Inorogul cel intelept de Dumitru Almas
SOSIREA OASPEŢILOR ŞI PREGĂTIREA PRIVEGHIULUI
Senin era cerul în ziua aceea de toamnă moldoveană, în septembrie 1723, deasupra Prigorenilor, sat în ţinutul Cârligăturii, aproape de Târgul Frumos, adăpostit între dealuri, oleacă mai ferit de zvânturările năvălirilor şi distrugerile războaielor. Pe la ceasurile zece dimineaţa, stăpânul conacului din Prigoreni ieşi în întâmpinarea unui oaspete aşteptat. Coborâ cele şapte trepte sure, din stejar gros, şi-i întinse braţele, cu dragoste şi prietenie:
– Fii bine venit în casa mea, dascăle Ieremia!
– Bine te-am găsit, hatmane Neculce, răspunse oaspetele , primind îmbrăţişarea, cu aceeaşi dragoste şi prietenie. Am venit să văd lucru neobişnuit: un vel hatman care va să scrie un letopiseţ.
– Ţi-i de-a mirare, dascăle?
– Ştiu că pana şi spada n-au dus nicicând casă bună. Aşa că mă mir.
– Te înşeli, prietene, se împotrivi gazda, ajutându-l să urce scara. Au nu ştii că generalul râmlean, Caesar numit, a scris cronica războaielor sale şi cu aceea cronică mare faimă şi-a făcut ?
– Cu o rândunică nu se face primăvară, vel hatmane.
– Aşa-i, dascăle, surâse Ion Neculce, îmbiindu-şi musafirul spre odaia sortită lui, în conacul înalt, cu ziduri groase din cărămidă, cu cerdac, pridvor sau pălimar larg, pe stâlpi din lemn cioplit cu meşteşugite înflorituri. Ci eu aş fi cam al şaselea cocor care voiesc a vesti primăvara scrisorii în grai românesc. Asta fără a-i mai număra pe Varlaam şi Dosoftei şi chiar pe Dimitrie Cantemir, cu al său „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”. Toţi mi-au luat-o înainte. Deci să le mulţumesc că merg pe cale bătătorită.
– Mda… cumpăni dascălul Ieremia. Şi numărătoarea asta nu-i cuprinde pe munteni, care sârguiesc şi ei întru scris.
– Ei, vezi ? Am cu cine vesti primăvara…
După ce un slujitor i-a adus cufărul cu lucrurile de schimb, dascălul Ieremia se scutură de colbul drumului, îşi spălă faţa, îşi pieptănă pletele şi barba, albe colilie, îşi schimbă straiele şi ieşi în lumina pălimarului. Neculce îl pofti în jilţul adânc de nuiele şi-i grăi:
– Iertare cer, dascăle Ieremia, că te-am poftit la mine şi n-am venit eu la domnia ta, fiind mai tânăr. Dar nişte pârdalnice de pâri la domnie nu mă lasă a mă îndepărta prea mult de Iaşi.
– Ei, vel hatmane Neculce, eu nu-s boier de rang înalt şi nici conac mare şi bogat ca domnia ta nu am, unde să te primesc. Sunt un biet călugăr şi dascăl rătăcitor. Mănânc unde mi se întinde un blid cu bucate şi dorm unde mă prinde noaptea.
– Nu te înveli în umilinţă, dascăle. Ştie ţara toată că eşti cărturar mare şi ai cap împodobit cu multă ştiinţă. Că ai învăţat şi la şcolile din ţara nemţească şi multe cărţi ai tălmăcit la curtea lui Şerban vodă Cantacuzino şi dascăl ai fost şi îndemnător lui Dimitrie Cantemir întru scrierea unor cărţi.
– Adevărat: eu i-am insuflat a scrie „Divanul” şi „Metafizica”.
– Şi tocmai pentru că rătăceşti, de patruzeci de ani, între Ţarigrad, Bucureşti şi Iaşi, cunoşti adânc ţările române şi împărăţia otomană, cunoşti mulţi oameni, iar mie de mult ajutor îmi poţi fi şi de folos în ticluirea letopiseţului, aşa precum ţi-am scris, când te-am poftit aici.
– Bucuros vel hatmane, a clipit des dascălul Ieremia. Dar cum? La ce? Cu ce? Şi când?
– Acum, rogu-te, gustă cafeaua pe care, iată, ţi-o aduce Maria, surâse Neculce, arătând spre soţia sa, care intra în cerdac cu tava de aramă, cu o chisea de dulceaţă de cireşe amare şi două ceşcuţe de cafea.
Dascălul se ridică în picioare şi se înclină în faţa jupânesei Maria, poftindu-i sănătate şi voie bună. Gazda îi sărută mâna şi-l îndemnă să-i cinstească, precum se cuvine, bunătăţile gospodăriei: dulceaţa şi cafeaua. Pe când sorbea cu zgomot din ceşcuţa cu gingaşe înflorituri roşii, galbene şi verzi, dascălul Ieremia se înfunda în jilţ, spre mai deplină hodină. Jupâneasa Maria lăuda, în gând, înfăţişarea sănătoasă, zdravănă, rotofee a călugărului, la cei aproape şaptezeci de ani câţi îi număra; apoi gândi cam ce soi de bucate ar trebui să poruncească la cuhnie, ca să-l îndestuleze şi să-i priască.
După ce, o vreme, sporovăiră despre lucruri obişnuielnice, despre holde şi cârduri de vite, despre podgorii şi prisăci, despre ce se mai întâmplă prin Iaşi, Neculce vru să afle dacă dascălul îşi amintea bine faptele petrecute mai de mult, şi aduse vorba despre Şerban vodă Cantacuzino şi încercarea lui de a împăca tagmele boiereşti din Ţara Românească. Ştia că, pe atunci, acest dascăl grec, pe numele lui întreg Ieremia Cacavelas, se afla în Bucureşti, proaspăt sosit din Ţarigrad. Stârnit, cu dibăcie, la vorbă, dascălul Ieremia nu bănuia pe ce cale îl îndemna gazda să umble. Puse pe măsuţă ceaşca de cafea, din care sorbise, cu şuier subţire, şi grăi :
– Eram tânăr când am venit la Bucureşti şi multă veselie am văzut la Curtea domnească: măria sa Şerban vodă Cantacuzino îşi mărita fiica, domniţa Smaranda, după Gligorie postelnicul Băleanul. Frumoasă şi înţeleaptă domniţa, şi foarte o iubea voievodul. Se nevoise vodă prin multe vremi să-i găsească soţ asemenea ei: de neam bun, înţelept, învăţat şi mândru. Şi n-a aflat alt cocon pe plac, făr’ numai pe Gligorie, pribeag în Transilvania, la curtea craiului de acolo, tocmai de frica lui Şerban vodă. A trimis sol pe Constantin căpitanul Filipescu la curtea lui Apaffy Mihai, craiul, să-l aducă pe Gligorie la Bucureşti. Văzîndu-l aşa de înţelept, cu creştere aleasă, cu iscusită voroavă dăruit, i-a dat domniţa de nevastă, din inimă urându-i numai noroc şl fericire. I-am văzut şi eu: minune, nu miri! Într-atâta se potriveau amândoi, în toate, cât mintea abia cutează a-şi închipui iar gura nu poate spune. Toţi îi fericeau, uimiţi de frumuseţea, înţelepciunea şi asemănarea lor întru toate. Zămisliţi erau unul pentru altul, pereche desăvârşită şi anume închegată ca să împace şi să stingă, cu marea lor dragoste, sălbateca ură dintre Băleni şi Cantacuzini. Ziceam: „Asta-i nunta păcii între neamuri; nunta Ilenei Cosânzeana cu Făt Frumos.”
Dascălul opri povestirea şi mai sorbi o dată din ceaşca de cafea, parcă ar fi vrut să înghită un astupuş de tristeţe furişat în gât tocmai când se rostea despre un fapt aşa de minunat. Apoi, trăgând mult aer în piept, urmă cu mâhnire:
– Dar scurtă le-a fost viaţa şi bucuria: doar cinci luni trăit-au împreună binele cel de după cununie. Că Smaranda s-a bolnăvit de' boală grea şi fără leac. A murit, iute şi degrabă, abia în zorile fericirii. Iar Gligorie a rămas, întristat şi cernit, să plângă pe mormântul ei în biserica de la Cotroceni. Întristat şi cernit, ca şi tot neamul Cantacuzino. Mai ales că, dacă dragostea celor doi minunaţi tineri ar fi putut ţese împăcarea dintre neamuri, moartea a stârnit iar furtuna urii, nepotolită ură dintre Băleni şi Cantacuzini, pornită tocmai de la moartea, cu urgie, a lui Constantin Cantacuzino, postelnicul.
– Bine-ai făcut, dascăle Ieremia, că mi-ai amintit de această întâmplare dureroasă. Şi te întreb: nu cumva vreun doritor de zavistie şi ură între neamuri a umblat cu ceva mişelnică otravă ?
– S-a bănuit, dar de ştiut, nimeni nu ştie ce şi cum. Să fi fost otravă?, blăstăm?, întâmplare? Numai bănuieli. Pot spune că, la oarecare vreme după nenorocirea asta, a ieşit Şerban vodă la vânătoare, la Fântâna Rece. Însoţitorii au prins câţiva iepuri şi i-au adus la cortul măriei sale să-i împartă. Între cei trimişi la cuhnia domnească s-a nimerit şi o iepuroaică gata a făta. Ci, spintecând-o, i-au găsit în pântece un pui cu două capete şi şase picioare. Trupurile erau îmbinate într-unul singur, dar un cap cu două picioare: unul trăgea într-o parte, iar altul, cu două dintre cele patru picioare de dinainte, trăgea în cealaltă parte.
– Hăis şi cea! râse Noculce de asemenea minunăţie.
– Da, dar ciudăţenia asta a uimit pe toţi. Uimit? Nu, speriat. „Un semn!” au zis. Şi domnitorul însuşi a vrut să-i ştie tâlcul. Fiecare a tâlcuit cum prin cap i-a trecut; însă nimeni n-a nimerit adevărul. Atunci, deşi tinerel eram, în vorbă m-am amestecat şi am zis: „Doamne, tâlcul este aşa: din neamul măriei tale se vor ridica două capete ce vor sta unul împotriva celuilalt. Şi trăgând unul într-o parte, altul într-alta, cu ambiţie, nemilă şi ură, mare stricăciune vor face ţării şi pământului românesc.” Însumi m-am temut de proorocirea-mi, rostită fără a mă gândi.
– Da, ai avut dreptate, vorbi Neculce. Chiar aşa s-a întâmplat; după moartea neaşteptată a lui Şerban vodă
s-au ridicat Constantin vodă Brâncoveanu despre turci, şi Grigore Bălăceanu despre nemţi, şi, cu zâzanie şi vrăjmăşie multă, s-au împoncişat unul cu altul.
– Şi-au viscolit troiene de nenorociri şi râuri de sânge au curs în ţara asta din pricina urii între rubedenii şi fraţi, pină la descăpăţânarea celor cinci Brâncoveni şi trei Cantacuzini… Iar de atunci mie mi-a rămas numele de ghicitorul lui Şerban vodă.
– Ştiam, dascăle. Deci să spun acum de ce te-am poftit la conacul meu de-aici, din Prigoreni: l-ai avut ucenic la Iaşi pe Dimitrie Cantemir. L-ai întâlnit, adesea, la Ţarigrad şi aşa l-ai văzut crescând şi îndeaproape l-ai cunoscut. Rogu-te să-mi povesteşti tot ce-ţi aminteşti despre dânsul. De ce? Pentru că, voind a scrie letopiseţul Moldovei, cum am zis, râvnesc să adun ştiri cât mai bogate despre voievodul acesta cărturar, care s-a stins din viaţă în luna lui august, 21 zile, leat 1723, acolo, în pământ străin, unde s-ar fi putut să mă sting şi eu, dacă nu mă îndărătniceam să mă întorc la vatra străbună.
– Am auzit c-a murit, după ce s-a întors, bolnav, din
Caucaz. Odihnească-l Domnul, că mult s-a mai zbuciumat. Deci pentru povestit ne vor trebui multe ceasuri, dacă nu chiar zile, vel hatmane.
– Prea bine; aşa şi doresc. Am poftit şi pe maica Daria şi pe căpitanul Silion la un fel de priveghi, în aist pălimar, să depănăm amintiri despre cel care ne-a fost, acum doisprezece ani, voievod.
La două ceasuri după dascălul Ieremia a sosit şi maica Daria, călugăriţă în chinovia Agapiei. L-a cunoscut pe Dimitrie Cantemir în tinereţe, când toţi îi spuneau beizadea Dumitraşcu. Obârşelnică din Silişteni, de unde se trag şi Cantemireştii, era şi acum minunată întru frumuseţe şi cumsecădenie, cuminţenie şi blândeţe.
– L-a iubit mult pe Dumitraşcu, lămurea jupâneasa Maria. Şi-l cunoaşte dintr-o latură necunoscută nouă.
Al treilea musafir, căpitanul Silion, a intrat în conacul hatmanului Ion Neculce pe la prânz. Şi-a adăpostit calul în grajd şi-a urcat în pridvor. Fusese, din 1691, slujitorul lui Dimitrie Cantemir fără întrerupere şi ajunsese a-i cunoaşte toate însuşirile, metehnele şi tainele. Voinic, liniştit, înţelept, de mare credinţă, un răzeş din Silişteni, văr cu Daria, învăţase a se purta ca un boier de rang. Ar fi putut să rămână în Rusia: feciorii lui Dimitrie Cantemir, şi mai cu seamă domniţa Maria, l-au rugat să nu plece. Dar el a suspinat: „Pământul ţării nu-l iei pe talpa ciubotelor… Mă usucă dorul de ţară”… El a adus în Moldova ştirea morţii lui Dimitrie Cantemir. Avea cincizeci şi doi de ani, cât şi Ion Neculce, şi visa o gospodărie mică şi liniştită în satul lui răzeşesc, din ţinutul Fălciului.
Îndată după sosirea oaspeţilor, o slujnică, sub privegherea jupânesei Maria, a aşezat masa în cerdac şi au ospătat toţi cinci: Neculce, soţia, Daria, Ieremia şi Silion.
– După ce vă veţi hodini bine, în amurg, vă voi pofti aici, în pălimar, la priveghi: să ne amintim de cele trecute vremi şi să le povestim, să prefirăm cu de-amănuntul, fir cu fir şi bob cu bob.
– Prea bine, vel hatmane! „A povesti nu mă voi lenevi”, precum scrie Dimitrie Cantemir într-o carte.
Cât s-au odihnit oaspeţii, jupâneasa Maria, cu ajutorul slujnicelor, a aşezat în cerdac cinci jilţuri din nuiele împletite, le-a acoperit cu macaturi, iar la mijloc, pe o masă rotundă, a pus, în oală roşie, un buchet de dumitriţe şi crăiţe, ulcele pentru vin şi cinci talere smălţuite. În dreptul fiecărui jilţ a întins câte o blană de lup mare, sur, să stea picioarele musafirilor pe moale şi cald să le fie. Pe fiecare jilţ a pus câte o perniţă umplută cu puf de gâscă şi câte un lăicer pentru acoperit genunchii ori câte un şal de lână ţigaie pentru învelit umerii, la nevoie. Că nopţile de septembrie prind a se răcori sub brume. Pe masă au rânduit coşuri cu mere aurii, pere dulci, perje brumării, struguri cu boabă albă şi roşie, nuci abia dejghiocate şi alune cu miez gustos. La beci aşteptau un ulcior cu vin bătrân şi unul cu must stors în ajun; aşteptau să fie aduse când povestitorii nevoie vor avea glasurile să-şi dreagă.
Bucuroşi că se văd, după doisprezece ani de surghiun, Daria şi Silion au povestit de-ale lor, multe, fără şir mergând după potriveala memoriei. Daria ştia că hatmanul Ion Neculce s-a întors din pribegie la sfârşitul anului 1719, după ce rătăcise doi ani în Rusia, lângă Dimitrie Cantemir, şi şapte prin Polonia. A învăţat multe, dar a şi îndurat multe valuri, supărări şi nenorociri.
– Vezi? S-a întors la căminul său. Că aşa i-i dat omului să tânjească după locul de obârşie; şi ţara să-i fie cu atât mai dragă, cu cât e mai departe şi intrarea în ea mai oprită. A ştiut că are aici simpatrioţi care i-au răşluit din moşia Prigorenilor şi i-au smuls Boianul, moştenire de la bunică-sa, Alexandrina Cantacuzino, Iordachioaia cea bătrână, dar tot a venit.
– A ştiut, vere, că, pentru a-şi scăpa pielea, boierii au aruncat în spinarea lui Neculce toată vina înfrângerii de la Stălineşti, în 1711, fiind el sfetnicul cel mai de credinţă şi de cel mai mare ajutor la trebile domniei, ca vel spătar şi vel hatman. Fără hodină s-a zbuciumat şi nu s-a lăsat până n-a dobândit de la marele vizir şi de la Mihai vodă Racoviţă dezlegarea de a se întoarce acasă. Şi, de cum a sosit, s-a şi înfăţişat la divanul domnesc, în multe judecăţi, spre a dovedi că vinovat de cele petrecute în 1711 nu-i nici numai Dimitrie Cantemir, nici numai el, Neculce, ci, dacă-i vorba de acea înfrângere, toţi românii pot fi vinovaţi, că întru acel ceas au… greşit faţă de sultan, care ţinea ţara în robie şi au fost bucuroşi ţarului care făgăduia slobozenia. Românii, în acele împrejurări grele, au făcut, cu toţii, aşa cum au crezut că le va fi mai bine. Ar fi fost bucuria tuturor dacă biruiau; este greşeala tuturor acum, după înfrângere. Aşa-i drept să fie.
– Văd că pricepi adânc treburile politiceşti, Daria.
– Nu ştiu cât le pricep, dar spre a se alege această dreptate şi ca să ajungă toţi dregătorii, cu vodă în frunte, la asemenea înţeleaptă înţelegere, a trebuit să treacă zece ani de suferinţe, umiliri şi necazuri prin neagra străinătate. Nu ştiu dacă ai auzit, dar a trebuit chiar, sub satârul călăilor lui Gin Ali, marele vizir, să piară Lupu Costache vornicul, cel mai înverşunat învinuitor de trădare şi împotrivitor al întoarcerii acasă a hatmanului Neculce. Ci acum, mi-a spus jupâneasa Maria, dacă s-a întors sănătos, dacă şi-a dobândit averile, dacă vodă Racoviţă i-a făgăduit să-l pună vornic în Ţara de sus, socoteşte că va avea linişte şi răgaz să povestească, într-un letopiseţ, cele trăite şi pătimite de ţara noastră, de la Dabija vodă, de acolo unde a oprit Miron logofătul cronica sa, şi până în zilele acestea de azi.
– Nespus mă bucur, Daria, că ne-am întâlnit iar, surâse căpitanul Silion. De aici plecăm la Silişteni şi ţinem sfat în satul nostru, cu răzeşii noştri.
– Da, Silioane. Pe urmă vii la mine, la Agapia, să-mi vezi chilia. Şi poate rămâi călugăr.
– Numai dacă n-oi găsi printre răzăşoaice vreo vădană mai tinerea. S-o iau şi să-mi facă vreo doi-trei prunci.