Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon
Capitolul XIII
DOMNIA LUI DIOCLEŢIAN ŞI A CELOR TREI ASOCIAŢI AI SĂI, MAXIMIANUS, GALERIES ŞI CONSTAÑTIUS. RESTABILIREA. GENERALĂ A ORDINEI ŞI LINIŞTII. RĂZBOIUL CU PERŞII. VICTORIE ŞI TRIUMF. NOUA ADMINISTRAŢIE. ABDICAREA ŞI RETRAGEREA LUI DIOCLEŢIĂN MAXIMIANUS.
Cu cât domnia lui Diocleţian ia fost mai ilustră decât a predecesorilor săi, cu atât originea sa era mai umilă şi mai obscură. În trecut meritul sau violenţa au constituit de multe ori argumente mai puternice decât prerogativele ideale ale nobilimii, dar o linie de despărţire clară fusese păstrată până acum între partea liberă şi cea înrobită a omenirii. Părinţii lui Diocleţian fuseseră sclavi în casa senatorului roman Anu- linus şi el îşi luase numele de la un mic oraş din Dalmaţia, locul de baştină al mamei sale.1 Este totuşi probabil că tatăl său a obţinut libertatea familiei şi a căpătat curând un loc de scrib, post pe care-l ocupau adesea persoane de condiţia sa. Oracole favorabile sau, mai degrabă, conştiinţa unui merit superior, îl împinseră pe ambiţiosul său fiu să îmbră-
1 Eutrop. IX, 19; Victor în Epitome. Oraşul pare sa fi purtat de fapt numele de Doclia după un mic trib de iliri (vezi Cellarius, Geograph. Antiqua, vol. I, p. 393) şi numele adevărat al fericitului sclav era Docles; el La lungit dându-i mai întâi, armonie grecească în Diodes, şi, cu timpul, maiestatea romană în Biocleţianus. Tot astfel eî a adoptat bum ele patrician Valerius, iar Aurelius Victor îi dă de obicei acest nume.
ţişeze meseria armelor şi să nutrească speranţa că ea îl va face să cunoască succesul; ar merita să ne oprim asupra acelor calităţi şi întâmplări care l-au făcut în cele din urmă capabil să îndeplinească aceste oracole şi să demonstreze acele merite în faţa omenirii. Diocleţian a primit succesiv postul de guvernator al Moesiei, onorurile consulare şi comanda importantă a gărzii palatului. El îşi vădi dibăcia în războiul cu perşii, iar după moartea lui Numerianus, sclavul, aşa cum reiese din însăşi mărturia şi părerea rivalilor săi, a fost declarat omul cel mai demn să ocupe tronul imperial. Cei a căror obiectivitate a fost întunecată de fanatism religios pun la îndoială cruzimea sălbatică a colegului său Maximianus şi totodată curajul personal1 al împăratului Diocleţian. În ceea ce ne priveşte, nu ne putem lăsa uşor convinşi că un aventurier, care a dobândit şi păstrat stima legiunilor, precum şi simpatia atâtor suverani războinici, ar fi fost un laş. Totuşi, calomnia e destul de inteligentă pentru a descoperi şi ataca părţile cele mai vulnerabile. Ourajuhui Diocleţian nu s-a dovedit vreodată mai prejos decât îndatoririle sale sau împrejurările cărora a trebuit să le facă faţă, dar el nu pare să fi fost însufleţit de îndrăzneala şi generozitatea unui erou, ce caută pericolul şi faima, dispreţuieşte viclenia şi ştie să-i determine pe egalii săi să se supună. Calităţile sale erau mai degrabă utile decât strălucite: avea o minte sclipitor de ageră, gata oricind să scruteze adâncurile sufletului omenesc, era abil şi serios atunci când ducea tratative; generos şi econom atât cât se cuvine să fie un conducător; blând sau aspru după împrejurări; sub masca unei sincerităţi de ostaş ascundea o mare putere de disimulare şi o fire botărâtă, ce-şi urmărea neabătut ţelurile;
1 Lactanlius (sau oricine a fost autorul micului tratat de Morţi- bus persecutorum) îl acuză în două locuri pe Diocleţian de timiditate c. 7, 8. În cap. 7, 8 spune despre el: Era în toate luptele temător şi nehotărit. (Autenticitatea opusculului lui Lactantius, de Mortibits persecutorum – Despre moartea persecutorilor – descoperit în secolul al XVII-lea a fost multă vreme pusă la îndoială. Astăzi ea este acceptată de majoritatea istoricilor literaturii latine.)
dotat cu o uşurinţă mlădioasă în folosirea unor mijloace variate, poseda marea artă de a supune propriile-i pasiuni, ca şi pe acelea ale altora, interesului şi ambiţiilor sale şi de a da acestor ambiţii aparenţele cele mai amăgitoare de dreptate, şi utilitate publică. Ga şi August, Diocleţian poate fi considerat fondatorul unui nou imperiu. Precum fiul adoptiv al lui Caesar, el se distinge mai mult ca om de stat, decât în calitate de războinic; de altfel, mici unul dintre ei n-a întrebuinţat forţa, atunci când îşi putea atinge scopul prin mijloace politice.
Victoria lui Diocleţian s-a remarcat prin caracterul ei deosebit de blind. Un popor obişnuit să aplaude clemenţa învingătorului atunci când pedeapsa obişnuită cu moartea, exilul sau confiscarea averii era aplicată cu oarecare măsură şi dreptate, fu plăcut surprins să vadă cum flăcările războiului civil se stinseră chiar pe câmpul de luptă. Diocleţian îl primi printre oamenii săi de încredere pe Aristobolus, principalul ministru al casei lui Garus, cruţă viaţa, averea şi demnitatea adversarilor săi şi îi lasă în posturile lor pe cei mai mulţi dintre slujitorii lui Garinus.1 Nu este exclus ca omenia abilului dalmaţian să fi fost dictată de prudenţă; probabil că dintre aceşti slujitori mulţi îşi asiguraseră bunăvoinţa sa prin secreta trădare a lui Garus, iar la alţii el admiră recunoştinţa fidelă faţă de un stăpân nefericit. Plini de discernământ, Aurelian, Probus, şi Garus, numiseră la conducerea diferitelor departamente ale statului şi ale armatei persoane de înalt merit, a Căror îndepărtare ar fi dăunat intereselor statului, fără a servi în schimb interesele succesorului. O astfel de purtare inspiră lumii romane speranţe temeinice în privinţa noii domnii, pe care împăratul caută să le întărească, declarând
1 în acest, Encomion, Aurelius Victor pare să fi criticat în mod îndreptăţit, deşi nu direct, cruzimea lui Constantius. Din Fasti, reiese că Aristobulus a rămas prefect al oraşului şi că şi-a încheiat sub Diocleţian consulatul pe care îl începuse sub Garinus.
că, dintre toate virtuţile predecesorilor săi1, el avea ambiţia să imite mai ales filosofia plină de omenie a lui Marcus Aurelios.
Prima mare acţiune importantă a domniei sale părea să «infirme atât sinceritatea cât şi moderaţia sa. După exemplul ţ fui Marcus Aurelius, el îşi alese un asociat la domnie în persoana lui Maximianus, căruia îi acordă mai întâi titlul de j eaesar şi apoi de augustus.2 Dar motivele purtării sale, ca şi obiectul acestei alegeri erau foarte diferite de cele ale predecesorului său mult admirat. Investind un tânăr dedat plăcerilor trupeşti ctx onorurile purpurii imperiale, Marcus Aurelius I plătise într-adevăr o datorie personală, dar în pofida fericirii ji statului. Asociindu-şi, într-o vreme de pericol public, un prie ten şi un tovarăş de arme la treburile publice, Dioeleţian, asigură dintr-odată apărarea Răsăritului şi a Apusului.
Ţăran de origine, Maximianus se născuse ca şi Aurelian pe teritoriul Sirmiumului. Era lipsit de ştiinţă de carte3 şi nu se sinchisea de legi; înfăţişarea şi manierele sale grosolane, trădau chiar în situaţia cea mai înaltă la care ajunsese, originea I lai umilă. Singura artă pe care o practica era aceea a războiu lui. În decursul unei lungi cariere militare el se distinse pe toate frontierele imperiului; deşi talentele sale se potriveau artui om făcut mai degrabă să asculte decât să comande, deşi nu a atins, poate, niciodată valoarea unui general desăvârşit, Maximianus era capabil prin curajul, perseverenţa şi experienţa
1 Aurelius Victor îl caracteriza pe Dioeleţian: Era mai degrabă I
un tata decât un stapân.
2 Criticii moderni nu sunt de acord în privinţa datei la care
Maximianus a primit onorurile de eaesar şi augustus; această problemă a dat loc multor discuţii savante. Am urmat părerea lui de Ti 11cmont (Histoire des Empereurs, vol. IV, p. 500 – 505) care a cântărit necoii- eordanţele, motivele şi dificultăţile cu scrupuloasa sa acurateţa. Tj
? Intr-un discurs rostit în faţa lui (Panegyric. Vet., 1, 8), Mamer- tâmis se îndoieşte că eroul său, care imita purtarea lui Hanibal şi Scspio, auzise vreodată de numele lor. Putem deduce de aici că lui Maximianus îi plăcea mai mult să fie considerat soldat decât om de litere; în felul acesta putem adesea distinge adevărul sub laudele exagerate ale linguşirii.
lui, să execute operaţiile cele mai dificile. Nici defectele lui Maximianus mi-i erau mai puţin de folos binefăcătorului său. Necruţător şi fără teamă de consecinţe, braţul său era cum nu se poate mai potrivit să săvârşească orice act de cruzime pe care acest împărat dibaci l-ar fi putut sugera şi totodată renega. Îndată după săvârşirea unui sacrificiu sinceros, dictat de prudenţă sau răzbunare, Diocleţian intervenind la momentul oportun, îi salva pe puţinii rămaşi; în viaţă, pe care nu intenţionase niciodată să-i pedepsească; el critica plin de bunăvoinţă severitatea dârzului său coleg şi se bucura de comparaţia dintre „o eră de aur şi una de fier“, cuvinte ce caracterizau pentru toată lumea modurile lor diferite de a guverna. Cu toată deosebirea de caracter dintre ei, cei doi împăraţi menţineau în calitate de conducători ai stalului prietenia pe care o legaseră ea simpli cetăţeni. Semeţ şi turbulent din fire, caracteristici ce se dovediră mai tirziu fatale atât lui cât şi păcii publice, Maximi anus era obişnuit să respecte geniul lui Diocleţian şi recunoştea superioritatea raţiunii asupra violenţei brutale.1 Fie din mândrie, fie din superstiţie, cei doi împăraţi îşi luară unul titlul de Iupiter, celălalt de Hercule. În vreme ce mişcarea universului (cum spuneau linguşii orii venali) era menţinută de atotştiutoarea înţelepciune a lui Iupiter, braţul invicibilal lui Hercule elibera lumea de monştri şi tirani.2
Dar chiar omnipotenţa lui lupilor şi Hercule nu era deajuns pentru a face faţă greutăţilor administraţiei publice. Diocleţian descoperi că asaltat din toate părţile de barbari, imperiul reclama pretutindeni prezenţa unei mari oştiri şi a
Lactantius, de M.P., c. 8; Aurelius Victor (de Caesar., c. 39). Dar cum şi printre Panegirice, găsim, alături de discursuri elogioase la adresa lui Maximianus, altele care îi măgulesc pe adversarii ce i: a avut în anii săi de domnie, din această contradicţie, putem trage unele concluzii.
I 2 Vezi al doilea şi al treilea panegiric, mai ales III, 3, 10, 14.
Ar fi însă plicticos să copiem expresiile obscure şi afectate ale falsei eiocinţe. Cu privire la titluri, vezi Aurel. Victor; Lactantius, de M.P., e. 52; Spanheim, De Usu Numismatum, Disertat. XI1, 8.
I ţinui Imperator. Ţinând seama de acest lucru, el se hotărî să împartă încă o dală povara puterii sale şi să învestească doi generali de seamă (xp titlul mai puţin înalt de Caesar, con- ferindu-le totodată o parte egală din autoritatea suverană.1 Galerius, supranumit Armentarius, pe latineşte păstor, după profesia sa de origine şi Constantius, care din pricina tenului său palid primise denumire de Chlorus2, fură cele două persoane învestite-cu onorurile secunde ale purpurei imperiale. Descriind originea rustică şi manierele „herculine“ ale lui Maximianus, am schiţat totodată obârşia şi purtările lui Galerius, care adesea, şi nu fără motiv, em poreclit „Maximianus cel tânăr“, deşi din numeroase puncte de vedere, atât în ce priveşte virtutea cât şi dibăcia, el pare să-l fi întrecut mult pe „cel bătrân“. Originea lui Constantius era mai puţin obscură decât cea a colegilor săi. Tatăl său, Eutropius, era unul din nobilii cei mai importanţi din Dar dania.3 Mama sa era nepoata împăratului Claudius.4 Deşi Constantius îşi petrecuse tinereţea în armată, el era înzestrat cu o fire blândă şi plăcută, iar opinia publică îi atribuia de mult rangul la care, în sfârşit, ajunsese. Pentru a întări legăturile politice prin cele de rudenie, fiecare dintre împăraţi adoptă pe unul dintre Caesari: Diocleţian pe Galerius, iar Maximianus pe Constantius; fiecare împărat, obâigându-şi fiul adoptiv să-şi repudieze soţia, îi acordă mâna fiicei sale.5 Aceşti patru principi îşi împărfiră între ei imensa întindere a Imperiului roman.
1 Aurelias Victor; Victor în Epitome; Eutrop. IX, 22 (14); Lactant., de M.P., c. 7; Hieronym., în Chron.
2 Numai la grecii moderni mai poate Tillemont descoperi denumirea de Chlorus. Paloarea accentuată a feţei pare în dezacord cu rubor, (roşeaţa) menţionată în Panegyric’., V, 19.
3 Provincie romană situată cam în dreptul Macedoniei" de azi (n. Tr.).
4 Iulian, strănepotul lui Constantius, se lăuda că familia sa se trăgea din războinicii moesieni. Mispogonx p. 348. Dardanii locuiau I la hotarul Moesiei,
5 Galerius s-a însurat cu Valeria, fiica lui Diocleţian; mai exact, Theodora, soţia lui Constantius era numai fiica soţiei lui Maximianus, Spanheim, Dissertât., XI, 2.
Aperarea Galâiei, Spaniei1 şi Briienniei fu încredinţată lui CtnsU ntius. Galeries fu staţii nat pe malurile Dunării ca apărător al provinciilor ilirice, iar Diocleţian îşi rezervă pentru sine Tracia, Egiptul şi bogatele ţări ale Asiei. Fiecare era stă pin deplin în partea care-i revenise, dar în acela şi timp autoritatea lor reunită se întindea peste întreg imperiul şi fiecare dintre ei era gata să-i ajute pe ceilalţi cu sfaturile sale sau alăturându-i-se la nevoie. Caesarii venerau maiestatea * împăraţilor şi cei trei suverani mai tineri recunoşteau în mod invariabil, prin supunerea şi ascultarea lor, pe părintele comun căruia îi datorau înălţarea lor. Gelozia ce iscă bănuieli, care se naşte odată cu puterea, le era străină şi rara fericire a înţelegerii dintre ei a fost comparată cu un cor muzical a cărui armonie era condusă şi menţinută de mina dibace a corifeului.2
Această importantă măsură a fost pusă în aplicare la şase ani de la asocierea la domnie a lui Maximianus, interval de timp lipsit de incidente memorabile. Urmărind însă o cât mai mare claritate, am preferat să descriem mai întâi modul în care Diocleţian a îmbunătăţit sistemul de guvernare şi apoi i relatam faptele petrecute în anii domniei sale; ceea ce ne-a în propus ma i degrabă a fost relatarea evenimentelor în ordinea lor firească decât respectarea unei cronologii foarte dubioase.
Aceste evenimente ar fi pe scurt:
înăbuşirea unei revolte ţărăneşti în Galii a de către Maximianus şi a unei răscoale în Egipt de către Diocleţian.
— Revolta lui Carausius, comandantul flotei din nord, care, s-a proclamat împărat în Britannia; el a guvernat câţiva
1 Această împărţire corespunde celor patru prefecturi, totuşi; există motive să ne întrebăm dacă Spania moi revenise cumva lui Maximianus. Vezi Tillemont, vol. IV, p. 517. (într-adevăr, lui Maximianus îi reveniseră Italia, Sicilia, Africa şi Spania.)
2 lulianus în Caesarib., p. 315. Vezi notele lui Spanheim la. Traducerea franceză, p. 122.
i l ani şi apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Con-
J stantius. ■ \
— Numeroase ciocniri cu barbarii de-a lungul Rinului şi a Dunării.
— Pacificarea fruntariilor de răsărit ale imperiului de iji către Diocleţian, care a încheiat o pace de lungă durată cu
Perşi a- şi a restabilit un rege prieten în Armenia…
…După douăzeci de ani de domnie, Diocleţian sărbătoreşte i! un triumf la Roma, dar mută reşedinţa imperială la Milan,
I localitate apropiată de punctele nevralgice ale fruntariilor.
I Aversiunea pe care Diocleţian o arăta faţă de Roma şi
I libertăţile romane nu izvora dintr-un capriciu de moment, ci era rezultatul celei mai abile politici. Vicleanul suveran instituise un nou sistem de guvernare imperială, care a fost completat mai tirziu de familia lui Constantin şi dat fiind că imaginea vechii constituţii era păstrată cu religiozitate în Senat, el hotărî să despoaie acel ordin de ultimele rămăşiţe de putere şi consideraţie. Să ne reamintim cum cu aproximativ opt ani înaintea urcării pe tron a lui Diocleţian, Senatul, care se bucura de o trecătoare măreţie nutrea speranţe pline de ambiţie. Câtă vreme dură acest entuziasm, mulţi dintre nobili dădură glas în mod imprudent dragostei lor de libertate, dar după ce succesorii lui Probus încetară să acorde sprijin partidului republican, senatorii n-au mai fost în stare să-şi ascundă ura lor neputincioasă. Obligaţia de a înăbuşi acest spirit mai mult turbulent decât periculos reveni lui Maximianus, în calitate de suveran al Italiei; această acţiune se potrivea cât se poate de bine temperamentului său crud. Cei mai iluştri membri ai Senatului, pa. Care Diocleţian se prefăcea întotdeauna a-i stima, fură implicaţi de colegul său în comploturi imaginare; posesiunea unei vile elegante sau a unei moşii bine cultivate, era interpretată ca o dovadă convingătoare de vinovăţie1. Tabăra pretorienilor, care oprimase atâta vreme
1 Lac tan tins îl acuză pe Maximianus că a distrus autoritatea, senatului, (de M.P., c. 8). Aurelius Victor se îndoieşte de sinceritatea lui Diocleţian faţă de prietenii săi.
