PUIUL
Al. Bratescu-Voinesti povesteste cu intensa bucurie si cu talent, avand interes pentru toate aspectele vietii, pe care le inregistreaza minutios, uimit, incantat. Acestui scriitor ii place sa istoriseasca intamplari cu evidente invataminte. O face cursiv si limpede, precum povestitorii mai vechi.
Puiul impresioneaza prin induiosatoarea nefericire a unui puisor, de prepelita, ranit la o aripa si lasat sa moara singur, de gerul iernii, de catre prepelita-mama, care nu-l mai poate lua in marea calatorie spre tarile calde. Aceasta povestire se potriveste perfect unei lecturi naive, sentimentale, fara nici o intentie de intelegere mai adanca ori de studiere a textului sub aspectul frumusetii artistice. Prozatorul apeleaza la cele mai firesti sentimente ale cititorului, precum curiozitatea fata de viata necuvantatoarelor si mila fata de o biata pasare ranita.
Textul se adreseaza in primul rand copiilor, caci puisorul este si el „un copil” al prepelitei, iar autorul aseaza ca motto al povestirii un semnificativ indemn: „Sandi, sa asculti pe mamica!” De la aceste vorbe, pe care le vom pune in legatura cu titlul, va trebui sa incepem o lectura putin mai atenta a povestirii. Daca o istorisire care priveste numai viata pasarilor e precedata de un sfat adresat lui Sandi sau oricarui copil, inseamna ca ea este pilduitoare pentru puiul de om, intocmai ca o fabula pentru adulti. Pe de alta parte, scriitorul putea imagina si altfel o intamplare cu talc, fara sa-si aleaga personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea fata de intamplarile marunte, nestiute, din natura, fata de modul de viata al pasarilor, fata de obiceiurile lor, fata de dramele lor posibile si analogia (corespondenta, asemanarea) cu lumea oamenilor.
Morala, invatatura care se detaseaza din text priveste, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelitelor. Dar o opera literara nu se scrie inainte de orice pentru a transmite sfaturi si principii de viata. Autorul umanizeaza vietuitoarele inaripate, caci tot ceea ce priveste omul cu interes si participare sufleteasca se umanizeaza, capata trasaturi omenesti. Or, acest lucru nu se mai intimpla in fabule, unde animalul nu este decit o caricatura a unor soiuri de oameni. in Puiul sintem impresionati, pe de o parte, de faptul ca scriitorul se lasa cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al infatisarii si obiceiurilor vietuitoarelor, incat aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o constiinta, iar pe de alta parte, de exemplele pe care le ofera natura, exemple ce se constituie in adevarate modele de comportament uman.
Pentru aceasta este necesara cunoasterea adinca a ambelor lumi: aceea a vietuitoarelor si aceea a oamenilor. Nu mai putin adevarat este faptul ca exista instincte care le unesc, precum instinctul matern, atat de fin nuantat in Puiul. Sa observam in text imaginile concrete ale iubirii de mama. Ea transpare inca din grija pentru cladirea cuibului, viitor adapost al
puisorilor. L-a facut indata ce si-a recapatat fortele dupa lungul drum, si l-a asezat „mai sus, ca sa nu ii inece ploile”. O nemarginita grija are pasarea-mama si fata de oua, „mici ca niste cofeturi” – noteaza autorul cu acea tandrete de care vorbeam, in legatura cu viata zburatoarelor. El se adreseaza unui copil, ajutandu-i intelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea…”
Cu dragoste paterna, povestitorul indruma cunoasterea copilului, ii arata tainele vietii, ii invata, mai ales, sa observe cu atentie, sa nu treaca superficial peste aspecte ale vietii care par banale, dar care, privite indeaproape, pot destepta un mare interes. Prepelita indura obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picatura de ploaie sa nu atinga ouale. Pentru a convinge mai bine pe cititor (si pe ascultator) de dragostea prepelitei, scriitorul descrie cu o gingasie care tradeaza propria lui dragoste pentru puii de pasare, dragalasenia vlastarelor prepelitei. Cum sa nu fie acestia iubiti cind sint atit de „draguti”, „goi ca puii de vrabie” (o alta comparatie care-1 ajuta pe copil sa inteleaga, sa si-i inchipuie, vrabia fimdu-i foarte cunoscuta), „imbracati cu puf galben , „parca erau sapte gogosi de matase”. In general, obiectele si fiintele mici starnesc duiosia (astfel se explica existenta diminutivelor in limba – „puisor”). Puii tuturor vietuitoarelor, chiar ai celor mai dizgratioase sunt „draguti” pentru ca sunt neajutorati, cerand ocrotire, pentru ca sunt nevinovati, intocmai ca puiul de om.
Gingasia si candoarea puilor apare si in felul in care erau hraniti. O lacusta e „faramitata de prepelita „in bucatele mici”, ei o mananca cu „cioculetele . Imitarea ciugulitului e „sonora”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este marunt in acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepelitei, e prins si tinut putin in palma unui flacau. Iubirea mamei se vede in grija cu care-l sfatuieste, fara sa-l certe, mingaindu-l ca sa-i treaca spaima, Dragostea parinteasca apare, deci, in stradania neobosita a prepelitei de a asigura adapostul si hrana puilor, de a-i apara de orice primejdie, prin sfat si supraveghere, m capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferinta, dar mai ales in hotararea de a-i pregati pentru viata, pentru vremea cand vor iesi de sub ocrotirea aripilor ei. Pentru aceasta sunt „lectiile de zbor”.
Desigur, nu trebuie uitata acea prima expresie a dragostei de mama: bucuria de a-i privi si de a-i vedea crescand pe puisori. Exista, insa, momente in care sentimentele materne firesti cresc; parca din izvoare nebanuite. Asa se intampla atunci cand viata puilor este amenintata. Prepelita si puisorii trec prin stari de mare incordare si teama atunci cand pe miristea lor, intr-o dupa-amiaza de august, soseste un vanator, insotit de dinele lui. Puii, de a caror dragalasenie autorul nu uita niciodata, „au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre”, ascultand speriati, neintelegand. Este o situatie limita, adica aparent fara iesire, caci tocmai dinspre lastarul in care s-ar fi putut adaposti, venea vanatorul.
Prepelita „a ramas incremenita”, iar puii „lipiti cu pamantul”, cu porunca sa nu se miste cu nici un pret. Incordarea se exprima prin tacere (marcata si prin soapta mamei, fasiitul cainelui, clipirea ochilor), prin nemiscarea totala (a se observa participiile, ca expresie a pasivitatii), prin ascutirea simturilor („Uite-l, piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima.”, prin actiunea disperata si atat de riscanta a prepelitei. Ea „zboara ras cu pamantul, la doi pasi de botul cainelui”, prefacandu-se ranita si salvandu-se in lastar. Numai spaima cumplita, panica pe care i-o starnise primejdia determina o asemenea concentrare si initiativa in actiune, din partea prepelitei.
Nicicand nu apare mai intensa dragostea de mama ca atunci cand ea este silita sa asiste neputincioasa la suferintele puiului sau. Este o imagine plina de dramatism a iubirii materne, care devine sfasietoare la finalul povestirii. Negasindu-si puiul, prepelita este disperata. Apoi, intelegand gravitatea accidentului, faptul ca puisorul nu va mai putea zbura spre tarile calde, ea isi ascunde durerea, „silindu-se sa nu planga” si, atunci cand, tot din dragoste materna – caci isi salva ceilalti puisori – este obligata sa—l abandoneze pe cel ranit, prepelita „nu se uita inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotarirea”.
Punctul culminant al acestui subiect il constituie sfasietoarea lupta ce se da „in inima bietei prepelite”. Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, (…) iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod”. In primul rind trebuie sa observam luciditatea prepelitei, adica acea capacitate de a privi in fata realitatea, de a nu-si face iluzii in privinta faptului ca puiul ranit sau intreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-si poate inchipui ca puisorul, o data parasit, s-ar mai putea salva in vreun fel. Aceasta dezvaluie o cunoastere adanca a legilor vietii, a legilor aspre ale supravietuirii. De fapt, a ramane alaturi de puiul bolnav ar fi insemnat pentru prepelita sa contrazica legile naturii, acel instinct de migratie al speciei, ceea ce nu putea echivala decat cu moartea. A-si parasi copilul nefericit este impotriva iubirii ei de mama. Fireste ca ea trebuie sa urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abatut de nici un accident pentru ca, in mod necesar, numai acesta ii poate salva pe ceilalti puisori. Aceasta este si importanta lectie pe care o ofera textul.
Legile naturii, ca “si legile vietii omenesti, nu iarta si nu pot fi schimbate. Ranirea puiului s-a produs dintr-o marunta neascultare a sfatului mamei, dar consecintele ei au fost dezastruase. Iata cu ce pret imens ne invata natura. Iata de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mamica”.
De fapt, scriitorul nu si-a ales intamplator ca personaje, din intreaga lume a necuvantatoarelor, niste pasari. Poate ca in raport cu nici o alta vietuitoare nu s-a manifestat mai limpede capacitatea omului de a stabili corespondente, analogii, in ceea ce priveste soarta, destinul, intamplarile vietii si, nu mai departe, instinctul matern. Nu exista, oare, in limba romana atitea expresii care ilustreaza aceasta idee: „sub aripa mamei”, „aripile ocrotitoare ale mantei”, „l-a luat sub aripa”, „a tine sub aripa” (pe cineva), „a-si lua zborul” (in viata), „zborul vietii”, „a-si deschide aripile (spre viata), ,si-a frint aripa” (a suferit un mare esec). Analogia om-pasare este foarte frecventa in literatura.
In ceea ce priveste cerinta de a imagina un alt sfarsit pentru aceasta povestire, trebuie pornit de la precizarea ca o opera literara, daca este izbutita, nu poate avea alt deznodamant decit acela pe care il are.
Deznodamantul decurge in mod necesar, obligatoriu,, din felul in care si-a conceput autorul intregul subiect si tratarea lui, astfel ca o alta incheiere nu ar putea fi decat falsa, neconvingatoare, neverosimila, adica greu de crezut, pentru ca ar contrazice logica artistica a textului. Totusi, orice opera literara indeamna la meditatie, la visare, la regandirea continutului din felurite puncte de vedere, in functie de acela care o citeste. Este modul de a colabora cu scriitorul al cititorului (colaborare mai activa in cazul textelor moderne). Ne-am putea inchipui ca prepelita a ramas cu toti puii sai si au murit de frig, ca puisorul ranit a rezistat la frigul unei ierni, intamplator mai blande, ca a fost gasit de un om, ingrijit si salvat, ca s-a vindecat in chip miraculos, urmandu-si cu intirziere mama, toate finaluri optimiste, dar neconvingatoare, false. Putem sa ne inchipuim, de asemenea, ca prepelita si-a ucis puiul inainte de a pleca pentru a-l scuti de suferinta, greu de crezut! Si asa mai departe. Pentru a construi un alt deznodamant ar trebui sa reconstruim intreaga povestire.