Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon
Capitolul XLII
SITUAŢIA LUMII „BARBARE“. STABILIREA LONGOBARZILOR PE DUNĂRE.
TREBURILE ŞI INVAZIILE SLAVILOR. ORIGINEA, IMPERIUL ŞI AMBASADELE TURCILOR. FUGA AVARILOR. (MIOSROES, DOMNIA SA ŞI RĂZBOAIELE CU ROMANII. RĂZBOIUL COLCIIIAN SAU LAZIC. ETIOPIENII
Apreciem meritul personal comparându-l cu facultăţile obişnuite ale omenirii. Geniul, virtutea şi aspiraţiile în viaţa activă sau în cea speculativă sunt evaluate nu atât prin ceea ce reprezintă în sine înşişi, ci după cât se ridică deasupra vremii şi a condiţiilor existente pe atunci în ţara lor; o statură care ar trece neobservată la un neam de uriaşi trebuie să apară remarcabilă la o rasă de pigmei. Leonida şi cei trei sute de tovarăşi ai săi şi-au jertfit viaţa la Thermophyle, 1 dar educaţia copilului, a Umărului şi a bărbatului spartan pregătise şi aproape că asigurase acest sacrificiu memorabil; fiecare spartan ar fi aprobai, mai curând decât ar fi admirat, acest gest în care nu vedea nimic altceva decât îndeplinirea datoriei, faptă de care el însuşi şi alţi opt mii2 dintre eonce-
1 în anul 480 î.e.n., când Xeres, regele Persiei i-a atacat pe greci cu o armată imensă. Pe uscat, ia Thermophyle i-a întâmpinat Leonida, singur cu cei 300 de soldaţi ai săi, care au preferat să moară până la unul decât să se predea, ţn.c.)
2 Numărul cetăţenilor spartani cu depline drepturi din acea vreme (n. L).
tătenii săi erau la fel de capabili.1 Marele Pompei2 putea înscrie pe trofeele sale că învinsese în luptă două milioane de duşmani şi cucerise o mie cinci sute de oraşe, de la lacul Maeotis până la Marea Roşie3, dar gloria Romei păşea în faţa acvilelor sale, popoarele erau copleşite de propria lor teamă, şilegiunile invincibile pe care le comanda fuseseră crescute în spiritul victoriilor şi al disciplinei acelor vremuri. În această lumină, figura lui Yelisarie poate pe bună dreptate fi aşezată mai sus de eroii vechilor republici. Defectele sale îşi aveau obârşia în corupţia acelor vremuri, dar virtuţile lui îi fuseseră dăruite de natură şi raţiune. El s-a ridicat stăpân pe soarta sa şi fără rival; armatele care i-au fost încredinţate îi erau de puţin sprijin, astfel încât singurul său avantaj rezulta din vanitatea şi înfumurarea adversarilor. Sub conducerea lui, supuşii lui Iustinian meritau adesea să fie numiţi romani; goţii trufaşi îi obligau să poarte denumirea nerăzboinică de greci, pe care o socoteau ruşinoasă; ei se prefăceau astfel că le vine să roşească de faptul că trebuie să dispute regatul
. Italiei unui popor de tragedieni, actori de pantomimă şi piraţi4.
# Clima Asiei fusese intr-adevăr mai puţin favorabilă dezvoltării spiritului militar decât cea a Europei. Ţinuturile asiatice, foarte populate, erau vlăguite de lux, despotism şi
1 Lectura lui Herodoleste o plăcere, nu o corvoadă (VII, c. 104, j>» 550, 615). Convorbirea dintre Xerxes şi Demaratos la Tliermophylae constituie una dintre cele mai interesante scene morale din istorie. A fost tortura spartanului regal să privească cu teamă şi remuşcare virtutea ţării sale. (Lipsit de domnie la Sparta, Demaratos se exilase la Susa. L-a însoţit pe Xerxeş în expediţia împotriva Elladei n. C)
2 Vestit general şi om de stat roman din secolul Í î.e.n., mai iutii prietenul şi ginerele lui Caesar, apoi adversarul său cel mai de temut.
* Pentru multele şi importantele sale victorii a fost numit „cel Mare“ (n.c.).
3 Vezi această inscripţie trufaşă în Plinius (Hist. Natur., VII, 27). Puţini oameni au gustat atât de desăvârşit din glorie şi dizgraţie; Iu venal* (Satir., X) nici n-ar fi putut oferi un exemplu mai izbitor care să arate vicisitudinile soartei şi vanitatea dorinţelor omeneşti.
4 Pe greci… din rândul cărora nu văzuseră venind mai înainte din Italia decât tragedieni şi piraţi (Goth. I 48, tom. Îl p. 93, ed. Bonn). Acest ultim epitet al lui Procopius (Xeotuosdras) este tradus prea blind prin piraţi; de fapt, lilhari de mare.
superstiţii, iar călugării erau mai costisitori şi mai numeroşi decât soldaţii aflaţi în acele regiuni din răsărit.
Forţele armate ale Imperiului scăzuşeră de la şase sule patruzeci şi cinci de mii, la o sută cincizeci de mii de oameni, împrăştiaţi la graniţele ţării. Disciplina dispăruse din rândui acestor soldaţi, plătiţi prost şi la voia întâmplării, care se dedau la jafuri. Armatele erau completate cu corpuri de auxiliari barbari servind ca mercenari, po care generalii nu puteau niciodată să se bizuie.
Până şi victoriile lui Velisarie asupra goţilor au fost dăunătoare Imperiului, deoarece au desfiinţat acea importantă barieră a Dunării de Sus, care fusese păzită eu atâta credinţă de Theo doric1 şi fiica sa. Pentru apărarea Italiei, goţii evacuară Pannonia şi Noricum, provincii în care la acea dată domnea pacea şi prosperitatea şi asupra cărora ridica pretenţii împăratul roman, stăpânirea lor fiind lăsată la voia primului invadator. Pe malul celălalt, al Dunării, câmpiile Ungariei de Sus erau stăpânite, de la moartea lui Attila, de triburile gepizilor; aceştia priveau cu respect armatele goţilor* cât despre romani, gepizii nu dispreţuiau aurul lor, ci motivul nemărturisit care-i făcea să le plătească subsidiile anuale. Fortificaţiile părăsite ale fluviului au fost imediat Ocupate de aceşti „barbari“, stindardurile lor au fost înălţate pe zidurile oraşelor Sirmium2 şi Singidunum, iar tonul ironic al scuzelor lor agrava această insultă adusă maiestăţii Imperiului: „Atât de întinse, o Gaesare, sunt stăpânirije tale, atât de numeroase sunt oraşele tale, Incit, pe timp de pace, sau război, cauţi necontenit popoare în grija cărora să poţi lăsa aceste posesiuni inutile. Gepizii sunt aliaţii tăi viteji şi credin-
1 Rege al ostrogoţilor (454—520) multă vreme aşezat în Pannonia, de unde, ca aliat al imperiului de Răsărit, i-a respins, între alţii, pe bulgari. Fiica sa, Amalasuntha, contribuise la această politică (n.t.).
2 Anul 536. Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Iugoslavia), oraş situat pe malul drept al râuhii Sava, în Pannonia Inferioară (n.c.)*.
eio. Şi şi dacă se aşteaptă la darurile tale, înseamnă că arată o încredere bine întemeiată în mărinimia ta.“ Felul în care s-a răzbunat lustmian scuză aroganţa gepizilor. În loc să afirme drepturile unui suveran întru apărarea supuşilor săi, împăratul a invitat un popor străin să invadeze şi să stăpânească provinciile romane dintre Dunăre şi Alpi; ambiţia gepizilor a fost ţinută în Mu de puterea şi faima crescândă a longobarzilor, 1
Acest popor germanic, puţin numeros, al cărui nume adevărat era acela de langobarzi (bărbi lungi)2, a coborit din nordul Europei, nimicind în drumul său pe herulii aşezaţi în sudul Poloniei- lustinian i-a chemat şi să-i alunge pe gepizi, să ocupe oraşele şi cetăţile Noricului şi ale Pannoniei.
Curând insă, dorinţa lor de pradă i-a ademenit dincolo de a- ceste întinse graniţe. Ei au înaintat de-a lungul coastei Adriático până la Dyrrachium3, unde, cu obişnuita lor bădărănie, intrau în oraşele şi casele aliaţilor-romani, înhăţând prizonierii care scăpaseră din mâinile lor îndrăzneţe. Dar longo- barzii, ca popor, se lepădau de aceste acte ostile, de asemenea expediţii, prétinzând că ele nu sunt decât faptele unor aventurieri răzleţi, iar împăratul le scuza; o campanie mai serioasă a fost dusă însă de ostile longobarzilor, angajate într-un conflict de treizeci de ani cu gepizii, timp în care ei şi-au pledat adesea cauza în faţa tronului de la Constanti-
1 Vezi Strabo (VII, p. 446). C<ei mai buni geografi îi situează dincolo de Elba, în episcopatul Magdeburg şi în mijlocul teritoriului Brandeburg; aşezarea lor confirmă remarca patriotică a contelui de Hertzberg, că cei mai mulţi dintre cuceritorii barbari au pornit din aceleaşi ţinuturi care mai dau şi astăzi armatele Prusiei.
2 Etimologia aceasta este îndoielnică. Se pare că numele’de lon- gobarzi derivă din cel al regiunii pe care aceste triburi o ocupau pe malurile Elbei, unde Börde (sau Bord) înseamnă şi astăzi „câmpie fertilă aşezată pe malul unui râu“; acest ţinut de lângă Magdeburg se numeşte încă „lange Börde“. Langobarzi! ar însemna deci „locuitorii unei întinse cârnpii aşezate pe malul unui râu.“ (n.c.)
3 Dürres de astăzi, în Albania (n. L).
nopoi; dar vicleanul Iustinian, cu toate ca i ura deopotrivă pe cei doi rivali, pronunţa o sentinţă părtinitoare şi ambiguă şi în mod abil prelungea războiul, prin ajutoare ce soseau încet şi se dovedeau zadarnice. Puterea longobarzilor era formidabilă: ei aruncau în luptă mai multe mii de soldaţi, dar continuau să ceară, ca parte mai slabă din acest conflict, protecţia romanilor. Cei doi adversari se arătau neînfricaţi, totuşi curajul este un simţămmt aţii de schimbător, incit ambele armate au fost brusc cuprinse de panică. Ele au fin gât una de alta şi cei doi regi duşmani au rămas cu garda lor personală, în mijlocul unei câmpii deşarte. După un scurt armistiţiu, patimile se aprinseră din nou de-o parte şi de alta, iar amintirea ruşinii suferite în trecut, duse la o încleştare mai înverşunată, mai sângeroasă. Patruzeci de mii de barbari au pierit în bătălia liotărâtoare care a zdrobit puterea gepizilor, a împrăştiat temerile romanilor, a schimbat dorinţele lui Iustinian şi a dezvăluit pentru prima oară caracterul lui Alboin, tânărul prinţ al longobarzilor şi viitorul cuceritor al Italiei1.
Popoarele sălbatice care locuiau şi rătăceau pe şesurile Rusiei, Lituaniei şi Poloniei, ar putea fi reduse, în vremea lui Iustinian, la două mari familii: bulgarii2 şi slavii. După
1 Am folosit fără a încerca să împac, faptele clin Procopius (Gotk Iî? c. 14; IíT, c. 33, 34; IV, c. 18, 25), Paul Diacon, (de Gestis J, angobard, (I. C. 1 – 23, în Muratori, Script. Herum Italicarum, tom. I, p. 405—419) şi lornandes (de Suceess. Regnorum, p. 242). Cititorul răbda l or se poate lumina de la Mascou (Istoria Germanilor şi nota XXIII) şi De Eu al (Bist. Des Peuples, etc., yol. IX: X; XI). ’
2 Adopt denumirea de bulgari de la Ennodius (în Panegyr. Theo- dorici, Opp. Sirmond., tom. 1, p. 1598, 1599); Theophanes, p. 185 şi Cronicile lui Gassiodorus şi Marcelinus. Numele de buni e prea vag; triburile cutrigurilor şi -u figurilor sunt prea mărunte şi prea primitive. (Nu este vorba de bulgari ci de cutriguri şi u figuri, triburi bunice de pe ţărmurile Mării de Azov. Slavii erau triburi aşezate la nordul Dunării de Mijloc şi de jos. De aceea cutrigurii, utigurii şi bulgarii erau toţi înrudiţi de aproape cu bunii lui Attilaşi vorbeau o limbă apropiată. Dar bulgarii moderni prezintă mult mai multe afinităţi cu slavii docţi cu hunii – (O.S.)
scriitorii greci, bulgarii, care atingeau Euxinul şi lacul Maeo- tis1, coborau, aşa cum arată numele lor, din huni şi este inutil să repetăm binc-cunoscutul tablou al moravurilor tătăreşti. Tătarii erau arcaşi îndrăzneli şi dibaci; ei beau lapte de iapă şi se hrăneau cu carnea cailor lor iuţi şi neobosiţi; turmele şi cirezile lor urmau taberele lor migratoare, sau mai bine zis taberele se lăsau călăuzite în drumul lor de mişcarea acestor turme; nicio ţară nu era prea îndepărtată sau ferită de invaziile tătarilor antrenaţi la fugă, dar neeunoseând teama. Neamul lor era împărţit în două triburi puternice şi duşmane, care &¿ urmăreau între ele cu ură frăţească. Ei îşi disputau aprinşi prietenia, sau mai degrabă darurile împăratului; fabula ce arată deosebirea statornicită de natură între câinele credincios şi lupul hrăpăreţ a fost folosită de un ambasador al lor care primise doar instrucţiuni verbale din gura prinţului său neştiutor de carte.2 Toate spiţele de bulgari erau deopotrivă atrase de bogăţia romană. Ei se numeau în mod vag slavi, iar marşurile lor rapide au putut îi oprite numai de Marea Baltică, sau de gerurile şi cumplita sărăcie a ţinuturilor din nord. Dar aceeaşi rasă de slavi pare să fi păstrat în toate timpurile stăpânirea asupra aceloraşi ţări. ¡Numeroasele lor triburi, oricât de îndepărtate şi duşmane, foloseau o limbă comună (aspră şi neregulată) şi se asemănau la înfăţişare; ele se deosebeau de tătarul negricios, şi se apropiau de germani, fără a avea însă statura înaltă şi tenul deschis al acestora.’ Patru mii şase sute de sate3 ale slavinilor erau împrăştiate prin provinciile Rusiei şi Poloniei, rmarea Neagră şi Marea de Azov (n.t.).
2 Procopius (Goth., IV, c. 19). Mesajul său verbal (se consideră el însuşi un barbar fără ştiinţă de carte) e predat ca o epistolă. Stilul e sălbatic, figurativ şi original.