Bătrânul și marea de Claudia Groza

Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă părăginită. Cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face toaleta, iar la câţiva paşi mai încolo se află cuşca unui căţel, ce stă plictisit pe burtă şi mişcă din când în când din urechi.

Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte timid. Sprâncenele sunt adunate deasupra nasului drept, iar ochii strălucesc ca nişte licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate.

• Nu am de ce să mai trăiesc! Nu am pentru cine, şopti bătrânul.

Cu paşi apăsaţi, ieşi din casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se uita împrejur. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Căţelul porni plictisit şi somnoros după stăpân.

• Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar aşa…

Bătrânul Avram a mers tăcut până la dig. S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi s-a pus pe aşteptat. Gândurile au început să zboare hoinare, îndreptîndu-se spre nori, spre valuri, spre soarele ce îşi modifica poziţia pe cer.

• Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară.

Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă.

• Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe?
• Ei, oricine ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe seama unui om bătrân şi trist.
• Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios.
• Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viaţă.

• Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa, dorinţa ta va fi împlinită. 

Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut.

Bătrânul a rămas uimit şi, cu sufletul bucuros şi zâmbetul pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie, privind scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu sunt scoica ce îţi este hărăzită!“, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-odată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de piciorul uriaş.

- Draga de tine! grăi bătrânul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji.

Avram aşeză scoica într-o batistă şi o ţinu cu atenţie în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica, ce strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă şi a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale. Oboseala şi plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo.

Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul ajunse pe prispă. 

- Bună dimineaţa, tată, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început să deretic prin curte, căci nu vroiam să te trezesc.

Lui Avram nu-i venea a-şi crede ochilor. O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai ce-i spusese „tată“. Dorinţa i se împlinise.

Pe zi ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea era gustoasă, iar bătrânul era tot mai fericit. Pisica şi Grivei erau alintaţi şi jucăuşi. Acum aveau cu cine se juca. Fata şi bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.

 Cerul, valurile, scoicile, peştii…. îi iubeau pe copilă şi pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea fetei alinau dureri şi tristeţi. 

Puterea gândului şi a împlinirii este miraculoasă.