Unsprezece de Eugen Barbu
I se spusese că de la gară pînă în centrul oraşului sînt trei kilometri care pot fi străbătuţi într-o jumătate de ceas cu o trăsură dusă de cai buni, dacă nu cumva n-a plouat înainte. Legătura dintre capriciile cerului şi drumurile tîrgului acestuia omul încă n-o pricepea. Deocamdată privea peronul îngust, faţada roşie de cărămidă a sălii de aşteptare năpădită de iederă, geamurile pline de praf ale biroului Mişcării, dinlăuntrul căruia se auzea ţăcănitul telegrafului.
Nu mai coborîse nimeni. Un impiegat dăduse semnalul de plecare şi trenul dispăruse în cîteva clipe, mistuindu-se în depărtarea sură a zilei de toamnă. Era duminică, aproape de ora două şi nu-i rămînea decît să găsească birja cu doi cai buni să-l ducă direct la stadion. Îi fu o clipă teama că dincolo de gardul pitic al gării nu va găsi pe nimeni. Străbătu linia ce-l despărţea de uşile peronului, privind traversarea zgomotoasă în sens invers a unui cîrd de găini şi, odată ieşit în piaţa pavată cu piatră cubică, se lămuri.
Şi să fi vrut să aleagă, n-ar fi putut, deoarece pe caldarîmul mîncat de vreme nu se afla decît o trăsură aducînd mai degrabă cu obiectele bizare uitate prin expoziţii pentru a aminti oamenilor istoria mijloacelor de transport.
Nu ştiu de ce să se teamă mai întîi: de primejdia pe care o prezenta însăşi urcarea sa în spatele bătrînului de pe capră, ce moţăia cu capul în piept, absent cu totul de la cele ce se petreceau împrejur, sau de perspectiva unui drum care numai o jumătate de oră n-ar fi durat, oricum ai fi plecat: pe jos ori dus de singurul cal, absent şi el şi jigărit ca şi stăpînul său.
Îşi lăsă pe caldarîm micul geamantan ca să se poată hotărî. Împrejur nu era nimeni. O căruţă i-ar fi dat poate mai mult curaj, dar cum ea nu se ivea, după o scurtă ezitare, omul se apropie:
— Hei! strigă celui de pe capră. Roaba asta se mişcă? Se poate ajunge cu ea undeva?
Aerul glumeţ al necunoscutului îmbrăcat în pantaloni cadrilaţi de stofă groasă şi pulover gri, închis pe gît, nu-l tulbură pe birjar. Fără să răspundă, coborî de la locul său.
— Dumneavoastră vreţi să mergeţi în centru? întrebă cu o voce strangulată.
— Da, şi dacă se poate să ajungem pînă deseară...
— Ia te uită! se miră bătrînul.
Era îmbrăcat în clasica haină a tuturor birjarilor din lume: un fel de halat albastru mîncat pe la coate, cu nasturi de tablă ce vor fi strălucit la vremea lor, ceea ce îi împrumuta o înfăţişare de arhiepiscop, dacă impresia n-ar fi fost ştearsă de şapca lustruită, cu cozoroc spart, purtată cam şui, pe o sprînceană, lucru neobişnuit la oamenii în vîrstă.
Convorbirea se înfiripă firesc:
— Vrasăzică eşti străin şi vrei să mergi în centru..?
— Da. Şi dacă se poate, cum spusei, să ajung pînă deseară...
Omul de pe capră se scărpină cu degetele răşchirate după ceafă, bătu după aceea calul pe crupă şi se miră oarecum:
— Adică, dumneata crezi că noi sîntem aici ca să ne ia oricine peste picior? Uite, să ne înţelegem de la început: te costă treizeci de lei, nici un ban mai puţin. Îţi place, bine. Nu, iar bine. Drumul dumitale, trăsura mea.
Pentru un străin, contactul cu acest oraş era cît se poate de pitoresc.
— Dacă ajungem într-o jumătate de oră, ce zic eu, în trei sferturi de ceas, pînă la stadion, îţi dau patruzeci de lei...
Bătrînul îl privi neîncrezător pe călător. Tînărul nu avea în mînă decît un mic geamantan de piele şi o canadiană verzuie. Pentru un birjar de provincie, totul părea curios. În tîrguri ca acesta se vine cu geamantane mari, legate eu sfori sau curele, lucru ce dă o impresie imediată de bunăstare materială şi linişteşte pe birjarii bănuitori.
— Ar trebui să primesc douăzeci de lei înainte, se învoi în cele din urmă.
Tînărul scoase suma cerută şi i-o întinse, speriat puţin la gîndul că celuilalt i-ar veni ideea năstruşnică să cumpere fîn pentru calul său.
Lucrul nu se întîmplă şi, după graba cu care birjarul ascunse hîrtia într-un buzunar aflat undeva sub larga-i haină albastră, înţelese că operaţia scurtă ce avusese loc nu se repeta prea des.
— Acum urcaţi-vă! Numele meu e Miahălă. Singurul birjar al oraşului, aşa ca să ştiţi. Adică a mai fost unul. Pînă anul trecut, cînd a dat în primire...
— Ce-a făcut? se miră străinul abia îndrăznind să se lase pe pernele cîrpite ale trăsurii.
— A dat în primire, s-a aşezat între cei drepţi, Dumnezeu să-l ierte, deşi mi-a fost duşmanul cel mai înverşunat.
Calul tresărise speriat, surprins se pare de animaţia din spatele său.
— Şi ce-avea cu dumneata?
— Păi ce să aibă? Parcă e greu de înţeles? Eram doi proprietari de trăsuri în oraş şi cum lumea nu prea se îndeasă, se ivise, ca să zic aşa, un fel de concurenţă...
Echipajul se pusese în mişcare. Bătrînul vorbea încă peste umăr:
— Am scăpat de el! Eu am tariful meu cinstit: treizeci de lei, dacă mergeţi pînă la „Roşioru”... Nu iau un ban mai mult...
— Şi „Roşioru” ăsta ce este?
— Nu ştii dumneata ce este „Roşioru”? Dar de unde vii?
Celălalt nu avu timp să-i răspundă.
— Adică aşa-i zicea pînă acum un an. La Roşioru vesel, „aperitive, bodegă şi coloniale”, proprietar domnul Vizante, ăl de avea şi o fabrică de ciment şi cinematograful, şi... în sfîrşit, acum Restaurantul de Stat nr. 1.
Străinul întrebă din nou:
— Bine, bine, dar unde este Roşioru ăsta?
— Păi să vezi, trecem vreasăzică de monument, o luăm pe la Picioare multe...
— Picioare multe?
— Da, Cafeneaua.
— Aha.
— Apoi, pe la „Metropol”, „hotel de lux, clasa I-a, preţuri moderate”. Are o bucătăreasă, îţi lasă gura apă numai cînd miroşi ciorbele pe care le face...
— Tot nu mi-ai spus: e dincoace sau dincolo de Roşioru vesel?
Birjarul se întoarse înciudat:
— Ce să mai vorbim? Dumneata tot mi-ai promis patruzeci de lei!
— Numai dacă ajungem la timp.
Trăsura străbătuse piaţeta plină de coji de pepene galben din care ciuguleau nişte raţe şi apucase pe o şosea plină de praf, umbrită de salcîmi. Dincolo de Dunăre, deasupra cîmpiei cenuşii, se înghesuiau norii cu zgomote surde.
Senzaţia de cădere în gol, încercată încă de la început de călător, nu dispăruse. El pipăia cu grijă telurile trăsurii, asculta înspăimîntat scîrţîitul sinistru al scheletului umblător şi se întreba dacă va ajunge la timp, deşi pasul egal al calului ce promitea mai mult decît ai fi crezut nu-şi schimba ritmul.
Pe bătrîn îl mînca o mare curiozitate:
— Şi de ce mergeţi direct la stadion?
— E un meci care mă interesează. Începe la trei. Vreau să fiu acolo.
— Nu vă temeţi, o sa aveţi timp să şi ciuguliţi ceva la Roşioru pînă începe. Au umplut ăştia oraşul cu afişe: „Meci, mare meci”. Toată lumea e în păr. Au înnebunit, doamne iartă-mă, c-oi fi şi dumneata din ăia care aleargă după minge! Ce era altădată! Duminica şedea tot omul acasă, cu nevasta, cu copiii, bea, mînca. Acum, nici n-ai apucat să pui capul jos după prînz, şi, gata! Hai la panoramă! Nişte zăltaţi! Barim tineretu' ăsta! Strigă, urlă. Adică ce tot spun eu, tineretul! Parcă domnul Pantelimon mai e tînăr, parcă domnul Vizante mai stă în mintea copiilor? Da' de unde! Oameni serioşi. Şi să-i auzi, domnule! Să-i vezi cum îşi smulg părul din cap! Acum sînt fierţi. Ce zic eu: prăpădiţi. Nu mai au somn, nu mai au linişte.
„S-a isprăvit! face domnul Vizante. S-a isprăvit!” Şi după ce mai răsuflă: „Cădem!” „De unde să cădeţi?” întreb eu ca prostul. „Cădem din Divizie”, ce-o mai fi şi aia? „Ei, şi?” Mă face apoi ca pe-o albie de porci: că sînt prost, că nu ştiu ce-i aia folbalt. Că mie de folbalt îmi arde! Mie-mi arde că or să puie ăştia otobuz, maşină, vezi dumneata, să-i aducă pe muncitori la fabrica de ciment. Şi atunci ce mă fac? Că aşa o mai încropeam eu. Mai pica unul ca dumneata, rupeam doi poli. La două zile, la trei, se numea că o scoteam la cap. Dar dacă bagă otobuz, îţi mai vine dumitale să te urci în amărîta asta de droaşcă? Nu! Păi vezi? Ehe, cît o crezi aşa de vai de ea, dar a făcut banii!... Am cumpărat-o-n '33. Optsprezece mii m-a costat. Parale, nu jucărie! Tot oraşul ăsta l-am cărat de la gară pînă acasă. Se ducea domnul Pleşa la Costanţa, cine-l lua de la Picioare multe? Eu! „Cînd te întorci, domnu' Pleşa?” „Păi miercuri”, zicea el. „Bine, miercuri!” Aici, la noi, două trenuri trec, mari şi late: unul dimineaţa, unul seara. Cu unul te duci, cu altul te întorci! Îţi faci treburile dimineaţa, seara poţi să stai cu nevasta la masă. Da' eu ţi-oi fi împuiat capul dumitale...
Călătorul nu răspunse. Privea salcîmii prăfuiţi şi cîmpia deasupra căreia se adunau norii. Cerul avea o amorţeală răcoroasă care se simţea pe faţă şi pe mîini. „Peste un ceas plouă...” gîndi.
Într-o parte se desluşeau acoperişurile roşcate de ţigla, zidurile cenuşii ale caselor şi turlele de tablă ale unei biserici înconjurate de copaci. Apa fluviului, albicioasă din pricina reflexelor malurilor scunde şi calcaroase, părea nemişcată.
— Ai rude aci la noi? întrebă curios birjarul, mîngîind din cînd în cînd cu biciul spatele slab al calului.
— Nu.
Străinului îi pierise cheful de vorbă.
— În cît timp ajungem?
— Într-un sfert de ceas sîntem la monument.
— Bun. Uite, am să-ţi dau de-acum polul celălalt. Bătrînul ascunse banii fără să-i privească. După asta, oarecum liniştit, se apucă iar să trăncănească:
— Şi de ce-oi merge întîi la stadion? Oi fi vreunul d-ăştia de are şapte suflete. Ţi-o place şi dumitale. Eu tot mă întreb: se cîştigă ceva cu treaba asta?
— Se cîştigă.
— Ce-i şi cu dumneavoastră! Acum, ştiu, da, da. Păi pe la noi au trecut o mulţime! Ehe, să fi văzut dumneata pe vremea lui Pleşa. Ăsta avea fabrica de ciment împreună cu Vizante. Tot ce cîştigă, gîndesc că în burta golanilor intra. Ce petreceri, ce scandaluri! Încă doi mai joacă şi acuma, adică cei doi, mai mulţi, ai să auzi dumneata de ei... Moşa Mariancovici spune că, dacă n-ar fi fost beţivi, ar fi speriat Europa! „Adică cum să sperie Europa?” întreb şi eu ca prostul. „Uite, aşa bine!” se fuduleşte sîrbul „Au mîncat folbalt cu pîine!” Cum o veni asta, nu mai ştiu. Nebun şi el, mort. Nu vede altceva înaintea ochilor decît folbalt. Să te ferească sfîntul să te bărbierească sîmbăta, că s-a isprăvit! Parcă nu era să taie gîtul lu' domnu Pantelimon? Dar lu' domnu Vizante nu i-a făcut obrazul zob? Curgea sîngele ca la abator... Asta s-a întîmplat cînd avea sîrbul prăvălie închiriată pe centru ; acum a intrat şi el la siloz, de-i tunde pe hamali...
Drumul se schimbase. Călătorul auzi zgomotul caldarîmului izbit de copitele calului. Văzu primele case. Pe un pervaz dormeau cîteva pisici cenuşii. Totul i se păru străinului prea alb, prea încărcat de praf, apăsător. Oraşul era un amestec de ziduri vechi de piatră, acoperite cu iederă, garduri scunde mîncate de ploi şi acoperişuri roşii de ţiglă. La o fereastră deschisă zări o femeie între două vîrste şi avu o clipă senzaţia dureroasă a omului care intră pentru prima oară într-un loc necunoscut.
Birjarul tot nu isprăvise:
— Îi vezi? Toţi sînt la stadion. Cu căţel, cu purcel... De la două stau şi bat din picioare. S-a smintit lumea, doamne, iartă-mă!! Ei, ce spui? Iată-ne şi la monument...
Trăsura trecu în goană prin centru. Acesta nu era altceva decît un cerc asfaltat, adăpostind într-un ţarc de iarbă un monument ca toate monumentele oraşelor de provincie, format dintr-un soclu de piatră neşlefuită şi o siluetă ce înfăţişa un soldat cu cască. Străinul citi în fugă cîteva firme: Restaurantul de stat La trecerea Dunării, Moara Comercială, Cafeneaua La picioare multe, văzu Primăria din al cărei turn lipsea cadranul ceasului şi în cele din urmă zări un oblon de fier pe care era scris cu litere mari, albe: La Roşioru vesel, coloniale, delicatese, bodegă, restaurant. Era tot ce se mai putea zări pe vechea faţadă. O firmă nouă de sticlă înştiinţa pe trecător că în realitate se afla în faţa unui restaurant de stat.
— Ajunserăm cum am spus! zise birjarul oprind cu mîndrie calul. Stadionul e colea, la doi paşi; eu tot zic să intri şi matale să bei o ţuică şi să mănînci ceva. Pînă începe, mai ai timp ; aici, la noi, nu-i mare înghesuială...
Tînărul îşi privi ceasul de la mînă. Timp mai era... Cu un gest simplu îl chemă şi pe bătrîn înăuntru:
— Poftim, fac cinste ; îmi pare rău că nu pot să-i dai, ceva şi calului...