascăr Catargiu s-a înregistrat prima situaţie în care Parlamentul şi-a putut desfăşura un mandat complet de 4 ani, fără să fie suspendat, umilit de domnitor sau de guvern, dizolvat prin lovitură de stat.
