PDF Baletul mecanic de Cezar Petrescu carte de citit online

Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva  foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii...

Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei   mai bombaţi pe care i-am văzut vreodată.

Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă       şi neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile      de scafandru.

Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti     din seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr     la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanţă, un modest pretext, un biet apendice al fantasti-   cilor ochelari.

Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre păcat şi pocăinţă; atunci ne încredinţa cu tainică înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu       cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a sufletelor.

Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu ştie de unde să-l înceapă.

Pentru Gustav, universul se împărţea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă     şi care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne­vrednic de vreo luare aminte.

Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat     în faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care       nu-l părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză.

— Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot  începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat...

Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi  cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor,      să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze      şi s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi rotiţe.

Am simţit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca    să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam şi mă ocoleau.

— Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-    ieşte ceva reparat...

Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeţii am ajuns       în tovărăşia lor.

Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei.

Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă,  oricît de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat   decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial         şi fără experienţa aspră a vieţii. N-am dat niciodată   atenţie secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima     filă a cărţii. Mă desfăta — şi atîta îmi era destul.

Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre­-  cut peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemînatec   şi nehotărît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă.

De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii  cuiva) — cer, fără făţărnicie iertare, pentru nepricepe-  rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate şi voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului.

Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n     sînge. Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-şit scump, cu preţul celor mai crunte căderi.

Părinţii mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-­nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă,   de obligaţia unei osteneli,  de  amînarea  unei  plăceri.  Tot

ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi.

Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa.

Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Şi eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber şi mai norocos tînăr din cîţi au fost şi sînt.

Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se  simţea dator să atragă atenţia mamei şi tatei că ase-   menea creştere îmi atrofiază instictul de conservare         şi-mi pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor.

Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată    casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea,     o muncă disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne.

Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte.

Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia.

În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie.

Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese    scos coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit      şi s-a stins repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit.

După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braţ şi m-a scos din cimitir.

În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai ridicole.  M-a  întovărăşit  acasă  şi  după  o  lungă  in-

troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape   sever, cum am de gînd să-mi organizez viaţa după acest avertisment.

— Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi         de care n-aveam nevoie.

— Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor nefericirilor...

Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­maţi de plîns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu pentru mine, simţea deci datoria să      mă apere ultima dată de ameninţările care mă pîndeau       şi pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimţi.

Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea.

Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de     tact şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor şi al smirnei.

Începuse:

— Risipa e mama...

— Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora...

Mi-a replicat cu asprime.

Am răspuns tăios.

Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral,       pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte.

Unchiul Alec îşi sfîrşea predica:

— ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te tre­zeşti singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc   astăzi, te vor exploata mîine şi te vor părăsi poimîine; atunci să ştii că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o    doresc. Dar ştiu că aşa se va sfîrşi! Nu poate să sfîr-  şească altfel... Tu care...

Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a      casei.

Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voinţa mea şi pe destinele mele:

— Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte!

Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă        şi-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură.

În prag s-a biruit şi s-a întors:

— Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot     la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!...

— Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii.

Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit:

— Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios!

Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea     de aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas,       cu mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostîrc.

Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată,     a cărţilor. Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi profetică precizie.

M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din     ţinte draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă şi să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil şi te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să   audă zgomotul străzii.

Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roţile frînate pînă la fund.

— Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţînd capul pe portieră şi înjurînd furibund.

Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa.

De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.

CARTEA ÎNTÎI

I

ANGELA CU OCHI DE AZUR

— La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci...

— Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă.

Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă:

— Flatteur! Va!...

Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pieliţa goală.

— Aşadar, la revedere, domnule.

— La revedere, doamnă.

Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinţa, pe mîna parfumată şi proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice.

Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam.

Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă-    tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitaţiunei. Totul era uşor, imponderabil, aerian.

În plămînii dilataţi, fericirea mă sufoca.

N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul.

Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de      a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite;    se zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarţa pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul.

Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină.

Eu surîdeam fericit.

În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor;    eu surîdeam sufocat de fericire.

Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepţional se înverşunează.

Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă oricît de măruntă şi oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin?       Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt,      iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie;      aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul       aci a fost imediat şi violent.

Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani.

Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă    din stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai   răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care       l-ai uitat în aceeaşi clipă. Iar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău.

Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect        că am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cum­părat un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi,  în costumele  lor  tărcate  de  turişti,  cu  inseparabilele  lor

umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul şi despăturiseră un plan.

Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri şi restaurante.

Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez.

Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă.

Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viaţa mea, poate ar fi fost alta.

Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităţilor, şansele să se încrucişeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero.

O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor tărcate de turişti, echipaţi cu ghiduri, bino­cluri şi aparate fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor şi oceanelor.

M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă.

Viaţa mea dintr-atît s-a frînt.

Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu indian, urcaţi într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează fără remuşcarea nici unei răspunderi.

Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat:

— Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!...

Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un  prieten.

Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu îndestulă indiferenţă.

Aci, la cîteva mii de kilometri distanţă, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan!

— Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată...

N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină.

S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră vreodată.

Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic.

Am înţeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioţi.

De altfel, el pleca. Ea rămînea.

Eu am rămas.

„La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...”

A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă  mai îndelung apăsată pe buze.

O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de azur”.

I-am spus îndată Ange...

Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în­venineze, mai fără tămăduire?

Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimţit spre deznodămîntul inevitabil.

Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci

să descopăr conspiraţia cauzelor şi complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei.

Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac ţărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfăţul tuturor privile-giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange...

Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp.

L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganţă. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică.

Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea netulburată: nesimţire.

Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să-l urmez pe terasă.

Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze.

Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi    o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri   şi cu zece mii de automobile şi autocare, vînturînd toţi sătuii lumii cu toţi paraziţii lor.

— Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt.

El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul ţigării.

Întrebă:

— Rămîi mult aci?...

— Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui!

Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu hotărîre:

— Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte­resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească  să-ţi vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi     spună ceea ce simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşi­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate    din toate acestea, laolaltă!

— Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?...

Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, întrebă el:

— O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător?

I-am scuturat mîna de pe umărul meu.

— Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o calific?...

Omul gras rîse, zguduindu-şi abdomenul diform.

— Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n-o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de păr... Destul să-l poţi scoate la ţărm şi la viaţă...

Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare    cuvînt:

— Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu...

Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul ţigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un hipopotam:

— Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”?

—  În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea  dintîi zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în-  ţeles că nu ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă           să ştii.. Îmi asum un rol ingrat. Puţin îmi pasă! Poţi         să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărţite.

— Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creştet în tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate.

Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am mar­tori să asiste la execuţia mea zeflemistă.

— Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi   omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după dispreţul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puţin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i  cunoşti viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc.

Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt:

— Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi?

Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emis­fera burţii lanţul ceasornicului:

— Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o   fişă a poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e con­-     semnat într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După   şase luni, amestecată într-un scandal despre care au   vorbit gazetele şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale.

Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită    şi după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui    cînd l-au arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După      un an era aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?...     Nu ştiu cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so-           lidă de familie, moştenită şi dusă la prosperitate de        trei generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat      pe drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ţi povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl    poţi vedea şi acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi   de azur... Dacă îl întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop­- teşte numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­-  rea dumitale, nu-l poţi plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta ştiu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel       de brută păroasă. Pe acesta îl întreţine. Şi acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive    pe care le cunoaşte numai poliţia discretă a unui stat        ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toţi aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi fii sigur că     n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi tovarăşilor săi.  E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur...

Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştaţi, inaintind spre el:

— Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- ţiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte...

— Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr.

— ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat    eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine.

Omul rîse.

— Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte binecuvîntate motive...

Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca       o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon.

Eu am rămas afară, muşcînd capătul ţigării.

Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira       o procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era  de un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a aerului. De ce-i rabdă natura?

Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, peste balustradă, în mare.

Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur.

Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială:

— Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru   în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că    eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că...

Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l   dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriţi de genele lungi:

— ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că   nu eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol şi fără aceasta...

Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri-   vit-o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin!   Angela mea gingaşă şi naivă şi bună...

Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca     să înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau,  urzise şi această disperată infamie. Să-i alunge pe toţi.   Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are  pe ce umăr îşi sprijini fruntea.

Pînă aci ajunsese, canalia!

Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeţi şi înduioşîndu-se de înfăţişarea lui grotescă.

M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon.

Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a Angelei.

Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe        o emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin-   du-se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă.

Canalia!

Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.