Peste ocean de Jean Bart

Peste ocean

 

NOTE DINTR’O CĂLĂTORIE ÎN

AMERICA DE NORD

 

 

 

În biroul Nord-Lloydului German din Brema

La o încrucişare de străzi mă opresc în fata unui palat impunător, c-un turn măreţ de catedrală.

De la intrare simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adânc în stratul elastic al unui covor de gumă gros de-o palmă, lucrat în careuri albe şi negre ca faţa unei mese de şah. Uşile, de asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toţi vorbesc în şoaptă. Pluteşte o linişte solemnă şi rece. Am impresia că intru într-o biserică.

E dimineaţă. Lume puţină.

După un fel de tejghea de lemn de mahon în forma unei imense elipse, câţiva funcţionari tineri în picioare aşteaptă gata să servească publicul cosmopolit.

Nemţişori blonzi, raşi, spilcuiţi, cu nişte capete de păpuşi de porţelan. Întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenţie câteva Englezoaice drepte, ţepene, în Waterprufuri subţiri şi lungi ca nişte tocuri de umbrele.

Aceste Miss îşi aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean.

Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din ţară. Mi se răspunde că, fiind un caz excepţional, numai directorul de la secţia B. s-ar putea pronunţa.

De după un birou catedră, directorul mă priveşte grav şi pătrunzător, măsurându-mă printr-o păreche de ochelari rotunzi, enormi.

După ce sfârşi de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat al acestui serviciu la congresul de navigaţie din Filadelfia, directorul îşi descreţi fruntea şi încercă să schiţeze un binevoitor zâmbet pe sub mustaţa lui roşă, ţepoasă.

— Vorzüglische Gesellschaft — excelentă companie de navigaţie. Avem convenţie cu d-voastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanţa-Egipt. Puteţi pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II”. Aveţi o cabină clasa întâia pe punte.

În timpul cât aştept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într-un fotoliu monumental, observ cuprinsul biroului companiei „Norddeutscher Llyod”.

Mobilă grea de mahon îmbrăcată în piele de marochin şi catifea moale. Sticlă groasă, lemn lustruit, bronz aurit — toate sclipesc de curăţenie. Peste tot bogăţie! Un fel de eleganţă severă, rece...

Pe tăbliţele de alamă, prinse în uşile ce dau în celelalte birouri, citesc nume de continente, ţări, porturi şi colonii depărtate: Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea.

În mijlocul sălii, pe un postament masiv, este aşezat un mare glob terestru, încondeiat în reţele de linii colorate, întretăindu-se ca o pânză de păianjen, ţesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei.

Din loc în loc sunt ţintuite un fel de vaporaşe, ca nişte jucării de copii. Şi o sumă de bolduri cu steguleţe felurite însemnează pe glob linii de navigaţie şi porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecând dintr-un singur punct, ocolesc globul şi se întâlnesc strângându-se ca într-un ghem tot în acelaşi punct de unde au plecat.

Brema e portul de plecare şi întoarcere în traficul maritim mondial cucerit de Nord Lloydul German — inima care pompează în toată această reţea de artere ca într-un imens sistem de circulaţie, nutrind ţesăturile organismului pământesc.

Marile porturi, cu legăturile şi antrepozitele lor, atrag şi înghit avuţiile de pretutindeni, ca nişte monştri marini ce-şi întind peste mări şi oceane braţe lungi, uriaşe, armate cu ventuze lacome care sug din cele mai depărtate colţuri ale solului.

Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreţ şi misterios. Parcă o forţă ocultă mişcă resorturile acestor alcătuiri metodice, cu părţi ascunse, păstrate în afară de vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei maşini pe care-o vezi lucrând fără să ştii secretul mecanismului ascuns.

Aci, în biroul acesta rece, simţi că lucrează creierul ce comandă, imprimând voinţa mişcărilor la distanţe de mii de kilometri, peste mări şi ţări, îmbinând sforţările minţii omeneşti în lupta pentru cucerirea bogăţiilor pământului.

Lângă mine stă un Englez, tăcut, adâncit în cercetarea unui voluminos Lloyd’s Register, comparând coloanele cu numele construcţiilor navale germane şi engleze.

 

*

 

Lupta aprigă începută de câţiva ani între Anglia şi Germania pentru imperialismul economic şi stăpânirea mărilor, se oglindeşte de minune în rivalitatea comercială şi în concurenţa nebună angajată între marile companii de navigaţie transatlantică.

Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei şi tonajului nu poate fi ţinut decât de Anglia cu liniile ei celebre: „White Star Line” şi „Cunard Line”. Pe când marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Hamburg-America Line” şi „Norddeutscher Lloyd”, începe a construi cu o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari şi mai rapide decât cele engleze. Nemţii erau hotărâţi nu numai să-i imite pe Englezi, ci să-i şi întreacă.

Mare poftă aveam să ştiu ce se petrece în capul Englezului de lângă mine, care cerceta cu răbdare liniile încâlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abţin. N-am îndrăznit să-l întrerup, căci ştiam bine că unui Englishman nu-i poţi vorbi dacă nu i-ai fost prezentat.

Mi-am adus aminte şi de Englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mână de ajutor unui necunoscut care se îneca, a răspuns flegmatic: „Cum era să-i întind mâna, dacă nu-l cunoşteam personal?”. M-am mulţumit numai să-mi spionez uşor vecinul cu coada ochiului.

După ce-a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuţitaşul şi o bucată de tutun solid ca un baton de şocolată. Atâta îndemânare avea Englezul în arta de-a tăia tutunul în palmă, încât nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză şi regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gândeam ce haz ar fi făcut Englezul dacă acum câţiva ani, i-ar fi spus cineva că în curând va călători pe transatlanticele nemţeşti care vor stingheri traficul maritim englez pe piaţa mondială.

Cine ar fi bănuit că într-un timp aşa de scurt, pe când globul se britaniza metodic, avea să se ridice aşa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea târziu la împărţirea pământului în colonii, să încurce căile de apă croite de falnica Regină a mărilor, cântată de poeţii insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia:

Domni-vei peste valuri, Britanie vie!
A pământului domnie,
Al tău braţ e sceptrul său!
Iar cetăţile-ţi în floare,
Grămădi-vor bogăţii;
A oceanelor întinderi
S-or mişca sub ochiul tău
Şi-orice coastă mărgini-va
Ale tale împărăţii!
O! tu insulă slăvită
Poporu-ţi niciodată nu va cădea-n sclavie,
Domni-vei peste valuri,
Britanie vie!

Englezul privea încruntat.

Nici un zâmbet de ironie n-am surprins pe buzele lui subţiri, strânse între dinţi. Nici o cută de dispreţ n-am putut găsi în liniile dure ale feţei sale rase, pătrate, în care se recunoştea imprimată cu forţa pecetea unei voinţe de fier.

Numai ochii lui albaştri, reci, din fundul orbitelor prea adânci, se măreau şi se micşorau uneori străpungând parcă unele puncte de pe globul terestru care-l atrăsese magnetic.

 

*

 

Pe unul din pereţii stucaţi şi lustruiţi ca marmora, în biroul Lloydului era un tablou enorm, într-un cadru lat, aurit. O compoziţie greoaie, pretenţioasă, peste măsură de încărcată.

M-am apropiat să pot distinge amănuntele. Prora unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într-o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion — portretul Kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral.

Aceiaşi poză teatrală şi simbolică: o privire trufaşă, aţintită de la înălţimi, parcă rosteşte celebrele cuvinte:

„Viitorul nostru este pe apă!”...

Singurul şi ultimul exemplar de Divus Caesar, întârziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II-lea, acest Uber Kaiser, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Uber-Menschen la heghemonia universală sau la un... gigantic crah.

Deasupra portretului, coroana imperială e aşezata pe tridentul lui Neptun şi pe o greoaie spadă feudală cu mânerul în cruce. Un vultur ameninţător, cu aripele întinse, ţine în cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucişate cu o cheie:

Navigare necesse est
Vivere non est necesse

De câte ori mă gândesc la tainele istoriei omenirii, la viaţa, grandoarea şi decadenţa popoarelor ridicate şi coborâte de roata fatală a vremii, mă opresc la veşnica îndoială a încercării de a găsi vârsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Şi întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile naţiuni europene, a răspuns că: Franţa e la ora şase seara, Anglia la ora patru după amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază.

Când am plecat din biroul Lloydului, încărcat cu un vraf de broşuri, reclame, Fahrplanuri şi placarde pentru bagaje, l-am lăsat pe Englez tot acolo. Cu mâinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărât aştepta cu răbdare Mi s-a părut însă că strângea prea tare pipa între dinţi. În câteva rânduri i-am surprins pe faţă mişcarea muşchiului de încleştare a arcadelor fălcilor lui rase şi puternice.

Ceasornicul Japonezului cu vârsta popoarelor m-a chinuit toată ziua cât am rătăcit singur pe cheiurile Veserului şi prin aleile de plopi argintii, crescuţi pe şanţurile astupate care încingeau apărând odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice.

 

*

 

Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m-a împins păcatul să întârzii prea mult seara la Ratskeller, o colosală cârciumă arhaică, întemeiată de câteva secole în beciurile Primăriei. Această pivniţă istorică, un fel de templu al beţivilor, a inspirat poetului german Hauff celebrele „Lieduri fantastice”.

Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale şi ceasornice uriaşe care băteau sinistru şi anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul.

În faptul dimineţii simţii înţepătura săgeţilor de aur aruncate de soarelele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite.

Şi înainte de a deschide ochii, plutind în amorţirea dulce a deşteptării, pe când păşeam pe lunecuşul punţii dintre vis şi viaţă, mi se trezi în minte deodată aceeaşi întrebare cu vechea îndoială: O fi mergând oare bine ceasornicul acelui Japonez?

1. 1000. pe „Kaiser-Wilhelm" şi plecarea din Kaiserhaven

Transatlanticul Kaiser Wilhelm II e ancorat în Bremerhaven. Jumătate de ceas cu trenul din oraş. Călătorii de clasa treia, emigranţii, se îmbarcă cu o zi mai înainte. Cei de clasa a doua, dimineaţa; iar cei de clasa întâia, la amiază.

Ca orice Român, deprins cu greutăţile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineaţă, deşi aveam biletul pentru clasa întâia.

Trenul, gata, bufnea şi gâfâia în faţa peronului. Lumea forfotea în gară. Un Neamţ monumental, ca, o statuie de bronz, cu o barbă arămie, având o manta până în pământ şi o şapcă galonată, mă opreşte la uşă.

— Verboten! Nu-i trenul d-voastră. Aveţi bilet de clasa întâia.

— Bine, dar eu vreau să plec cu a doua.

— Nicht erlaubt! — Şi cu un gest calm dar hotărât mă opreşte, apăsându-mă pe umăr cu o mână grea, care iese enormă din mâneca încercuită cu galoane late.

Resemnat privesc la trenul care pleacă încărcat.

Ce bine era dacă puteam şi eu pleca mai de dimineaţă! Aveam vreme să-mi caut bagajele pe care le predasem cu o zi mai înainte. Cu toată regula lor nemţească, mă gândeam cu grijă: Adică nu se poate întâmpla să se încurce lucrurile atâtor mii de călători?

La ora hotărâtă pornesc cu ultimul transport. Catargele vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm”, acostat la chei, în bazinul Kaiserhaven, aşteaptă gata de plecare, gâlgâind rotocoale de fum cenuşiu pe gurile celor patru coşuri uriaşe, înălţate ca patru turnuri negre.

Trenul se opreşte brusc, din toată viteza, drept în fata scării vaporului. Fanfara bordului izbucneşte deodată, triumfal, cu imnul imperial german.

Tot personalul, afară, ne primeşte cu pompă, la front ca la paradă. Defilăm prin faţa lor. Comandantul, secunzii, ofiţerii, mecanicii, doctorii, telegrafiştii, piloţii şi un batalion aliniat de chelneri — toţi lustruiţi, strălucitori în haine albastre, cu nasturi auriţi, cu semne distinctive brodate pe gulere şi la mâneci.

Călătorii asurziţi de zgomot, aiuriţi de ceremonia neaşteptată, calcă pe scări cu paşi nesiguri, sprijiniţi, încurajaţi cu politeţe de chelnerii anume dresaţi pentru primirea şi conducerea în cabine a călătorilor de clasa întâia.

Unul se repede să-mi ia pelerina, altul bastonul, încercând să mă poarte cu delicateţă de subţiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mâinile lor, încredinţându-i că n-am nevoie, că prin meseria mea sunt obişnuit sa mă sui pe scări de frânghie.

Pe punte, un bătrân burghez întreabă discret pe chelnerul care-l conduce.

— Mă rog, cine a venit cu trenul nostru? Pleacă cineva mare? E vreun prinţ — de se face aşa paradă?

Chelnerul, surâzând, face o reverenţă:

— Aşa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de clasa întâia.

Mie, nu ştiu de ce, toată solemnitatea asta mi-a amintit timpurile copilăriei, când admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului care, în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înşira la intrarea în arenă, făcând gardă simpaticului director Cezar Sidolli.

Prin labirintul din pântecele colosului nimeresc în sfârşit cabina mea cu numărul 300. Mă liniştesc.

Bagajele mele erau acolo, aşezate în regulă, şnuruite, etichetate.

Ies afară, la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidaţiile cadenţate ale maşinii ce forfoteşte înăbuşit întregul vapor. Uriaşul organism metalic, vibrează tot cuprins parcă şi el de emoţia mulţimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. Când şi sacii de poştă, legănaţi într-o plasă de frânghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor.

„Mola! Schela afară!”

Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote şi râsete se amestecă în acelaşi timp pe vas şi pe uscat. Mulţimea se rupe în două: două lumi care se despart printr-o fâşie de apă din ce în ce mai lată.

Pe când se ridica schela, văd pe punte o femeie tânără zbătându-se în braţele vânjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzuta pe-o parte, cu părul în vânt, se lupta să scape ţipând cu disperare La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tânăr se frământa croindu-şi drumul prin mulţime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă.

Braţe din mulţime îl reţineau, pe când schela rigidă se înălţa parcă singură, încet nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul.

De asupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare: Nicht erlaubt!

Pe când doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un Neamţ gras cu figura surâzătoare, îmi lămureşte cazul: O tânără pereche italiană, căsătoriţi de-o săptămână, merge la New-York. El a ieşit din vapor să cumpere gazete. În timpul acesta a început manevra de plecare.

— Ei, acum ce-i de făcut?

— El rămâne în Europa şi tânăra lui jumătate trece dincolo în America. Păcat! le-a stricat luna de miere! — sfârşeşte vecinul meu zâmbind pe sub musteaţă.

De sus privim la cele patru remorchere, ca nişte jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanţul ancorei scrâşneşte depanând încet, apăsat, enormele zale pe tamburul vinciului. Întregul corp icneşte săltând masa greoaie a ancorei.

Lângă mine doi Francezi privesc cu atenţie. Cel mai bătrân izbucneşte furios:

— Poftim! iată ce înseamnă să crească tonajul la nesfârşit. N-a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas. Din cauza acestor monştri trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să-l mişte cu remorchere. Singur nu-i capabil să manevreze în port.

De sus, de pe comandă, un zbârnăit ascuţit de sonerie răsună. După o clipă, acelaşi sunet se-ntoarce repetat din fundul vasului — telegraful de la maşină se pusese în mişcare.

Un vâjâit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintâi învârtituri de elice. Puntea începe sa zvâcnească sacadat şi întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibraţii dese, acordate ca într-un uriaş instrument muzical.

Titanul, târât până atunci, se trezeşte anume scuturându-se ca să-şi deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit.

Alunecăm domol de-a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeaţă. Defilăm prin faţa fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască ţestoasă, pitită în pajiştea de mătase verde.

Dezlipiţi de vechiul continent plutim în larg. În urma noastră, prin ceaţa plumburie ce împânzeşte orizontul, abia se mai schiţează conturul şters în zare — umbra bătrânei Europe.

1. 14. larg

Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. În aerul curat, din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare şi ozon, stau sute de pasageri culcaţi pe scaune lungi. Zac aşa picurând de somn, cu reviste şi cărţi netăiate, amorţiţi ca şerpii boa după o masă copioasă.

Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăţia, rafinamentul şi preocuparea pentru hrană ajunge să-ţi facă silă de mâncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obişnuite pe zi nu scapi. Abia te întinzi greoi, gâfâind pe punte, şi tăvile încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri şi cafele la discreţie.

E drept însă că pentru foarte mulţi pasageri mâncarea e singura distracţie care rupe monotonia vieţii de bord.

Pe vechile vapoare, din cauza spaţiului restrâns, mesele se aşezau la fel după tradiţie, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager îşi lua locul la rând. Căpitanul — în capul mesei, având deoparte şi de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mâncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într-o sală somptuoasă cu galerii şi sculpturi. Mese mici de patru şi şase persoane. Chelneri galonaţi şi stilaţi servind cu atenţia concentrată ca să-ţi ghicească gândul din ochi. Flori peste tot. Lumina cade de sus printr-o imensă cupolă de sticle colorate.

Un domn foarte grav, instalat la un birou, după ce meditează mult şi încruntat în faţa planului sălii de mâncare, ca un general de stat-major în faţa hărţii de război repartizează în chip savant locurile la mese după naţionalităţi, profesiuni şi ranguri sociale.

Am căzut într-un grup latin: doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrân doctor italian, cu fiul său — un tânăr oacheş, elegant şi volubil, care din prima zi a reuşit să cunoască toată lumea de pe vapor.

Răsfoiesc broşura ce ni s-a împărţit gratuit: Passagierliste. Pe copertă, lucrată cu îngrijire, în culori, e veşnicul portret al Kaizerului cu musteaţa zburlită şi semeaţă. Numele căpitanului şi al ofiţerilor, medicii, obermaşinistul, zalmaister, proviantmaister, obersteward, oberkoh, gepäkmaister şi tot aşa mai departe întregul stat major al bordului... Urmează numele călătorilor de clasa întâia şi a doua; de cei de clasa treia, mulţimea emigranţilor, care au îmbogăţit companiile de navigaţie, nu se scrie nimic. Toate informaţiile asupra vieţii pe bord se găsesc trecute aci: masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumuseţe, farmacie, ţigări, bărbier, croitor — tot confortul unui oraş civilizat care pluteşte pe ocean.

Timpul e bun. Pe puntea de sus, oberpromenadendeck, lumea foieşte ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă arătându-şi toaletele bogate. Voalurile şi muselinele flutură în bătaia vântului ca nişte steaguri multicolore. Observ o picantă americană care îşi schimbă patru costume pe zi.

Copii zgomotoşi, deşi au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O Englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas, şi cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un drăcuşor de fată apare cu un Kodak şi scoate o fotografie.

Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu-se cu ochii, se apropie formându-se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabileşte după o zi de drum.

Rar se poate întâlni, strânse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate ţările şi din toate păturile sociale.

Ce câmp de studii pentru antropologi şi fizionomişti e puntea unui transatlantic! Ce bogată colecţie de tipuri se poate face pentru comparaţii, interpretări şi clasări! Nu ştiu de ce de câte ori stau şi privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strânşi din diferite părţi ale lumii, varietăţi de viţe omeneşti, fără să vreau mă gândesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi şi bruni şi asupra tendinţei de a absorbi istoria umană în istoria naturală.

Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărţită pe rase, nu înţeleg de ce se vorbeşte mereu de rasă şi nu de popoare, de tipuri şi de însuşiri.

Dacă popoarele nu sunt decât produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai ştiinţa socială şi politică ne poate lămuri asupra evoluţiei şi luptei dintre popoare.

Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însuşirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la Francezi, că toată civilizaţia europeană se datoreşte blonzilor, floarea umanităţii, şi că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decât interese, pasiuni şi prejudecăţi încarnate.

E adevărat atâta doar: că axa civilizaţiei datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu ştiu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mişcare proprie, iar masa poporului e lungul şir al vagoanelor inerte care totuşi ajung să meargă tot aşa de repede ca şi locomotiva.

Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceiaşi civilizaţie tind a se asemăna din ce în ce sub raportul aceloraşi idei, credinţe şi instituţii, care se răspândesc continuu în lumea întreagă.

Amestecul, încrucişarea şi uşurinţa legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur şi acelaşi tip de om.

În fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului „Ziarul Oceanului”, cu ultimele ştiri din lumea întreaga. Gazeta era citită cu o nespusă lăcomie. Toţi se minunau, căci prea puţini erau cei care îşi dădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, şi nu avea liberă decât o coloană, care se completa pe bord cu telegramele primite prin undele hertziene ale telegrafiei fără fir.

În fiecare zi un ofiţer, însoţit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul, şi instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu.

— Slabă speranţă — ne spune râzând un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru.

— Lăcomia şi setea de reclamă a unor companii de navigaţie sunt groaznice şi criminale. Atrag călătorii cu luxul şi viteza, dar nu fac nimic pentru siguranţa vieţilor omeneşti. Vă amintiţi de naufragiul Titanicului? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt navigând mai sus decât trebuia. A riscat trecând în regiunea sloiurilor. Lovindu-se de un munte de gheaţă plutitor care i-a spintecat fundul, transatlanticul s-a înecat.

Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i-a cerut să ia drumul cel mai scurt, deşi mai periculos, numai să poată trâmbiţa în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decât toate celelalte transatlantice.

Cu învoirea comandantului am plecat trei inşi să facem vizita întregului vapor — doi ofiţeri de marină şi un inginer naval.

Pentru înconjurul punţilor trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atât de lată încât se poate aşeza o linie de tramvai, rămânând loc pentru trotuare şi vehicule. Coşurile sunt aşa de largi încât un tren ar încăpea ca într-un tunel. În magaziile de provizii şi în camerele refrigerente, se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, cincisprezece mii de păsări, douăzeci mii ouă, zece mii jamboane, şase mii kilograme unt, două mii kilograme ceai şi cafea.

Saloane luxoase cu pilaştri, panouri şi vitraje, care îţi dau iluzia că te găseşti într-un vechi palat regal. Covoare de Persia şi Smirna, mobile de mahon şi palisandru. Candelabre imitate după lanternele vechilor nave olandeze. Pe ultimele construcţii transatlantice sunt realizate pe deplin fantaziile lui Jules Verne.

1. 6867947. Iulie — Sărbătoarea naţională americană

La răsăritul soarelui, chiar în clipa când muchia aurie se iveşte scânteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalţă deodată, pe toată lungimea vasului, marele pavoaz: sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineaţă. La unul din vârfurile catargelor fâlfâie măreţ drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt — culorile germane.

La ora zece toată lumea e pe punte. Echipajul vaporului în ţinută de ceremonie. Comandantul german spune câteva cuvinte pe englezeşte arătând grav spre steagul american. Un gornist dă un semnal lung şi fanfara bordului începe imnul american. Mulţimea flutură batistele şi nişte steguleţe improvizate. Un cor monstru de sute de voci acompaniază fără măsură, notele metalice care vibrează prelungite în aer, până se pierd în largul oceanului.

Lângă mine doi tineri negri, eleganţi, complet în tenis alb, deschid nişte guri oribile cântând aprinşi cu ochii ţintă sus la drapelul american.

Un bătrân decorativ, c-o redingotă până la genunchi, se suie pe o estradă — primarul Filadelfiei care se întorcea de la Londra. Statură herculeană... cap interesant... barbă albă şi coamă de leu bătrân. Vocea lui tunătoare domină larma mulţimii, forfotul maşinii şi zgomotul valurilor. Citeşte tare, cu ton biblic, Convenţia — declaraţia de independenţă a Statelor Unite şi părţi din Constituţia redijată de Franklin. Invocă apoi solemn protecţia lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Şi după ce aminteşte de Washington şi Lincoln, se întoarce şi, cu un gest larg îndreptat spre mulţimea emigranţilor, pronunţă clar, în trei limbi, o francă declaraţie: „Noi suntem cosmopoliţi!...” O rasă superioară a ieşit din măduva tuturor celorlalte rase... esenţa tuturor energiilor omeneşti şi-a găsit loc în pământul făgăduinţei... cu braţele deschise marea naţiune îi primeşte pe toţi pentru a-i face cetăţenii unei patrii noi şi binefăcătoare...

Desigur, mulţi nu înţelegeau cuvintele rostite, dar toţi urmăreau emoţionaţi elanul apostolic al vorbitorului, care încheie cu un gest hotărât, arătând sus spre drapelul înstelat — emblema patriei — care fâlfâia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul oceanului.

Un grup de fete, cu steguleţe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul naţional: flag of the free.

Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îţi aducem ţie!
Pe ocean ca şi pe ţărm tu fâlfâi mai mândru decât toate celelalte,
Lozinca noastră să se înalţe tot mai sus si fără încetare:
Unire şi libertate acum şi în totdeauna!”

Noi, cei din grupul latin, ne ţineam retraşi urmărind de departe desfăşurarea solemnităţii. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenţie discursul Americanului, începu:

— N-am putut înţelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranţii, moleculele acestea umane, mobile, disparate şi flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conştiinţă comună, o naţie distinctă cu noţiunea de stat şi patrie? Cum pot fi cosmopoliţi şi patrioţi în acelaşi timp? Cum pot emigranţii, care urmăresc politica din ţara lor de origină, să fie în acelaşi timp şi buni patrioţi americani?

— E drept — răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America — că emigranţii au două patrii, dar asta numai în prima generaţie. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru cu un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. În ţările noastre bătrâne ideea de patrie e aşa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. În America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetăţenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent şi mai mult încă din viitor. Pentru ei misterul nu-i în urmă ci înainte. Cu drept cuvânt s-a zis de multe ori ca America e în primul rând o societate mare economică şi in al doilea rând o societate politică şi istorică.

Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, aşa cum se înţelege în Europa, cu o mamă foarte bătrână, care ne-a dat sângele şi laptele ei — venerată şi adorată dintr-un instinct de aceiaşi natură ca religia şi superstiţiile ei. Simţim datoria s-o servim şi să ne jertfim viaţa la nevoie, fără să ne gândim dacă nu avem mai multe obligaţii decât avantaje de la ea. Pentru Americani, patria, Marea Republica, este ca o femeie tânără bine înzestrată, luată de curând în căsătorie. Pentru ei patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu-i concentrat, nu cere o abnegaţie. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorităţii şi al forţei. Un patriotism burghez care nu porneşte din imaginaţia şi poezia trecutului. E datorat unui spirit public, viguros şi clar al prezentului şi al faptelor. Salvarea statului nu-i decât salvarea intereselor. În patriotismul lor, Americanii au orgoliu şi iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăţi noi, o mare democraţie înţeleaptă, puternică şi înfloritoare.