Voievodul fara teama si fara prihana Dumitru Almas
Lămurirea cavalerului Antonie, tâlcuitorul acestei cronici, după grăirea şi povestirea măriei sale Radu Voievod zis de la Afumaţi, când ne-am aflat, douăsprezece ceasuri, închişi în Cetăţuia schitului, cu hramul sfinţilor Arhangheli, de lângă oraşul Râmnicul Vâlcea
|
Cu, cavalerul Antonie Cînde, scutierul măriei sale Radu voievod de la Afumaţi, am scris această carte după povestirea şi porunca măriei sale. |
Deşi mai ales oştean deprins cu mânuirea armelor sunt, totuşi ţin bine pana în mână, rotunjesc slovele măiestrit, ca un caligraf, şi repede în cuvinte le rânduiesc, iar cuvintele cu dibăcie izbutesc a le potrivi întru a lucrurilor lămurire, întru depănarea oricărei întâmplări ori întru a gândurilor şi simţămintelor tălmăcire, oricât de-ntortocheate şi de-ncâlcite. Şi dacă dăruit sunt cu acest dram de pricepere întru asemenea îndeletnicire, zic că nu-i rău, ba-i chiar bine a pune în slove povestirea vieţii şi a faptelor stăpânului meu, Radu voievod. Aceasta, ca viitorimea să afle cum a fost cândva, ce oameni au trăit, ce fapte vrednice de laudă sau de ocară au săvârşit, spre a lua învăţătură urmaşii.
Încep deci:
Ne găseam, iubiţi cetitori din veac, în Cetăţuia, zidire înălţată pe dealul de piatră albă şi fărâmicioasă ca de cridă, deal rotund ca un ou uriaş, pe jumătate înfipt în pământ. Ne adăpostisem acolo, fugind din calea răzvrătiţilor care ne-au alungat din Curtea de Argeş, unde ne petreceam sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou.
Cronicarul, după câte ştiu, povesteşte în letopiseţ mai ales faptele, întâmplările şi numele făptuitorilor de bine sau de rău. Nimeni nu-l sileşte să jure că adevărul neîntinat îl spune.
Dar, în cugetul lui, simte mare nevoie şi lăuntrică poruncă de a scrie adevărul, aşa cum l-a văzut şi înţeles el.
Aidoma voi să fac şi eu, cu toate că am nume de cavaler şi nu de cronicar.
Spus-am că ştiu bine a mânui pana, dar nu cutez a mă lauda că în stare aş fi să văd şi să povestesc şi ceea ce-i nevăzut, să dibuiesc limpede ori să ghicesc gândurile ce dospesc în capul oamenilor ori dorinţele ce tainic li se zămislesc în inimă sau spaimele ce li se încheagă în lăuntrice măruntaie şi rămân acolo, netălmăcite în vorbe, strigăte ori în mişcări cu mâinile, ochii, buzele sau sprâncenele. Prea arare pot bănui, la unii, gândurile şi simţămintele după glas, după schimonosirea feţii, după răsuflarea pripită, silnică ori privirea înţăpoşată şi sălbatecă sau blândă şi mângâietoare.
Întâmplările pe care voi să le înşir aici cerca-vor să arate, încă o dată, că mulţi oameni de seamă se aruncă ori sunt azvârliţi ca săgeţile spre ţinte necunoscute şi cumplit duşmănoase, doborând sau doborâte fiind. Unii se strecoară prin strunga multora din primejdiile lumii şi sosesc acasă întru făptuirea neuitatelor isprăvi.
Alţii cad răpuşi de la întâia întâlnire cu primejdia.
Iar altora nimic nu le poate sta în cale, căci pe toate le biruie.
Dar să n-o luăm înaintea faptelor şi întâmplărilor. Ci să păşim cu povestirea după şart, pe firul lor, aşa cum a vrut şi le-a tocmit soarta, pentru unul din cei mai osebiţi oameni, adică Radu voievod, stăpânul meu.
Voi scrie, deci, mai ales despre măria-sa. Adică voi trece în slove ceea ce însuşi măria-sa a povestit prin cuvinte, în cele douăsprezece ceasuri de pe urmă. Voi scrie despre oameni buni şi despre alţii foarte răi, despre unele fapte înţelepte şi despre altele neghioabe, despre întâmplări vesele şi despre altele crâncene şi triste. Ci, din toată puterea cugetului meu, nădăjduiesc să fie, înţelese cum se cuvine şi bine primite. Doresc astea ca pe un lucru mult trebuitor şi sfânt despre un om ales, cum rar nasc pe acest pământ. Şi scriu încredinţat că în ţara unde ocârmuitorii nu visează şi nu pregătesc un viitor bun, vrednic de laudă, norodul se sălbătăceşte, se înrăieşte şi se întoarce în codri şi în vizuini din munte, să piară acolo.
Despre mine: De obârşie sunt transilvănean, din Haţeg, din neamul Cînde, din Cetatea de Colţ.
Am vârsta măriei sale şi-l slujesc de cincisprezece ani.
I-am cunoscut neamul, gândurile, prietenii şi duşmanii. Am participat cu sfatul au cu fapta la împlinirea multora din isprăvile sale. L-am socotit un neînfricat, un adevărat năzdrăvan, îl asamăn cu Mircea, cu Iancu Corvin, cu Vlad Dracul şi chiar, într-un fel, cu Neagoe Basarab. Dară pe toţi aceştia îi şi întrece în bunătate, în milosârdie, în dorinţa de a ajuta neamul să trăiască în dreptate, iar ţara în slobozenie şi mândrie. Ca şi mine, cunoaşte bine Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Bărbat falnic, nalt, plăcut la înfăţişare şi la vorbă iscusit, bun la inimă, înţelept, cumpănit, viteaz şi frumos: ochios, sprâncenat, oval la faţă, plete lungi, vălurite sub cuşmă de jder. Avea braţ puternic şi deprindere de a mânui sabia, arcul, spada şi mai ales buzduganul. Iubea mult caii; s-a slujit de trei: Şoiman unu, doi şi trei, pe care călărea mai ceva ca un mârzac.
Am cunoscut-o şi pe doamna Voica, foarte asemănătoare la fire cu măria-sa. Pe coconul Vlad îl ştiu încă din leagăn: a crescut sub privegherea mea, învăţându-l să călărească, să poarte arma şi să tragă cu arcul.
Mă gândesc acum, la începutul povestirii despre un om greu de asemuit cu altul, la felul cum e rostuită această lume. Şi mă întreb: de ce Dumnezeu pune împreună pe cei vrednici şi pe mişei? Pe Radu voievod şi pe Neagoe din Periş? Pe Hristos şi pe Iuda? Şi dacă se izvodesc în cugete gânduri înalte şi vrednice de laudă, de ce se iscă şi săvârşitori de josnicii? Mă întreb, şi mă voi întreba până la cea de pe urmă bătaie a inimii: ce i-a îndemnat pe acei ucigaşi, pe Neagoe vel spătar şi Drăgan vel postelnic, să ridice spada împotriva măriei sale, tocmai în ceasul când, în zare, se vestea tihna şi pacea? M-am încredinţat că numai cel cumplit de înrăit, de pestriţ la maţe, de vrăjmaş omului doreşte a strivi mugurul înlăcrămat al fericirii.
Dar se vede că aşa-s făcute zodiile omului, slugă sau domn: să nu afle drum spre biruinţă fără a trece prin iadul suferinţelor, cu gemete şi oftări amare, ca să se poticnească în îngheţul morţii nedrepte şi haine.
Ne aflam acolo, sus, în Cetăţuia, în ziua de Sânvasile, 1529: măria-sa, coconul Vlad şi cu mine, cavalerul Antonie Cînde. Ne înconjuraseră cetele poruncite de răzvrătiţii Neagoe vel spătarul şi Drăgan vel postelnicul, cete foarte rele, alcătuite din turci delii şi slugi plătite, pornite spre harţag şi ucidere.
În piscul acestui deal de la miazănoaptea oraşului Râmnicul Vâlcea, măria-sa a înălţat ziduri trainice, în jurul vechiului schit; i-a tocmit porţi groase de stejar, legate în tari tarânci de fier gros, înzăvorâte cu trei grinzi. Zidurile nu sunt prea înalte, dar coastele dealului, râpoase, din cridă albă, lunecoasă, fac cu neputinţă urcuşul decât pe cărarea cotită dinspre apus. Aici gândea măria-sa să-l închidă, dacă l-ar fi prins, pe Mehmet-beg, paşă la Nicopole, vărul turcit al măriei sale şi duşman de moarte. Gândea să-l închidă şi să-l ţină în schit până s-o întoarce la credinţa străbună. Mierloi, pribeagul şi cântăreţul, a făurit, acum zece ani, un orologiu asemeni celuia de la biserica săsească din Sibiu, dar mai mic. L-a aşezat în clopotniţă, de-asupra porţii, să vestească, prin glas de clopot, necruţătoarea curgere a vremii. Mult s-a bucurat măria-sa de acest orologiu şi a tocmit unul, mai mare, pentru clopotniţa de la Dealu: să bată puternic, să audă toată Târgoviştea şi, până departe în munţi şi câmpie, să răsune.
Răzvrătiţii, cu cetele lor împrejmuitoare au stat aidoma lupilor hărăţiţi pururea de pizma şi răutatea din inima lor.
Ci, fugind noi din Curtea de Argeş, unde ne aflam în acele zile, după vânătoarea în munţii Făgăraş, pe drum am luptat de trei ori cu pâlcuri de turci, trimişi din Slatina de capii răzvrătirii. Am biruit, dar de fiecare dată au căzut câte cinci-şase slujitori din mica noastră strajă.
Când rămăseserăm numai cinci, măria-sa a urcat în şa pe coconul său Vlad, de ani zece, şi numai pentru că Şoiman trei a fost armăsar neîntrecut la galop, am ajuns până la Olt, l-am trecut înot, cu gând să răzbim spre Craiova, la banul Pârvu Craiovescu, pe care măria-sa îl mai credea prieten.
Dar dinspre Slatina, unde răzvrătiţii şi-au adunat cetele, ne-au întâmpinat iară cu arma.
Greu am ajuns, înotând prin nămeţi, aici în Cetăţuia.
Măria-sa a strigat celor trei slujitori trimişi să alerge până la Turnu Roşu:
„Vestiţi pe doamna Ruxanda că suntem în mare primejdie!”
Căci doamna se afla în Sibiu, lângă Despina doamna, şi împreună trebuia să vină, de Crăciun, la Curtea de Argeş. Ziceam c-au întârziat din pricina viscolului. Mă tem a găsi vreo altă pricină. Că, iată, vieţuim sub tirania vremii şi a depărtărilor care ne ispitesc, ne momesc, ne ameţesc mai tare ca vinul, cu vrăjita lor chemare spre neştine.
În anii aceştia, oamenii pornesc, bezmetici şi neînfricaţi, pe mări şi oceane, să descopere lumi noi şi drumuri noi. Niciodată, până acum, n-au fost oamenii aşa de dornici carapacea neştiinţei să spargă şi să dezlege toate tainele lumii. Roiesc din Europa spre alte continente, pustii ori cu oameni ciudaţi. Sunt cuprinşi de un fel de terribilita, cum zic italienii.
Viaţa noastră se întruchipează în isprăvi de pomină. Timpul ne zoreşte, ne dăruie clipa şi ne amăgeşte cu veşnicia.
Suntem însetaţi de viaţă şi ne dumică frica de moarte.
Semănăm cu acel idol uriaş al celor vechi care duce pământul pe umăr opintindu-se parcă să-l arunce în hăuri. Cei vechi spuneau: nosce te ipsum; adicătelea, cunoaşte-te pe tine însuţi. Noi ne întrebăm neîncetat: cunoaştem oare lumea?
Oricine altcineva, în asemenea împrejurare, ar fi tăcut încruntat, îngrozit de aproapele-i sfârşit. Ori s-ar fi jeluit, s-ar fi tânguit pentru marea-i nefericire.
Măria-sa Radu voievod n-a făcut aşa. A ştiut dintru început că nu va ieşi de aici viu. Scăpase într-o zi de cinci ori de moarte. Şi numai o minune îl putea scăpa şi de aici. Minunea s-ar fi numit Ruxanda, doamna măriei sale, dacă ar fi aflat şi-ar fi sosit, cu straja ei, să ne despresoare. Acest subţirel fir de nădejde şi, mai ales, grija ca Vlad, coconul domnesc, să se teamă mai puţin în aceste clipe spăimoase, l-au îndemnat pe măria-sa să-şi povestească viaţa, aşa cum şi-o amintea, să-i fie învăţătură şi pildă.
Dar înainte de a însemna mărturisirea măriei sale, cu pana, voiesc a mai spune doar că ocârmuitorul răzvrătiţilor, Neagoe spătarul din Periş, este om aprig şi mult proftitor de putere, dar vrednic şi priceput ocârmuitor de oaste. Fiind nepotul lui Vlad vodă zis Călugărul, care a fost domn înaintea lui Radu cel Mare, a moştenit multă bogăţie: moşii, turme, case, prăvălii, giuvaericale. Prieten din tinereţe, măria sa Radu vodă de la Afumaţi l-a avut mare dregător, adică mare spătar şi mare vistier, sfetnic de încredere şi de taină, om de casă şi rubedenie.
Ci, cum am spus, răzvrătiţii mai aveau un cap: Drăgan din Merişani, cumnatul lui Neagoe din Periş, şi care de asemeni a fost în mare cinste la măria-sa Radu vodă, cu rang de postelnic, deşi măriei sale nu-i plăcea că era mereu nemulţumit, învrăjbit, furios şi nestatornic. Dar, ce să-i facă? Ţara-i plină de boieri schimbăcioşi la fire, în fruntea lor aşezându-se, precum se va vedea, Pârvu banul Craiovei, care multe necazuri a făcut lui Radu Vodă, stăpânul meu. Pe măria-sa îl supără mult şi purtarea destrăbălată a lui Drăgan: „Pentru o muiere vinde toată ţara”, spunea măria-sa, când venea vorba despre dânsul.
Înconjurat de iatagane, suliţe şi chiar tunuri, arme mânuite cu amarnică şi nedomolită vrăjmăşie, măria-sa a găsit tăria sufletească de a povesti. Şi, povestind, ne-a împrumutat şi nouă ceva din încrederea lui în viaţă; chiar dacă moartea cea crudă ne pândea de jos, de la poalele dealului de cridă albă.
Acum cinci ani ne-am mai adăpostit aici, de răul unor cete otomane prădalnice şi ucigaşe. Şi aceste ziduri care, împreună cu schitul şi cu dealul de cridă, par o cuşmă de cneaz moscovit, ne-au apărat atunci vreme de şase zile. Am prăbuşit de pe ziduri peste douăzeci de duşmani, înroşind cu sângele lor costişele albe şi priporoase. Ci atunci ne-a venit cineva în ajutor.
Acum, nimeni.
Şi duşmanii, jos, după spusa călugărilor, peste o mie, strânşi în vale, pe drumul mare. Am numărat şi patru tunuri.
Ne străjuiesc, după ce au văzut că în timpul nopţii nu pot sparge porţile; şi chiar dacă le sparg, nu pot vedea ce primejdii îi pândesc dincolo de ziduri.
„Să nu fim şoareci căzuţi în capcană! a zis măria-sa. Să ieşim cu spada în mână”…
I-am dat povaţă să cercăm a răzbate cu puterea şi a ne strecura pe drumeagul dinspre munte.
În mare grabă, cu buzduganul într-o mână şi cu sabia în cealaltă, s-a repezit măria-sa la poartă. L-am însoţit. Am ridicat zăvorul. I-am doborât ori i-am răpus pe cei zece-doisprezece, câţi pândeau în poartă.
Am încălecat.
Stareţul i-a adus coconul; dar când să-l urce în şa, cinci săgeţi ne-au ţintit două au străpuns trupul lui Şoiman trei; trei ne-au vâjâit pe lângă urechi.
Călugărul din turn a strigat: „Nu pleca, măria-ta!… Peste o sută de potrivnici urcă pe drumeag. Mulţi au urcat în arbori, şi aşteaptă cu arcurile întinse”…
Ne-am întors. N-am avut răgaz să tragem calul rănit înăuntru, că, prin amurgire, săgeţile ne căutau ca nişte şerpi vicleni.
„Să ne lăsăm jos, pe funii!” dori măria-sa.
În scurt timp, călugării au încropit trei funii lungi de peste douăzeci de stânjeni. Întâi am legat de una un tânăr frate, iar de celelalte câte o bucată de lemn, învălătucită în ţoale, ca să pară oameni. Coborându-le în râpă, asupra tustrelelor năzi s-au năpustit slujitorii răzvrătiţilor, chiuind de bucurie; apoi au suduit, scârbavnic, pentru păcăleală.
Aşa cum ne fusese învoiala, fratele a strigat de jos: „Nu-i scăpare!… Câte zece-douăzeci, pe unul… Mă ucid… Ucid!…”
„Ce vor de la om nevinovat?” s-a întrebat pe sine măria-sa.
Am scris „nevinovat”; dar noi ce vină aveam? De ce nişte ticăloşi ne-au prins într-o capcană, fără scăpare?
Ci zic că-i mai nimerit a istorisi, la şir şi la vreme, ce şi cum s-au întâmplat toate.
Cele de pe urmă douăsprezece ceasuri ale măriei sale Radu voievod de la Afumaţi sau învăţăturile către fiu-său Vlad, vrednice a fi cunoscute de toţi oamenii voitori de bine din ţara aceasta.