AnnaE
#0

Istoria grecilor de Indro Montanelli

Partea întâi

ÎNTRE ISTORIE ŞI LEGENDĂ

1 MINOS

Acum vreo şaptezeci de ani, un arheolog englez pe nume Evans[1], cotrobăind prin câteva prăvălioare cu antichităţi din Atena, a dat peste nişte amulete de damă, pline cu hieroglife pe care nimeni nu reuşea să le descifreze. Tot făcând presupuneri, a stabilit că acestea proveneau din Creta; a plecat acolo, a achiziţionat un teren pe locul unde presupunea el că se află îngropat oraşul Cnossos, a angajat o echipă de muncitori şi, la capătul a două luni de săpături, s-a trezit în faţa rămăşiţelor palatului lui Minos, faimosul Labirint.

Poeţi şi istorici ai Antichităţii, de la Homer încoace, au afirmat întotdeauna că cea dintâi civilizaţie greacă a luat naştere nu la Micene, adică pe continent, ci în insula Creta, şi că ea a ajuns la deplina sa înflorire în vremea regelui Minos, cu douăsprezece sau treisprezece secole înainte de Christos. Se povesteşte că acest Minos a avut numeroase neveste care au încercat zadarnic să-i dea un moştenitor: din pântecul lor nu se năşteau decât şerpi şi scorpioni. Singură Pasifae a reuşit, până la urmă, să-i dea copii normali, printre care pe Fedra şi pe blonda Ariadna. Din păcate, Minos îl ofensase pe zeul Poseidon, care s-a răzbunat, făcând-o pe Pasifae să se îndrăgostească de un taur, chiar dacă o fi fost el un taur sacru. Ca să-şi satisfacă această pasiune a ajutat-o un inginer pe nume Dedal, venit pe insulă tocmai de la Atena, de unde trebuise să fugă pentru că, orbit de gelozie, îşi ucisese nepotul. Din această unire s-a născut Minotaurul, un animal straniu, pe jumătate om, pe jumătate taur. Iar lui Minos i-a fost destul numai să se uite la el, ca să înţeleagă cu cine îl înşelase nevasta.

El i-a poruncit lui Dedal să construiască Labirintul, pentru a-l ascunde acolo pe monstru; dar, totodată, i-a închis înăuntru şi pe constructor şi pe fiul său, Icar. Era imposibil să găseşti drumul spre ieşire prin încurcătura aceea de coridoare şi de galerii. Însă Dedal, un bărbat cu infinite resurse, a fabricat pentru el şi pentru băiat nişte aripi de ceară; şi astfel au putut să fugă amândoi, înălţându-se în aer. Icar, îmbătat de zbor, n-a mai ţinut seamă de sfatul tatălui său, şi anume să nu se apropie prea mult de soare; ceara s-a topit, iar el s-a prăvălit în valuri. Deşi distrus de durere, Dedal a aterizat totuşi în Sicilia, unde a dus cu el primele elemente de Tehnică.

În acest timp, Minotaurul continua să se învârtă prin Labirint, pretinzând să i se aducă în fiecare an şapte fete şi şapte băieţi pe care să-i mănânce. Minos îi obţinea de la popoarele învinse în războaie. I-a pretins aşa ceva chiar şi lui Egeu, regele Atenei. Fiul acestuia, Tezeu, deşi era prinţ moştenitor, a cerut să facă şi el parte din grup, cu intenţia de a-l ucide pe monstru; a debarcat, împreună cu celelalte victime, în Creta şi, mai înainte de a pătrunde în Labirint, a sedus-o pe Ariadna, care i-a dat un ghem de sfoară pe care să-l depene, pentru a găsi drumul la întoarcere spre ieşire. Îndrăzneţul flăcău a reuşit să-şi realizeze intenţiile, a ajuns afară, unde îl aştepta prinţesa şi, credincios cuvântului dat, a luat-o de nevastă şi a dus-o cu el. Numai că, la Naxos. A lăsat-o dormind pe plajă şi şi-a continuat drumul singur, doar cu însoţitorii săi.

Istoricii moderni au respins această poveste ca fiind în întregime inventată; şi poate că, până la un punct, aveau dreptate. Dar ei ajunseseră chiar să şi nege că la Creta, cu două mii de ani înainte de Christos, sau cu o mie înainte de Atena, înflorise marea civilizaţie pe care i-o atribuia Homer. Şi aici, de bună seamă, greşeau.

Descoperirile lui Evans au atras atenţia arheologilor din toată lumea – printre care şi a italienilor Paribeni şi Savignoni care au dat fuga la faţa locului, au început să sape şi, în scurt timp, din măruntaiele pământului au început să apară monumente şi documente ale acestei civilizaţii cretane, care a fost botezată după numele regelui Minos, minoică.

Chiar şi în ziua de azi oamenii de ştiinţă se mai ciorovăiesc între ei, vrând să-i stabilească originile; pentru că unii spun că ea ar fi provenit din Asia, alţii că din Egipt. Dar oricum, ea a fost cea dintâi civilizaţie care s-a dezvoltat pe pământ european, a atins înalte culmi, şi a influenţat-o şi pe aceea care avea să ia curând naştere în Grecia şi în Italia. Aici, la Creta, au venit să ia model pentru Constituţiile lor Licurg şi Solon, cei mai mari legiuitori ai Antichităţii; aici a luat naştere muzica de cor, pe care a adoptat-o şi Sparta; aici au trăit şi au lucrat primii şefi de şcoală ai sculpturii, Dipenos şi Scyllis.

Studiind săpăturile, specialiştii au subîmpărţit civilizaţia minoică în trei epoci şi în trei perioade. Să-i lăsăm cu împărţeala lor, prea subtilă pentru noi, şi să fim mulţumiţi dacă o să înţelegem, în mare, care a fost viaţa cretanilor de acum patru mii de ani. După felul cum ni-i reprezintă picturile şi basoreliefurile, ei erau oameni de talie relativ mică şi subţirei; femeile, cu o piele palidă la culoare, iar bărbaţii, bronzaţi; chiar li se şi spunea Foinikes, adică „piei roşii”. Ei poartă pe cap turbane; ele, pălăriuţe care ar putea fi prezentate foarte bine la orice paradă a modei din Paris sau Veneţia. Şi ei şi ele aveau un ideal al lor de frumuseţe fizică, deoarece bărbaţii purtau tunici strânse pe corp, iar femeile umblau cu sânul descoperit, ceea ce ne face să credem că îl şi aveau înfloritor. Una dintre ele, aşa cum ne apare într-o pictură, este atât de cochetă şi de provocatoare, că arheologii, în ciuda austerităţii lor proverbiale, i-au dat numele de Pariziana.

Creta, la început, trebuie să fi fost împărţită în diverse state sau regate, care adesea se războiau între ele. Dar, la un anumit moment, Minos, mai capabil şi mai puternic decât ceilalţi regi, şi-a supus rivalii şi a unificat insula, dându-i drept capitală propriul său oraş, Cnossos. Să fi fost Minos numele său adevărat, sau poate doar denumirea pe care o lua conducătorul, aşa cum la Roma i se spunea Caesar şi în Egipt Faraon? Nu se ştie. Se ştie doar că cel care a realizat această operă de unificare şi căruia legenda i-a atribuit o nevastă ca Pasifae, cu toate necazurile pe care i le-a provocat ea, a trăit şi a domnit cu peste treisprezece veacuri înainte de Christos, pe când în Europa nu licărea nici cea mai mică scânteie de civilizaţie.

După spusele lui Homer, Creta avea nu mai puţin de nouăzeci de oraşe, dintre care unele se luau chiar la întrecere cu capitala în ceea ce privea populaţia, progresul şi bogăţia. Faistos era portul cel mare, în care se concentra comerţul maritim cu Egiptul; Palaikastros era cartierul rezidenţial; Gurnia, centrul industrial şi capitala spirituală, cum e azi în Italia Milano; Hagia Triada, reşedinţa de vară a regelui şi a guvernului, aşa cum o demonstrează vila regală descoperită aici. Casele au două, trei, până la cinci etaje, cu scări

interioare bine lucrate. Iar în picturile şi basoreliefurile care le împodobesc pereţii pot fi văzuţi bărbaţii cum joacă şah, sub privirea plictisită a stăpânei casei, care toarce lână. Bărbaţii, în general, tocmai se înapoiaseră de la o partidă de vânătoare, iar la picioarele lor stăteau culcate, ostenite, animalele care îi ajutaseră să dibuie ursul sau mistreţul: câini ageri şi zvelţi, semănând a ogari, şi pisici sălbatice care trebuie că erau special dresate pentru astfel de treabă. Un alt soi de întrecere sportivă în care excelau cretanii era pugilatul. Campionii de categorie uşoară se băteau cu pumnii goi, folosindu-se chiar şi de picioare, aşa cum fac siamezii azi; cei de categorie mijlocie purtau cască, iar cei de categorie grea foloseau mănuşi.

Zeul acestui popor se numea Velcanos şi corespundea cu cel care se chema la greci Zeus, iar la romani, Jupiter. El era un personaj atotputernic şi violent; iar atunci când îl apucau furiile, credincioşii săi se rugau de Zeiţa-Mamă, cum ar fi Maica-Domnului, ca să-l potolească. Marea putere a lui Minos, ca rege, consta în faptul că se trăgea din acest zeu, sau cel puţin că reuşise să-i facă pe supuşii săi s-o creadă. Când emitea vreo lege, zicea că i-a sugerat-o cu o zi mai înainte Velcanos; şi când rechiziţiona un chintal de grâu sau o turmă de oi, zicea că trebuia să-l cadorisească pe zeu. Toate aceste cadouri sigur că zeul le dădea în primire lui Minos, care îi pusese deja pe inginerii săi să construiască, pentru păstrarea lor, nişte beciuri uriaşe sub palatul regal; ele ţineau locul, rezervat azi la noi, păstrării impozitelor, deoarece la Creta, unde banul era încă necunoscut, impozitele se plăteau în natură; şi zeului, nu guvernului.

Cretanii erau un popor de luptători, de navigatori şi de pictori. Iar acestora din urmă le datorăm noi faptul că am putut reconstitui, în parte, civilizaţia care tocmai sub Minos s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Nu reuşim azi să înţelegem ce a putut provoca decăderea ei, care, judecând după ruinele existente, trebuie să fi avut loc foarte rapid. A fost oare un cutremur, urmat de incendiu, care a distrus până la un punct Cnossosul, cu palatele şi cu teatrele sale? După săpături, s-ar zice că locuinţele şi prăvăliile au fost surprinse pe neaşteptate de dezastru, în timp ce locuitorii se aflau în plină activitate obişnuită.

E probabil însă ca această decădere să fi început mai demult, şi că o catastrofă oarecare i-a grăbit sfârşitul. Multe urme ne arată că civilizaţia Cretei, născută desigur cu şapte-opt sute de ani mai înainte, sub semnul stoicismului, devenise sub Minos o civilizaţie epicureană, adică una de trai bun, şi coaptă ca un furuncul ajuns la maturitate. Pădurile de chiparoşi dispăruseră, malthusianismul lăsase goluri în populaţie, colapsul Egiptului înăsprise legăturile pe mare. Poate că a mai avut loc şi un cutremur, ca o încoronare a tuturor necazurilor. Dar este mai probabil ca dezastrul definitiv să fi fost provocat de o invazie: aceea a aheilor, care tocmai pe atunci coborâseră în Pelopones din Tesalia şi-şi făcuseră la Micene propria lor capitală. Ei au distrus în Creta totul: chiar şi limba, care pe vremea lui Minos sigur că nu era greacă, aşa cum ne-o dovedesc inscripţiile ce ne-au mai rămas.

După ele, deşi nimeni nu a reuşit să le descifreze, s-ar crede că originea Cretei ar fi fost egipteană, sau, oricum, orientală. Noi nu suntem în măsură nici s-o confirmăm, nici s-o dezminţim. Suntem în măsură să repetăm doar că civilizaţia cretană a fost cea dintâi civilizaţie din Europa; iar Minos, primul nostru „ilustru concetăţean”.

2 SCHLIEMANN

Modul cel mai potrivit de a-l răsplăti pe contemporanul nostru Heinrich Schliemann pentru imensele servicii aduse reconstituirii civilizaţiilor vechi, socot eu că este acela de a-l considera printre protagoniştii acestora, după cum a arătat singur că o doreşte cu ardoare, alegându-şi-l, în plin secol al nouăsprezecelea, pe Zeus ca fiinţă supremă, şi lui adresându-i toate rugile sale; şi-a botezat băiatul Agamemnon, şi pe fată Andromaca; pe servitorii săi, Pelops şi Telamon; şi, întreaga viaţă, toţi banii şi i-a închinat lui Homer.

Era un zărghit, însă neamţ, adică foarte echilibrat în nebunia lui; şi norocul a vrut să-l răsplătească. Cea dintâi poveste pe care i-a spus-o tatăl său n-a fost aceea cu Scufiţa Roşie, ci una cu Ulise, Ahile şi Menelau. Avea opt ani atunci când şi-a anunţat solemn familia că intenţiona să descopere Troia şi să le demonstreze profesorilor de istorie, care negau existenţa ei, că cetatea a existat cu adevărat. Avea zece ani când a scris în latină o lucrare pe această temă. Şi nu împlinise nici şaisprezece când se pare că îi trecuseră de tot astfel de obsesii. De fapt, se angajase ca băiat de prăvălie într-o băcănie, unde sigur că nu avea cum să facă descoperiri arheologice; şi de aici, după puţin timp, s-a îmbarcat pe un vas, dar nu pentru Elada, ci pentru America, în căutarea norocului.

Însă, numai după puţine zile de călătorie, vaporul său s-a scufundat, iar naufragiatul a fost salvat pe ţărmul Olandei.

Văzând în această întâmplare un semn al destinului, tânărul s-a apucat de comerţ; la douăzeci şi cinci de ani era deja un negustor avut, iar la treizeci şi şase, un capitalist bogat pe care nu-l bănuiai că, între o afacere şi alta, continua să-l studieze pe Homer. Meseria îl obligase să călătorească mult. Şi, peste tot pe unde fusese, învăţase limba locului. În afară de germană, ştia acum olandeza, franceza, engleza, italiana, rusa, spaniola, portugheza, suedeza, poloneza şi araba. Jurnalul său era de fapt redactat întotdeauna în limba locului unde fusese scris. Însă limba în care continua el să gândească era mereu greaca veche.

Brusc, şi-a închis biroul şi magazinul, şi i-a comunicat nevestei, care era rusoaică, intenţia sa de a se stabili la Troia. Biata femeie l-a întrebat unde este oraşul ăsta, de care nu auzise nimic niciodată şi care de fapt nici nu exista. Heinrich al nostru i-a arătat pe o hartă locul unde zicea el că trebuia să fie, iar femeia a cerut divorţul. Schliemann n-a făcut nicio obiecţie, ci doar a dat un anunţ că vrea o altă nevastă, cu condiţia să fie grecoaică. Şi, dintre pozele care îi sosiseră, a ales-o pe aceea a unei fete cu douăzeci şi opt de ani mai puţini decât ai lui. S-a căsătorit pe loc cu ea, după un ritual homeric, a instalat-o la Atena într-o vilă botezată Bellerofonte şi, când ea i-a dăruit pe Andromaca şi pe Agamemnon, femeia a trebuit să transpire mult până să-l convingă să-i boteze. El a consimţit, dar cu condiţia ca preotul, în afară de versetele din Evanghelie, să citească în timpul ceremoniei şi câteva strofe din Iliada. Numai nemţii sunt capabili de asemenea trăsnăi.

În anul 1870 se afla pe locul acela însorit şi deşertic nord-apusean al Asiei Mici, unde Homer susţinea, iar toţi arheologii o negau, că se afla îngropată Troia. I-a trebuit un an ca să obţină de la guvernul turc aprobarea să înceapă săpături pe coasta unui deal, la Hissarlâk. A petrecut iarna pe un frig siberian săpând, împreună cu nevasta şi cu muncitorii, gropi. După douăsprezece luni de eforturi zadarnice şi de cheltuieli nebuneşti – să-l descurajeze şi pe un sfânt –, într-o zi târnăcopul a lovit ceva ce nu era piatră obişnuită, ci un cufăr de aramă care, scos la lumină, a oferit privirii exaltate a acestui fanatic ceva ce el a spus imediat că este „tezaurul lui Priam”: mii şi mii de obiecte de aur şi argint.

Trăsnitul de Schliemann şi-a concediat lucrătorii, a cărat tot acest dar al lui Dumnezeu în baracă, s-a încuiat acolo, a împodobit-o pe nevastă cu toate mărgelele, pe care le-a comparat cu descrierea făcută de Homer, s-a convins că erau aceleaşi podoabe cu care se împăunaseră cândva şi Elena şi Andromaca, şi a transmis prin telegraf această veste tuturor arheologilor din lume.

Nu l-au crezut. Au spus că singur pusese acolo toată marfa aceea, după ce o achiziţionase la grămadă de prin bazarele Atenei. Numai guvernul turc i-a acordat încredere, însă doar cu scopul de a-l da în judecată pentru însuşire ilegală de bunuri. Şi totuşi, câţiva învăţaţi, mai scrupuloşi decât alţii, ca Doerpfeld, Virchow şi Bumouf[2], au vrut, mai înainte de a-l trata drept mincinos, să verifice cazul la faţa locului. Şi, oricât de sceptici se arătaseră la început, au trebuit să se plece în faţa evidenţei. Au continuat şi ei pe cont propriu săpăturile, şi au descoperit ruinele nu ale unei singure aşezări, ci a nouă. Unica îndoială care persista acum în mintea lor nu era aceea dacă Troia a existat, ci care dintre cele nouă dezgropate de târnăcop era cea adevărată.

Între timp, nebunul continua cu luciditatea sa obişnuită să tranşeze încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că preţioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai bine calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ţinând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunţişurile acelea. Apoi, înarmat cu primul Baedeker din lume, Periegesis al lui Pausanias, a vrut să demonstreze omenirii întregi că Homer spusese adevărul, nu numai despre Troia şi despre războiul ce avusese loc acolo, ci şi despre protagoniştii săi. Şi s-a apucat să caute, printre ruinele de la Micene, mormântul şi rămăşiţele pământeşti ale lui Agamemnon.

Şi iarăşi bunul Dumnezeu, care are o slăbiciune pentru nebuni, l-a răsplătit pentru atâta credinţă, conducându-i târnăcopul spre subsolurile palatului descendenţilor lui Atreu, în ale căror sarcofage au fost găsite schelete, măşti de aur, bijuterii şi văsărie, aparţinând acestor suverani care se credea că existaseră doar în fantezia lui Homer. Şi Schliemann i-a telegrafiat regelui Greciei: Maiestate, v-am descoperit strămoşii. Apoi, sigur acum pe ceea ce făcea, a vrut să dea scepticilor din lumea întreagă lovitura de graţie şi, conform indicaţiilor lui Pausanias, a plecat la Tirint şi a dezgropat zidurile ciclopice ale palatului lui Proteu, al lui Perseu şi al Andromedei.

Schliemann a murit la vârsta de aproape şaptezeci de ani, în 1890, după ce a zdruncinat din temelii toate tezele şi ipotezele pe care se bazase până atunci reconstituirea preistoriei greceşti, care ţinuseră să-i exileze pe Homer şi pe Pausanias în sferele imaginaţiei pure. În entuziasmul său înflăcărat, poate că prea se grăbise să-i atribuie lui Priam tezaurul descoperit pe dealul de la Hissarlâk, şi lui Agamemnon scheletul găsit în sarcofagul de la Micene. Ultimii săi ani şi i-a petrecut polemizând cu cei care se îndoiau de asta, şi a demonstrat în aceste dispute mai multă violenţă decât putere de convingere. Adevărul e însă că el singur se considera contemporan cu Agamemnon, şi-i trata pe arheologii timpului de la trei milenii înălţime. Viaţa lui a fost una din cele mai frumoase, mai norocoase şi cea mai din plin trăită vreodată de vreun om. Nimeni nu-i va putea contesta meritul de a fi adus lumină în bezna care, până la Licurg, a înconjurat istoria grecilor.

Săpăturile făcute după exemplul său au fost continuate în Focida, Beoţia, Tesalia şi Eubeea de către Wace, Waldstein, Müller, Stamatakis şi de mulţi alţii; ele demonstrează că în ceea ce Schliemann învăţase de la Homer era ceva adevărat: că, în acelaşi timp cu civilizaţia Cretei, şi independent de ea, pe pământul grec se mai dezvoltase încă o alta, chiar dacă mai puţin evoluată, care şi-a avut leagănul în Argos şi în Tirint. Ea s-a numit miceniană, după numele oraşului în care s-a născut. A realizat-o Perseu, cu şaisprezece veacuri înainte de Christos, şi noi încă nu ştim cărei rase de oameni a aparţinut poporul său. Se ştie doar că, în epoca aceea, Grecia era alcătuită din stătuleţe separate: Sparta, Egina, Eleusis, Orhomenos, Cheroneea, Delfi, etc. Iar locuitorii lor purtau numele generic de Pelasgi, ceea ce ar însemna „popoarele mării”; şi poate că de pe mare veniseră, din Asia Mică probabil. Ei au avut contacte cu Creta şi i-au copiat puţin cultura, fără a ajunge totuşi să o întreacă. Au avut o industrie a lor, însă nu una tot atât de dezvoltată ca cea de la Gurmia. Cât despre limba lor, se cunoaşte cam tot atât cât şi despre cea a Cretei; se ştie totuşi că nu avea nimic comun cu limba grecilor.

Ea a devenit ca atare numai după invazia aheilor, un trib din Nord care s-a pus în mişcare, în secolul treisprezece, spre Pelopones, l-a cucerit, l-a unificat şi a implantat aici regatele la curtea cărora a trăit Homer, ca trubadur şi vagabond. El nu ne vorbeşte despre această invazie, care rămâne doar o ipoteză. Povestirile lui încep după ce ea a avut loc şi, până la Schliemann, tot ce ne-a înfăţişat el a fost considerat fantezie pură, iar protagoniştii lor, nişte fiinţe imaginare.

Dar astăzi, după dezvăluirile acestui neamţ trăsnit, noi nu mai avem dreptul să punem la îndoială realitatea istorică a lui Agamemnon, a lui Menelau, a Elenei şi a Clitemnestrei, a lui Ahile şi a lui Patrocle, a lui Hector şi a lui Ulise, deşi evenimentele nu s-au petrecut chiar exact aşa cum ni le-a relatat Homer, puţin cam umflate. Schliemann a îmbogăţit istoria şi a sărăcit legenda cu câteva zeci de personaje de prim ordin. Datorită lui, câteva secole care până atunci se aflau în întuneric au ieşit la lumină, deşi era lumina nesigură a primilor zori. Şi numai datorită lui le putem explora azi.

Iată de ce am vrut să-i satisfacem o dorinţă, aceea ca, la reconstituirea civilizaţiei greceşti, să-l trecem în rând cu Homer şi cu eroii săi.

3 AHEII

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii (şi nimeni nu a avut-o mai limpede decât ei), tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din cămară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfa propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame și de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Pelops, care moştenise tronul Frigiei de la denaturatul său părinte, n-a avut noroc în politică, pentru că supuşii săi l-au detronat şi l-au exilat în Elida, partea aceea a Greciei care s-a numit apoi, după el, Pelopones. Aici domnea Enomau, mare amator de curse de cai, în care era imbatabil. El obişnuia să-i provoace pe toţi curtezanii fiicei sale, Hippodamia, promiţând învingătorului mâna ei, iar celui care pierdea, moartea. Şi deja multe „partide” îşi lăsaseră acolo pielea.

Pelops, care în unele privinţe trebuie că semăna puţin cu taică-său, Tantal, s-a înţeles cu grăjdarul regelui, Mirtil, să împartă împreună tronul dacă i se oferea posibilitatea să câştige. Mirtil a deşurubat butucul unei roţi a carului lui Enomau, făcându-l pe acesta să cadă şi să-şi spargă capul. Pelops, luând-o pe Hippodamia, s-a urcat pe tron dar, în loc să-l împartă cu Mirtil, aşa cum promisese, l-a azvârlit pe acesta în mare. Însă, înainte de a se îneca, grăjdarul a proferat la adresa ucigaşului şi a urmaşilor săi un blestem.

Printre aceştia din urmă se număra şi Atreu, de la care şi-a luat dinastia numele de Atrizi. Fiii săi, Agamemnon şi Menelau, s-au căsătorit, respectiv, cu Clitemnestra şi Elena, singurele fete ale regelui Spartei, Tindar. Se pare că au fost două căsătorii bune, pentru că atunci când Atreu şi Tindar au murit, cei doi fraţi, Agamemnon, ca rege al Micenei, şi Menelau, ca rege al Spartei, au devenit stăpânii întregului Pelopones. Ei nu-şi mai aminteau, sau poate ignorau, blestemul lui Mirtil. Şi totuşi, acesta exista, personificat în propria lor casă de către propriile lor neveste.

Şi într-adevăr, Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, trecând pe acolo, s-a îndrăgostit de Elena. Dar aici, cum au stat exact lucrurile nu se ştie. Unii spun că Elena l-a acceptat şi l-a urmat pe curtezan. Alţii, că el ar fi răpit-o cu forţa; şi asta a şi fost versiunea răspândită de bietul Menelau, ca să salveze şi reputaţia nevestei şi pe a lui însuşi. Şi toţi aheii au cerut într-un glas pedepsirea vinovatului.

Urmarea acestei poveşti ne-a relatat-o Homer, căruia nu intenţionăm să-i facem concurenţă. Toţi grecii în stare să poarte arme s-au strâns în jurul seniorilor lor ahei şi s-au îndreptat spre Troia cu mii de corăbii. Timp de zece ani au asediat-o şi, până la urmă, au cucerit-o şi au distrus-o. Menelau şi-a recăpătat nevasta, dar puţin cam trecută acum, şi nimeni nu a putut să-l scape de faima de încornorat. Agamemnon, întors acasă, a găsit locul său de lângă Clitemnestra ocupat de un învârtit, Egist, care, împreună cu ea, l-a otrăvit. Fiul, Oreste, şi-a răzbunat mai târziu tatăl, ucigându-i pe cei doi adulteri. A înnebunit apoi, dar, până la urmă, a reuşit să reunească sub sceptrul său regatele Spartei şi Argosului. Ulise s-a pus pe trai, uitând complet şi de Itaca şi de Penelopa. În concluzie, războiul troian a marcat în acelaşi timp şi apogeul puterii aheilor şi declinul ei. Agamemnon, care o personifica, era acum aproape terminat. Îşi pierduse, la cucerirea cetăţii duşmane, o bună parte din trupe, împreună cu mulţi dintre cei mai capabili comandanţi ai săi. În drum spre casă, flota îi fusese surprinsă de furtună şi, în cea mai mare parte, împrăştiată, iar echipajele naufragiaseră prin insulele din Egee şi pe coastele Asiei Mici. După aceste lovituri, aheii nu şi-au mai revenit. Şi când un nou năvălitor a apărut, după un secol, dinspre Nord, ei nu au mai avut tăria să-i reziste.

 

Cine erau aceşti ahei care, timp de trei sau patru secole, au fost sinonimi cu grecii, deoarece le-au stăpânit complet ţara?

Până în secolul trecut, istoricii, etnologii şi arheologii au fost înclinaţi să accepte că ei au reprezentat doar unul din multele triburi locale de rasă pelasgică, aşa cum erau şi celelalte care au luat la un moment dat conducerea şi, pornind din Tesalia, leagănul lor, au coborât în Pelopones şi au format aici o clasă conducătoare şi stăpână. Conform acestei teze, ei ar fi fost continuatorii civilizaţiei miceniene, dezvoltată după modelul celei minoice din Creta, reprezentând probabil numai un stadiu mai avansat al acesteia.

Dar un alt arheolog, de astă dată englez, a aruncat în aer castelele construite pe temeiul acestei ipoteze. Sir William Ridgeway a descoperit că între civilizaţia miceniană şi cea ahee existau deosebiri fundamentale. Cea dintâi nu cunoscuse fierul, pe când cea de a doua, da. Cea dintâi îşi îngropa morţii, cea de a doua îi ardea. Prima se ruga privind în jos, deoarece credea că zeii se află în măruntaiele pământului; cea de a doua se ruga privind în sus, pentru că era convinsă că zeii locuiau pe vârful Olimpului sau printre nori. De unde Ridgeway a dedus că aheii nu erau nicidecum o populaţie de pelasgi, ca celelalte din Grecia, ci un trib celtic din Europa centrală, care a coborât în Pelopones nu „din”, ci „prin” Tesalia, i-a supus pe localnici şi, între secolele treisprezece şi paisprezece înainte de Christos, s-a contopit cu ei, ca să dea naştere unei noi civilizaţii, cu o nouă limbă, cea greacă, rămânând totuşi clasă conducătoare.

E foarte probabil ca această ipoteză să fie adevărată sau să conţină cel puţin destul adevăr. Fără îndoială că aheii, spre deosebire de pelasgi, au fost oameni de uscat; şi e adevărat că, până la războiul troian, nu s-au hazardat niciodată pe mare; iar atunci când dădeau de ea, se opreau. Ei nici nu au încercat măcar să pună piciorul pe insulele mai apropiate de continent; şi toate capitalele şi oraşele lor se găseau în interior. Sub ei, Grecia se limita doar la Pelopones, Atica şi Beoţia, în vreme ce pentru populaţiile pelasgice ale civilizaţiei miceniene, care erau maritime, ea îngloba şi toate arhipelagurile din Egeea.

Cat priveşte faptele de arme pe care le atribuie Homer aheilor, ele erau, până acum un secol, considerate pură legendă, inclusiv războiul cu Troia, căreia i se nega chiar şi existenţa. Cu toate acestea, aşa cum am văzut, Troia exista şi reprezenta un rival primejdios pentru oraşele greceşti, deoarece domina Dardanelele, pe care trebuia să le străbaţi ca să ajungi pe pământul bogat al Helespontului. Aheii născociseră deja un basm, ca să-i stimuleze pe supuşii lor împotriva Troiei: acela al argonauţilor, adică al marinarilor de pe corabia Argo, plecaţi spre Colhida, sub comanda lui Iason, în căutarea Lânei de Aur. Din expediţie făceau parte Tezeu – cel cu Minotaurul –, Orfeu, Felea, tatăl lui Ahile, şi însuşi Heracle care, atunci când Troia a încercat să-i oprească la intrarea în strâmtoare, a coborât, a prădat de unul singur cetatea, şi l-a ucis pe regele Laomedon, împreună cu toţi copiii săi, în afară de Priam.

Expediţia a reuşit datorită Medeei. Iar în mintea poporului, Lâna de Aur a rămas ca un simbol al bogăţiilor Helespontului şi ale Mării Negre. Dar, ca să ajungă aici, trebuia distrusă mai întâi Troia, care controla această trecere obligată şi care se îmbogăţea mereu de pe urma traficului făcut, impunând probabil plata unor taxe şi alte obligaţii celor ce voiau să treacă strâmtoarea.

Cine au fost exact aceşti troieni nu se ştie. Li se mai spunea şi dardani. Însă ipoteza cea mai credibilă este că trebuie să fi fost cretani imigraţi pe peticul acela de pământ al Asiei Mici, ca să întemeieze o colonie, sau poate pentru ca să scape din niscaiva catastrofe, care-or fi fost ele, ce le-au lovit insula şi le-au distrus civilizaţia. După Homer, ei vorbeau aceeaşi limbă ca şi grecii şi, la fel ca ei, adorau muntele Ida, „cel cu multe izvoare”. E probabil ca doar populaţia de la oraş să fi fost cretană, pe când locuitorii din împrejurimi erau asiatici. Sigur că Troia a fost o mare piaţă comercială a aurului, a argintului şi a lemnului. Aici ajungea până şi jadul din China.

Grecii, după ce au distrus-o cu meticulozitate, cât de cavalereşte s-au mai purtat atunci când i-au judecat pe localnici! În Iliada, Priam apare mai simpatic decât Agamemnon; iar Hector se dovedeşte un autentic gentleman, în comparaţie cu canalia de Ulise. Chiar şi Paris, pe cât era el de uşuratic, a fost un tânăr încântător. Şi, dacă putem judeca un popor după Casa sa regală, trebuie să spunem că cea a regelui Priam a fost mai demnă, mai elegantă şi mai umană decât cea de la Micene.

După cum am spus, până acum un secol războiul troian şi protagoniştii săi, existenţa însăşi a cetăţii, au fost considerate ca ceva pur imaginar, fructe ale fanteziei lui Homer şi a lui Euripide. Acela care le-a dat o consistenţă istorică a fost Schliemann. Astăzi putem spune că războiul troian este primul episod dintr-un război destinat să se perpetueze prin milenii şi să nu fie încă soluţionat: războiul Orientului asiatic contra Occidentului european.

Cu Grecia aheilor, i-a fost dat Occidentului să câştige prima rundă.

4 HOMER

Despre Homer nu ştim nimic. Nici măcar nu ştim dacă a existat cu adevărat. Dacă ne luăm după legenda de toată lumea acceptată, el a fost un „trubadur” orb al secolului opt, pe care domnii îl angajau ca să le spună minunatele sale poveşti. Ei nu puteau să citească, pentru că erau analfabeţi, iar timpul şi-l petreceau doar făcând războaie, vânând şi prădând. Poate însă că şi Homer era analfabet. El culegea materialul acestor poeme direct din gura poporului şi, cu imaginaţia-i neobosită, îl prelucra după gustul aristocraticilor săi ascultători.

Cu tot respectul pe care îl purtăm geniului său, vom spune că acest om trebuie să fi fost un mare pişicher, pentru că toţi cei care îi acordau ospitalitate găseau întotdeauna în poveştile sale ceva care să le gâdile orgoliul. Fiecare din ei, în afara unor laude aduse faptelor de arme ale strămoşilor, mai descoperea aici şi un arbore genealogic care îl lega mai mult sau mai puţin de vreun zeu. Linguşind, el îşi câştiga pâinea, şi poate că a dus o viaţă fericită, de parazit de lux; dar, cu toate că nu trebuie să-i fi venit uşor să-i mulţumească pe toţi, datorită animozităţilor şi rivalităţilor care îi separau, se pare că, totuşi, a reuşit s-o facă.

Sigur că ceea ce ne-a lăsat el despre societatea ahee, care reprezenta o clasă dominantă restrânsă, nu este un tablou demn de luat în seamă, deoarece toate trăsăturile personajelor sale sunt schimbate şi înfrumuseţate nu numai de inspiraţia poetică a autorului, ci şi de nevoia de a fi pe placul clienţilor. Mulţi dintre ei erau descendenţi ai vechilor eroi. Un astfel de tablou poartă pecetea a ceea ce numim noi azi „stilul convenţional”. Chiar dacă portretul seamănă mai mult cu ceea ce dorea societatea lor să fie, decât cu ce era în realitate, din punct de vedere documentar el are o valoare însemnată şi ne permite să schiţăm cadrul acelei lumi.

Homer spune că aheii erau un popor de oameni cu un fizic foarte frumos: toţi bărbaţii, nişte atleţi; toate femeile, nişte regine ale frumuseţii. Probabil că nu e chiar adevărat. Dar e destul ca să ne facă să înţelegem că frumuseţea fizică reprezenta idealul lor cel mai înalt, şi poate şi singurul. Ţineau foarte mult la eleganţă şi, deşi industria modei se afla într-un stadiu rudimentar, cu puţinul pe care îl aveau ei realizau minuni. Singura ţesătură folosită şi de femei şi de bărbaţi era cea de in. O purtau ca pe un sac, având o gaură pe unde să-şi vâre capul, dar fiecare adăugând la ea garnituri şi broderii foarte costisitoare, ca să-i dea o notă personală. Şi ţineau foarte mult la această îmbrăcăminte, căci Priam, ca să obţină de la Ahile trupul ucis al lui Hector, i-a oferit aheului îmbrăcămintea sa în schimb, ca pe cel mai preţios „bacşiş”.

Casele săracilor erau făcute din lut şi paie; cele ale bogaţilor, din cărămizi, cu o temelie de piatră. Se pătrundea înăuntru printr-o uşă centrală şi, în cele mai multe cazuri, nu exista nicio împărţire în camere, iar ferestre nu aveau. Chiar şi bucătăria a luat fiinţă mult mai târziu. Se gătea mâncare în aceeaşi unică încăpere, iar fumul ieşea printr-o gaură făcută în tavan. Numai domnii cei mari aveau o cameră de baie. Şi sunt considerate drept extravaganţe de miliardar fanteziile Penelopei, care şi-a comandat un fotoliu cu braţe, şi cele ale lui Ulise, când a pus să i se facă un pat dublu, pentru el şi nevastă-sa. E adevărat că trebuia să-i ofere femeii o oarecare compensaţie pentru cei douăzeci de ani de văduvie în care o lăsase. Dar, pe cât se pare, faptul a stârnit un adevărat scandal.

Temple nu sunt. Deşi foarte religioşi, domnii ahei cheltuiesc pentru palatele lor dar, ca să-i adăpostească decent pe zei, la asta se gândesc mai puţin; ba îi lasă chiar şi iarna afară. Ulise. Care, după atâtea aventuri, a devenit la bătrâneţe un sedentar şi un om de casă, şi-a construit chiar un fel de patio, cu brazde de flori, cu pomi şi cu un grajd. Şi Paris, seducătorul Elenei, pusese pe cei mai încercaţi arhitecţi din Troia să-i construiască o „garsonieră”, dar nu ştim cum arăta ea.

În afară de locuinţe şi îmbrăcăminte, cele două clase – dominatorii şi dominaţii – se mai diferenţiau şi prin regimul lor alimentar. Generalii războiului troian sunt carnivori, şi preferă purcelul de lapte; subofiţerii şi soldaţii sunt vegetarieni, şi se hrănesc cu grâu prăjit şi cu peşte, atunci când îl găsesc. Cei dintâi beau vin, şi folosesc mierea drept zahăr. Ceilalţi beau apă. Nici unii nici alţii nu ştiu ce sunt alea tacâmuri. Se folosesc doar de degete şi de cuţite. Nimeni nu e personal proprietar al pământului. Proprietatea aparţine familiei, în sânul căreia domneşte un fel de regim comunist. Familia e aceea care vinde, cumpără, împarte obligaţii şi profituri, şi trasează fiecăruia ce are de făcut. Şi, cum ea este foarte numeroasă, iar organizarea societăţii pe categorii de meserii este încă rudimentară din punct de vedere artizanal şi profesional, familia este în general autosuficientă. Există întotdeauna un fiu fierar, unul tâmplar, un altul cizmar. Şi asta se petrece chiar în casele domnilor, până şi la curte, unde regele taie cu ferăstrăul, trage la rindea, coase şi bate cuie.

Nu se prelucrează metale. Pentru obţinerea lor nici măcar nu se deschid mine. Se preferă importul obiectelor gata făcute, din Nord. Şi tocmai această carenţă a provocat catastrofa aheilor, în ziua când s-au trezit faţă în faţă cu dorienii, mai barbari decât ei, dar înzestraţi cu scule de oţel. Viaţa stagnează în aceste microcosmosuri domestice cu orizont limitat. Grecia este toată străbătută de lanţuri muntoase, care fac dificile deplasările şi contactele. Drumurile lipsesc. Iar ca mijloc de transport, există numai carul, tras de catâri sau de oameni. Dar, pe vremea aceea, a poseda un car e ca şi cum ai avea azi un iaht.

Din familie, în afară de cei ce sunt uniţi prin legături de sânge şi de avere, fac parte şi sclavii, mai puţin numeroşi şi mult mai bine trataţi decât aveau să fie cei de la Roma. În general sunt femei care, până la urmă, ajung şi ele să fie considerate de-ale casei. Banii constituie doar un mijloc de schimb, nu şi un indice de bogăţie. Aceasta se măsoară numai în bunuri materiale, hectare de pământ şi vite. De altfel, singura monedă cunoscută este lingoul de aur, talantul folosit doar în tranzacţiile mai importante. Altfel, oamenii se servesc de obişnuitul cocoşel sau de măsura de grâu, de raţă sau de porc.

Din punct de vedere moral, ne situăm cam jos. Ulise, prezentat ca exemplu şi model, este unul din cei mai neobrăzaţi mincinoşi şi escroci ai istoriei. Măsura măreţiei sale o dă numai succesul, care trebuie să fi fost şi singura religie a acestor oameni, dacă facem abstracţie de mijloacele prin care se ajungea la el. Tratamentul aplicat de Ahile cadavrului lui Hector este o mârşăvie. Singura virtute pe care oamenii aceştia o respectă este ospitalitatea. Probabil că le-o impunea asprimea locului, primejdiile care existau la tot pasul, şi deci interesul de a oferi azil, pentru a te putea bucura şi tu de el în caz de nevoie. Structura familiei este patriarhală, însă femeia ocupă un loc superior celui pe care i-l vor oferi ei romanii. Faptul că, pentru a incita poporul să meargă să moară sub zidurile Troiei, a fost nevoie să i se inventeze o poveste sentimentală, ne spune totul despre cât de mult conta în lumea ahee amorul. Tânăra fată, când se căsătoreşte, nu are de ales. Ea trebuie să accepte alegerea făcută de tată, care în general încheie un contract cu tatăl viitorului soţ, în termeni de vaci şi găini. O fată frumoasă merită chiar şi o turmă întreagă sau o cireadă. Iar la ceremonia nupţială, la care iau parte amândouă familiile, cu tot neamul, se intonează cântece religioase, dar mai ales se mănâncă pe rupte şi se dansează în sunetele flautului şi ale lirei. Însă, odată devenită stăpâna casei, soţia ia totul în serios. Ea nu are dreptul să se plângă de infidelităţile bărbatului, care, de regulă, sunt destule; dar stă la masă cu el, se bucură de încrederea lui, îl ajută la treabă şi supraveghează educaţia copiilor, lucru care, de altfel, se mărgineşte doar la disciplină; nimeni nu este preocupat să dea sau să primească lecţii de citit şi de scris. O trăsătură curioasă, care subliniază caracterul domestic al vieţii lor, e că, de regulă, la bucătărie treaba o fac bărbaţii, nu femeile. Ele doar ţes şi cos. În general sunt fete caste şi soţii fidele. Cazul Clitemnestrei şi al Elenei poate fi considerat ceva senzaţional şi monstruos.

Polis-ul, adică oraşul propriu-zis, nu s-a născut încă. Se numeşte aşa doar simulacrul de palat sau de castel al seniorului aheu care, la început, are o putere foarte limitată asupra geni-lor din jur. Geni-le sunt ceea ce vor fi la romani ginţile: grupuri de familii care îşi recunosc un strămoş comun. Unitatea este creată de primejdia venită din afară. În faţa unei invazii, capii de familie se strâng în jurul unui senior care îi convoacă într-o Adunare şi, împreună, după caz, iau în mod democratic hotărâri. Încet-încet, din această Adunare, la care aveau dreptul să participe toţi cetăţenii liberi de sex masculin, s-a diferenţiat un Consiliu, un fel de Senat, din care făceau parte numai şefii geni-lor. „Seniorul” a început să se numească „rege” şi a deţinut toată puterea religioasă, militară şi juridică, dar numai sub controlul Consiliului, care putea chiar să-l şi detroneze.

Nu exista o lege: aşa ceva era considerat doar verdictul regelui, verdict pe care acesta îl dădea după cum înţelegea el. Şi nu existau nici măcar impozite. Vistieria, care era de fapt seiful personal al suveranului, se alimenta din „daruri” şi, mai ales, din prăzile de război. De aceea şi erau aheii nişte cuceritori. Războaiele împotriva Cretei şi apoi împotriva Troiei au fost cu siguranţă impuse şi de o strâmtorare financiară. Şi, cu toate acestea, deşi asemenea cuceriri erau în întregime realizate peste mări, aheii nu constituiau un popor de marinari sau, oricum, mult mai puţin decât fenicienii care, în momentul acela, dominau Mediterana orientală.

5 HERACLIZII

Printre atâtea legende care au înflorit pe vremea aheilor, se numără şi aceea a lui Heracle, pe care l-am întâlnit deja ca membru al echipajului corabiei Argo, plecată sub comanda lui Iason în căutarea Lânei de Aur. Dar trebuie să vorbim ceva mai mult despre el, pentru că a fost unul din personajele cele mai importante ale istoriei grecilor.

El era – nici nu-i nevoie s-o mai spunem – fiul lui Zeus care, chiar după ce o luase de nevastă pe Hera, încă îşi mai permitea multe libertăţi; şi, odată, şi-a pierdut de tot capul după o femeie oarecare, deşi din stirpe aristocratică: Alcmena, nevasta unui teban, Amfitrion, care avea să lase lumii moştenire numele uneia din cele mai simpatice şi mai de treabă categorii de oameni: gazda primitoare.

Zeus era în aşa hal topit după ea, că a făcut să dureze douăzeci şi patru de ore, în loc de opt, noaptea în care s-a dus s-o viziteze. Iar fructul îmbrăţişării lor a fost direct proporţional cu durata ei. Ca să se răzbune, Hera a trimis doi şerpi care să-l gâtuie pe noul-născut. Dar acesta i-a prins între degete şi le-a zdrobit capetele. De aceea l-au şi botezat Heracle, ceea ce înseamnă „gloria Herei”. Băiatul a crescut cum îi era şi felul; adică în scurt timp a ajuns cel mai popular erou grec, datorită firii sale de pierde-vară şi de măgădău, veşnic vesel şi cam bezmetic, care, crezând uneori că mângâie, îi rupea şira spinării vreunui prieten, ca apoi să înceapă să plângă mortul, spunând că n-a fost atent. A făcut de toate. Le-a sedus pe cele cincizeci de fete ale regelui din Tespi, a ucis cu mâinile goale un leu, din a cărui piele şi-a făcut îmbrăcăminte, singura din acel moment, s-a ţicnit, în urma unor vrăji ale Herei, şi-a gâtuit copiii şi a plecat să se caute la Delfi, unde oracolul i-a prescris să plece la Tirint şi să între în slujba regelui Euristeu. Acesta, ca să-l pună la treabă, i-a cerut să ducă la bun sfârşit douăsprezece slujbe foarte grele şi periculoase, sperând că eroul avea poate să-şi lase pielea într-una din ele. Dar el le-a îndeplinit pe toate.

După moarte, a fost venerat ca zeu, însă copiii săi, denumiţi heraclizi, care trebuie să fi fost câteva mii datorită forţei demografice a tatălui, şi care moşteniseră caracterul turbulent al acestuia, au fost alungaţi din Grecia. Unul din ei, Illus, i-a provocat pe rând pe ostaşii mobilizaţi de rege ca să-i izgonească din ţară atât pe el cât şi pe fraţii săi. Înţelegerea era aşa: dacă învingea, heraclizii aveau să primească drept premiu regatul Micenei. Dacă pierdea, atunci părăseau cu toţii locul, obligându-se să nu se înapoieze decât după cincizeci de ani, adică în persoana fiilor şi nepoţilor lor. Illus a pierdut, şi s-a ţinut de cuvânt. Heraclizii au plecat, însă, după o jumătate de secol, urmaşii lor din cea de a treia generaţie s-au întors, aşa cum le fusese înţelegerea, i-au ucis pe aheii care încercau să le reziste şi au pus mâna pe toată Grecia.

Ceea ce în legendă se numeşte „reîntoarcerea heraclizilor” se cheamă în limbaj istoric „invazia dorică” şi a avut loc pe la 1100 înainte de Christos. Sigur că această legendă, dacă nu şi-au confecţionat-o pe de-a-ntregul chiar dorienii, cel puţin şi-au însuşit-o. Ea furniza samavolniciei un fel de alibi, şi un blazon pentru dominaţia noilor stăpâni, care trebuiau să fie consideraţi creditori şi nu nişte tâlhari.

Cine au fost exact dorienii, ca de obicei nu se ştie. Dar nu încape îndoială că veneau din Europa centrală, pentru că au adus cu ei în Grecia darul cel mai de preţ al civilizaţiei, numit de etnologi „de la Hallstatf”, după numele oraşului austriac unde

au fost descoperite primele sale urme: fierul.

Fierul l-au cunoscut şi aheii, dar nu l-au prelucrat, mulţumindu-se să importe din nord obiectele gata făcute. Dorienii erau mult mai neciopliţi şi mai barbari decât ei, dar fier aveau în cantitate mare: îl extrăgeau chiar din măruntaiele munţilor Epirului şi ai Macedoniei, pe măsură ce înaintau către sud, în marşul lor de cuceritori; şi cu el şi-au făurit arme împotriva cărora pietrele şi ciomegele prea puţin puteau să facă. Erau înalţi, aveau capul rotund şi ochii albaştri; curajul şi ignoranţa lor erau de toată lauda. Sigur că era vorba de o rasă nordică.

S-au năpustit cu grămada, au construit prima lor cetate în Corint, de unde dominau istmul şi, în scurt timp, au supus întreaga Grecie, mai puţin Atica, unde atenienii au reuşit să le reziste şi de unde i-au respins. Spre deosebire de ahei, ei nu erau doar oameni de uscat şi nu s-au mulţumit numai cu partea continentală a ţării, ci au debarcat şi în insule; în Creta au distrus şi ultimele resturi ale civilizaţiei minoice.

Aproape întotdeauna cuceritorii se plictisesc repede s-o facă pe stăpânii şi, după prima furie de abuzuri şi samavolnicii, de regulă sfârşesc, aşa cum făcuseră şi aheii, prin a căuta un compromis cu populaţia locală cu care se amestecă, şi de la care copiază în mare parte obiceiurile. Numai că dorienii sufereau de o boală grea: rasismul. Şi chiar acest lucru ne confirmă că era vorba de nordici, care au avut întotdeauna şi continuă să aibă rasismul în sânge; toţi, chiar şi aceia care, în vorbe, se leapădă de el. Deşi erau mult mai puţini decât băştinaşii, sau poate tocmai de aceea, ei şi-au apărat adesea integritatea biologică prin acte de autentic eroism, ca în Sparta. Superioritatea civilizaţiei greceşti, departe de a-i cuceri, în primul moment i-a înspăimântat. Au acceptat limba, cu mult mai evoluată decât a lor şi deja bogată în literatură, deşi doar orală. Şi-au însuşit legenda heraclizilor, pentru că lucrul acesta le convenea. Dar încă multă vreme au exclus egalitatea în drepturi şi căsătoriile mixte, ceea ce explică şi haosul pe care l-au provocat.

Hesiod, care desigur că nu era dorian, şi care a scris la mult timp după aceea, a botezat epoca lor „epoca fierului”; şi nu numai pentru că fierul fusese la ei de mare utilitate, ci şi pentru că viaţa devenise dură şi grea. Nesiguranţa de la sate provocase depopularea acestora. Toată lumea umbla înarmată şi ca să se apere, şi ca să atace. Dezvoltarea artistică şi culturală fusese stopată, pentru că, spre deosebire de vechii ahei, morţi cu toţii acum sau fugiţi, noii stăpâni nu manifestau nicio intenţie de a încuraja cultura. Toate astea au avut, după cum vom vedea, o serie întreagă de urmări nefaste.

 

[1] [1] Sir Arthur John Evans (1851-1941), arheolog britanic. A întreprins cercetări arheologice în nordul Europei şi la Cnossos în Creta; a descoperit scrierea pre-feniciană (1893).

 

[2] Wilhelm Doerpfeld (1853-1891), arhitect şi arheolog german. Rudolf Virchow (1821-1852), antropolog şi medic german. Eugene Burnouf (1801-1852), arhitect şi arheolog francez.

 

Attachments