PDF Cevdet Bey si fiii sai de Orhan Pamuk carte de citit

Cevdet Bey si fiii sai de Orhan Pamuk 

1

Dimineaţa

„Şi mâneca de la cămaşa de noapte, şi spatele… Şi toată clasa… Şi cearşafurile… Of, of, of, tot patul e lac de sudoare! Da, totul e lac de sudoare, iar eu m-am deşteptat din somn!”, şi-a spus Cevdet Bey. Totul în jurul său era ud leoarcă, la fel ca-n visul pe care-l avusese ceva mai devreme. S-a răsucit, bombănind, în aşternut, şi-a amintit de vis şi l-a apucat groaza. Acolo, în vis, stătea în faţa învăţătorului de la şcoala primară din Kula. Şi-a săltat capul de pe perna jilavă. „Da, stăteam cu toţii în faţa învăţătorului. Toată şcoala băltea de apă, care ne ajunsese până la genunchi”, şi-a spus el. „De ce băltea de apă? Pentru că apa şiroia din tavan. Apa sărată care curgea din tavan mi se revărsa pe frunte şi pe piept, iar apoi se răspândea în toată încăperea, învăţătorul arăta înspre mine cu băţul, de faţă cu întreaga clasă, şi spunea: «Totul este din pricina lui Cevdet!»”. S-a înfiorat când a revăzut în faţa ochilor cum îl arăta învăţătorul cu băţul, cum se răsuceau şi se uitau la el toţi colegii, aruncându-i priviri acuzatoare şi dispreţuitoare, cum îl umilea, mai amarnic decât toţi, fratele său, cu doi ani mai mare decât el. Dar învăţătorul, care obişnuia să-i bată la tălpi fără cruţare pe toţi cei din clasă, care-l pălmuia pe câte-un băieţandru până-l făcea să leşine, nu venea să-l pedepsească pentru apa care se scurgea din tavan. Cevdet Bey a cugetat: „Eu eram mai altminteri decât toţi, eram un singuratic şi se uitau la mine de sus. Dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să vină şi să mă atingă, iar apa se răspândea în toată şcoala!”. Visul acela înspăimântător s-a preschimbat pe dată într-o amintire veselă şi plăcută: „Eram altfel, eram un singuratic, dar nu mă puteau pedepsi!”. S-a ridicat din pat, aducându-şi aminte că, o dată, se căţărase pe acoperişul şcolii şi spărsese ţiglele. „Spărsesem ţiglele. Câţi ani aveam? Şapte. Acum am treizeci şi şapte, m-am logodit şi am să mă însor în curând.” Amintindu-şi de logodnica lui, l-a copleşit emoţia. „Da, în curând am să mă căsătoresc, iar apoi… Aoleu, tot mai preget! Am întârziat!” A dat mai întâi fuga la geam, ca să-şi dea seama cât era ceasul, şi s-a uitat pe fereastră, printre draperii. Afară stăruiau o lumină şi o pâclă ciudată. Şi-a dat seama că răsărise soarele. Apoi s-a răsucit, supărat pe vechea sa deprindere, şi s-a uitat la ceas: era douăsprezece şi jumătate, pe stil turcesc^[1]. A dat fuga la baie, murmurând „vai de mine, vai de mine, să nu întârzii!”.

În vreme ce se spăla şi se ferchezuia, s-a înveselit şi mai tare. S-a gândit iar la vis în timp ce se bărbierea. Apoi, amintindu-şi că avea să se ducă la conacul lui Şükrü Paşa, şi-a pus pantalonii şi sacoul cele noi şi curate, cămaşa cu guler tare şi scrobit, şi cravata, pe care o socotea elegantă. Şi-a potrivit pe cap fesul, pe care-l dăduse la întins pe calapod înainte de logodnă. S-a admirat în oglinda mică, de masă, ajungând la concluzia că arăta aşa cum îşi dorea; cu toate acestea, a simţit deşteptându-se în el o anumită tristeţe. Ţinuta aceea cochetă, faptul că se zorea aşa pentru că urma să se ducă la conacul logodnicei sale aveau în ele, pesemne, ceva ridicol. A tras draperiile, stăpânit de melancolia aceea măruntă, inofensivă. Negura învăluise minaretele moscheii Şehzadebaşı, dar nu izbutise să-i tăinuiască cupolele. Umbrarul din grădina de alături era mai verde ca niciodată. „O să fie o zi caldă!”, a cugetat el. O pisică se lingea alene sub umbrar. Cevdet Bey a scos capul pe fereastră, aducându-şi aminte de ceva, şi a văzut ce era de văzut: venise şi cupeul, care oprise în faţa porţii. Caii îşi fluturau cozile, iar vizitiul fuma în faţa porţii, în aşteptarea lui Cevdet Bey. Cevdet Bey şi-a rostuit prin buzunare pachetul cu ţigări şi aprinzătorul, de care tocmai îşi amintise, portofelul şi ceasul, la care s-a mai uitat o dată, după care a ieşit din cameră.

A coborât scara cu zgomot, aşa cum făcea întotdeauna. Şi, tot la fel ca întotdeauna, Zeliha Hanım, care auzise larma, l-a întâmpinat zâmbind la poalele scării şi l-a vestit că micul dejun e gata.

Cevdet Bey i-a spus, străduindu-se să-şi ia un aer posomorât:

— N-am timp, dragă Zeliha Hanım! Plec îndată!

— Se poate aşa ceva, fără să pui nimic în gură?! i-a spus bătrâna, mâhnită.

Văzând însă expresia hotărâtă de pe chipul lui Cevdet Bey, a dat fuga la bucătărie.

Cevdet Bey s-a uitat încurcat în urma femeii, dar nu l-a lăsat inima să plece. S-a întrebat cum avea să se descotorosească de ea după ce avea să se însoare. El şi femeia aceea, care-i era rudă de foarte departe, fuseseră ca mamă şi fiu câtă vreme locuiseră acolo, împreună. Când cumpărase casa din Haseki, cu nouă ani în urmă, o luase la el, deşi avea şi alte rude, cu mult mai apropiate decât ea, făcându-şi socoteala că avea să se amestece mai puţin în viaţa sa. Femeia, care era sărmană şi n-avea pe nimeni, locuia la primul etaj al casei cu patru încăperi şi, în schimbul adăpostului, vedea de treburile gospodăriei, făcea mâncare şi ordine. Uitându-se, din locul în care stătea, către catul la se instalase femeia, întinzându-se binişor, Cevdet Bey s-a gândit: „Cum am s-o conving să se despartă de mine?”. Nu avea cum s-o ia la el după căsătorie, căci o asemenea femeie nu-şi avea locul în căsătoria pe care-o urzea el. Căsnicia pe care-o punea el la cale îl făcea să simtă că relaţia cu oamenii care urmau să se ocupe de treburile gospodăriei trebuia să fie o relaţie ca de la stăpân la slugă şi că relaţia ca de la mamă la fiu care se înstăpânise în casa sa nu s-ar fi brodit cu o asemenea viaţă. Deoarece ştia, pesemne, şi ea acest lucru, căci aflase că Cevdet Bey urma să se însoare în curând şi să se mute pe celălalt ţărm al Cornului de Aur, iar locuinţa aceea avea să fie vândută, Zeliha Hanım devenise în ultima vreme mai migăloasă şi mai vrednică. A ieşit în fugă din bucătărie, purtând în mână o farfurie:

— Ce-ar fi să-ţi fac o cafea, fiule? Acum, imediat…

— N-am timp deloc, n-am timp deloc! a spus Cevdet Bey. A luat, zâmbind, de pe farfurie felia de pâine cu dulceaţă de vişine, la fel de veselă ca ziua care sta să înceapă. I-a mulţumit femeii, surâzând încă o dată. În timp ce ieşea pe uşă, şi-a dat seama că nu-i zâmbise cu dragoste, ci cu milă, căci se vedea nevoit s-o lase în voia sorţii, şi s-a simţit stânjenit. S-a întors spre ea, doar ca să spună şi el ceva:

— Poate că am să-ntârzii deseară, a spus el, fără să izbutească însă să-şi uşureze conştiinţa.

În timp ce păşea spre trăsură, şi-a adus din nou aminte de vis: „Eu sunt altfel, aşa sunt eu, dar nu mă pedepseşte nimeni!”. S-a mai liniştit puţin. Când l-a văzut însă pe vizitiu, i-a pierit parcă cheful, preţ de o clipă. Pentru că acesta, la fel ca toţi surugiii care cunoşteau temeinic viaţa particulară a muşteriilor săi, îl măsura cu nişte priviri care spuneau: „Ah, pui de lele ce-mi eşti, ştiu eu pe unde umbli toată ziua, ştiu eu ce faci şi la ce-ţi umblă gândul!”. Cevdet Bey i-a zâmbit, vesel, şi l-a întrebat cum o mai duce. Apoi i-a spus că voia să se ducă la prăvălia din Sirkeci, a urcat în trăsură şi a muşcat din pâinea cu dulceaţă.

Trăsura s-a pus în mişcare, legănându-se şi înaintând printre casele de lemn din Vefa. Cevdet Bey închiriase cupeul acela, care acolo, în mahala, arăta mai falnic decât era în realitate, pentru trei luni, deoarece socotea că avea să-i trebuiască în timpul ceremoniilor de logodnă şi nuntă. De îndată ce aflase, cu două luni în urmă, că Şükrü Paşa consimţea să-şi dea fata după el, se dusese la grajdul din Feriköy unde se-nchiriau asemenea trăsuri arătoase, se tocmise şi căzuse la învoială cu birjarul pentru trei luni. Nu dorea să se ducă la locuinţa fetei de paşă cu care urma să se însoare cu o trăsură închiriată, oarecare, dar, pe de altă parte, cumpărarea unei trăsuri, care ar fi fost destul de costisitoare, date fiind cheltuielile cu birjarul şi cu grajdul, nu se potrivea cu chibzuielile sale negustoreşti. În vreme ce muşca din pâinea cu dulceaţă de vişine, care-i plăcea nespus, s-a gândit: „Dar şi să închiriez trăsura asta pentru mai mult de trei luni ar fi o prostie! Căci chiria e mare! în loc să plătesc atâta chirie, mai bine aş cumpăra-o… Dar dacă ar fi s-o cumpăr, n-am să mai pot face masrafurile trebuincioase pentru prăvălie. Ce e de făcut? Căsătoria asta mă costă o avere, dar n-aveam încotro…”. Amintindu-şi de căsătorie, de noua sa viaţă, la care visa de ani de zile, de casa pe care urma s-o cumpere, de familia pe care avea să o întemeieze, de logodnică, pe care-o văzuse la faţă de două ori, s-a binedispus. S-a gândit că unii îi dispreţuiau pe cei care închiriau asemenea trăsuri arătoase, elegante, dar nu se sinchisea de asta, căci era vesel. A mai muşcat o dată din pâinea cu dulceaţă. „Dacă ar fi fost să iau seama la asemenea lucruri, n-aş mai fi fost negustor!”, s-a gândit el. „La drept vorbind, nici un musulman n-ar cuteza să facă negustorie, tocmai pentru că musulmanii se tem, se jenează de asemenea lucruri… Mie nu-mi pasă! Bine, dar ce-o să se-ntâmple dacă soţia mea o să-şi dorească o trăsură?” S-a înveselit din nou, cu gândul la logodnică şi la viitoarea sa viaţă. Îi făcea plăcere s-o numească pe fata aceea, pe Nigân, pe care-o văzuse de două ori, „soţia sa”. Se legăna uşurel odată cu trăsura, care cobora panta. „Dacă or să-mi permită socotelile legate de prăvălie şi de companie, am să-mi iau şi o trăsură!”, şi-a spus el şi şi-a îndesat în gură ultima îmbucătură de pâine. Apoi şi-a privit degetele, aidoma unui copil care-şi contemplă întristat mâna goală când se sfârşeşte mâncarea; a cugetat, mâhnit: „Probabil că şi căsătoria asta o să-mi aducă tot ce am deja”.

Trăsura coborâse panta de la Babıâli şi cotise pe străzile laterale. Ceaţa se ridicase, iar lumina aceea ciudată fusese înlocuită de lumina strălucitoare care domnea de obicei. Cevdet Bey se cocea în trăsura încălzită încă de pe acum de soarele de vară. „O să fie o zi foarte caldă! Ce-am să fac azi? Trebuie să-mi termin repede treburile de la prăvălie! Poate că am să mă duc să-l văd pe fratele meu!” Amintindu-şi de fratele său mai mare, care bolea într-o pensiune din Beyoğlu, i s-a strâns inima. „Apoi era vorba să iau masa cu Fuat Bey. A venit de la Salonic… După-amiază am să mă duc în Nişantaşı, la conacul lui Şükrü Paşa.” S-a emoţionat, nădăjduind că avea să-şi vadă logodnica pentru a treia oară. „Apoi am să mai arunc o privire asupra casei pe care mi-a găsit-o misitul.” Se decisese să-şi cumpere o casă în Nişantaşı sau în Şişli, urmând să locuiască acolo după căsătorie. „Apoi am să mă întorc la prăvălie. Din păcate, azi n-am să pot sta prea mult pe acolo… Ce zi e astăzi? Luni!” A socotit pe degete. Cu trei zile în urmă explodase o bombă în timpul ceremoniei de vineri^[2] a sultanului Abdülhamit^[3]. Iar cu două vineri înainte se logodise el. „M-am logodit acum şaptesprezece zile!”, a cugetat el. Trăsura s-a oprit în faţa prăvăliei.

Văzând prăvălia, calculele de dinainte, care nu-i fuseseră foarte vii în minte, date fiind balansul trăsurii şi buimăceala cu care se deşteptase din somn, au început deodată să prindă viaţă: „N-a fost pusă pe hârtie scrisoarea privitoare la comenzile de vopsele. Cui i-aş putea vinde lămpile acelea care s-au vădit a fi stricate? Dacă Eskinazi nu-şi plăteşte nici azi datoria, am să-i spun că…”. Tocmai trecea pragul prăvăliei: „Bismillahirrahmanirrahim!^[4] Am să-i cer lui Eskinazi cu două sute de lire mai mult, iar dacă i se pare nimerit, am să-l mai amân cu datoria încă o lună…”. L-a salutat din cap cu răceală pe unul dintre ucenici. I-a zâmbit celuilalt, care-i plăcea pentru că era sârguincios şi se mulţumea cu ce avea. Apoi s-a răsucit către chiulangiul pe care-l salutase mai înainte cu răceală şi i-a spus:

— Băiete, ia comandă-mi cafeaua! Şi mai cumpără-mi şi o pogace alături de ea.

S-a îndreptat cu paşi repezi şi nervoşi către masa din fund, aşa cum făcea dimineaţă de dimineaţă, şi s-a aşezat la ea. A privit în stânga şi-n dreapta, de parcă ar fi căutat să învinovăţească pe cineva de ceva. Apoi, văzând că-i fusese pusă pe masă, la fel ca în fiecare dimineaţă, gazeta Le Moniteur d’Orient, s-a destins. S-a uitat mai întâi la dată, aşa cum obişnuia să facă de fiecare dată: 24 Juillet 1905–11 Iulie 1321^[5], luni. Apoi şi-a plimbat ochii peste titluri. A aflat despre ultimele evoluţii legate de incidentul cu bomba. A citit ştirile despre războiul ruso-japonez, dar acestea nu i-au stârnit interesul. A întors repede pagina şi a început să se uite peste ştirile de la bursă. Aici a dat peste două-trei noutăţi care l-au însufleţit. Apoi a citit câteva anunţuri care-ţi atrăgeau luarea-aminte: Dimitri, negustorul de fier vechi, îşi vindea depozitul; pesemne că se afla la ananghie. Iar Panayot, care se îndeletnicea, la fel ca şi el, cu desfacerea articolelor electrice şi de fierărie, îşi prezenta noile produse. Cevdet Bey s-a decis să dea şi el un anunţ, după care s-a răzgândit. A citit anunţul unei companii teatrale, care începea o nouă reprezentaţie la Odeon, şi a tresărit, aducându-şi aminte de fratele său. Iubita fratelui său mai mare, care era grav bolnav, era o artistă de teatru de obârşie armeană. Ca să uite de fratele său, Cevdet Bey a mâncat pogacea care tocmai îi fusese adusă, şi-a băut cafeaua şi a început să citească, încet-încet, un articol. Aşa cum făcea de fiecare dată când citea gazeta aceea, s-a plâns în sinea sa de cuvintele necunoscute, în limba franceză. Apoi, aşa cum făcea ori de câte ori citea câte ceva în limba franceză, şi-a amintit cum se trudise să înveţe limba aceea, cum îşi plătise un dascăl particular, şi-a amintit de familia aceea din cartea pe care o citea împreună cu dascălul particular, de năzuinţa sa de a avea o casă şi o familie la fel de minunată ca acea familie franceză a cărei viaţă de fiecare zi era depănată în fraze cât se poate de simple. Amintirea acelor detalii şi, mai cu seamă, gândul care-şi făcea loc în mintea sa înceţoşată de prima ţigară a zilei, potrivit căruia, într-o bună zi, avea să-şi croiască şi el o viaţă aidoma vieţii de zi cu zi a acelei familii franceze, erau nespus de plăcute. Pe când se afla pe la jumătatea articolului, a ajuns la concluzia că pierdea prea mult timp. A dat la o parte Le Moniteur d’Orient, pe care-l cumpăra în rând cu ceilalţi negustori, care reflecta bine activitatea comercială şi pe care-l citea pentru că-i era de folos la învăţarea francezei, şi s-a ridicat în picioare. Terminase pogacea, îşi băuse cafeaua şi-şi fumase ţigara, îşi rezervase timp pentru gazetă. Simţea acum încordarea, forţa şi echilibrul de care avea nevoie pentru a se închina afacerilor. Socotelile negustoreşti din mintea sa nu mai erau nici lipsite de vlagă şi şterse, aşa cum se-ntâmplase în primele clipe ale dimineţii, nici nu mai ardeau ca vâlvătaia, aşa cum se-ntâmplase cu puţin timp înainte. Aşa era cu chibzuielile şi grijile, oricât de mult ar fi înflăcărat ele mintea unui negustor – ardeau asemenea unui foc mocnit, care era, în acelaşi timp, aprig şi ţinut sub control. Cevdet Bey s-a gândit: „Da, primul lucru pe care trebuie să-l fac acum este să mă mai uit o dată cu Sadık peste socotelile acelea”.

Sadık era tânărul contabil al companiei. Era tânăr, cu zece ani mai mic decât Cevdet Bey, dar arăta deja ca el. Cevdet Bey a urcat la mezaninul prăvăliei şi a discutat o vreme cu Sadık. A aflat de mica diferenţă care exista între banii ce urmau să sosească până joia următoare şi datoriile care urmau să fie plătite şi s-a hotărât să se ducă la Eskinazi, spre a-i cere restituirea veresiei.

Apoi a coborât la parter, printre vânzători. A stat o vreme de vorbă cu un albanez între două vârste, care putea fi socotit vânzătorul-şef. I-a arătat acestuia o masă plină de cutii cu vopsele, lămpi şi tot soiul de mărunţişuri, spunându-i că muşteriului îi plăcea să vadă întotdeauna tejgheaua goală, ordonată. Dar vânzătorul albanez nu-l înţelegea şi încerca să-l convingă că aranjamentul său era mai convingător. Prin urmare, Cevdet Bey a trecut în spatele tejghelei şi a făcut ordine pe ici, pe colo, aruncându-le tuturor priviri mustrătoare, după care s-a ocupat de un cumpărător, ca să le dea o pildă. Băgând de seamă că gestul său plin de modestie le trezise lucrătorilor respect şi ruşine, a revenit la birou.

Odată aşezat la masa sa, de la care vedea toată prăvălia, s-a hotărât să scrie o scrisoare, necesară pentru comenzile de vopsele. A scris jumătate din scrisoare în grabă şi cu iscusinţă, după care s-a gândit că pe viitor trebuia să lase asemenea treburi în seama secretarului pe care urma să-l angajeze. Însă un nou secretar ar fi însemnat o nouă cheltuială. „Şi, în plus, tocmai acum, când urmează să prăpădesc atâţia bani pentru nuntă!” în vremea aceasta şi-a făcut apariţia paznicul depozitului, aflat cu două sute de paşi mai jos de prăvălie, care i-a spus că hamalii nu izbutiseră defel să care înăuntru lăzile cu lămpi venite de curând şi că se temea ca nu cumva să spargă şi să răstoarne ceva. Cevdet Bey s-a ridicat de la birou, plictisit. A măsurat camera în lung şi-n lat şi l-a sfătuit să deschidă, rând pe rând, lăzile şi să le golească. Era absurd, căci lămpile urmau să fie trimise în Anatolia cu trenul, dar nu exista altă cale. După ce l-a expediat pe paznicul depozitului, Cevdet Bey a sfârşit scrisoarea şi s-a necăjit din pricina lipsei timpului şi a banilor. S-a întrebat cui urma să vândă lămpile acelea care se dovediseră a fi stricate. S-a gândit că ar fi putut să-i ceară părerea lui Fuat, prietenul său negustor, pe a cărui inteligenţă şi prietenie se putea bizui. Apoi s-a uitat la ceas, neliniştit, şi a văzut că era aproape două şi jumătate. A ieşit din prăvălie ca să se ducă la Eskinazi.