Perlele marii de Nora Roberts

CAPITOLUL 1

Satul Ardmore stătea cuibărit pe coasta de sud a Irlandei, în comitatul Waterford, cu Marea Celtică întinsă la picioare. Digul de piatră se arcuia în jurul lui, urmărind conturul plajei cu nisip auriu.

În vecinătate, satul se lăuda cu un grup de faleze pitorești, așternute cu iarbă, și un hotel agățat de ele.

Dacă aveai chef, puteai face o plimbare plăcută, deși nu lipsită de efort, pe o cărare îngustă din jurul promontoriului, iar pe culmea primei coline se înălțau ruinele oratoriului și ale fântânii Saint Declan.

Priveliștea merita ascensiunea, cu cerul, marea și satul întinse dedesubt. Era pământ sfânt, și cu toate că acolo erau îngropați destul morți, numai un singur mormânt avea inscripții pe piatra de căpătâi.

Satul însuși avea străzi îngrijite și căsuțe zugrăvite mereu proaspăt, unele cu tradiționalele acoperișuri de crengi, și câteva coline abrupte.

Florile creșteau din abundență, revărsându-se din lădițele de la ferești, coșuri și ghivece. Alcătuiau un tablou încântător, iar sătenii se mândreau să fi câştigat premiul Tidy Town, cu doi ani în urmă.

Pe Tower Hill se vedea un frumos turn rotund, cu acoperișul său conic încă intact și ruinele catedralei din secolul al XII-lea construită în cinstea Sfântului Declan.

Oamenii erau gata să-ți spună, dacă te întrebai, că Declan venise cu treizeci de ani înaintea bunului Sfânt Patrick.

Nu că s-ar fi lăudat, nu făceau decât să te pună în temă.

Cei interesați de asemenea probleme găseau exemple de încrustații oghame pe pietrele puse la păstrare în catedrala fără acoperiș și arcade romane tocite de vremuri și vânturi, dar încă demne de studiu.

Însă satul în sine nu făcea nici o încercare de a atinge o asemenea măreție.

Nu era decât o localitate plăcută, cu vreo două prăvălii și câteva case construite la distanță de frumoasele plaje nisipoase.

Pe indicatorul localității Ardmore era adăugat cuvântul FAILTE, care însemna „bine ați venit”.

Tocmai combinația de istorie veche și simplitate a caracterului și a ospitalității era aceea care-l interesa pe Trevor Magee.

Strămoșii lui proveneau din Ardmore și din Old Parish.

Însuși bunicul său se născuse aici, într-o căsuță de lângă Ardmore Bay, și-și trăise primii ani de viață inspirând aerul umed al mării, plimbându-se de mână cu mama lui pe ulițele satului sau pe plajă.

Își părăsise satul și țara, luându-şi cu el în America soția și fiul.

Nu se mai întorsese niciodată și, din câte știa Trevor, nici nu mai privise vreodată în urmă.

Irlanda, Ardmore și familia Dennis Magee nu mai erau pomenite decât rareori.

Prin urmare, imaginea satului Ardmore în mintea lui Trevor avea un aer de sentimentalism și curiozitate, iar motivele pentru care îl alesese erau de natură personală.

Însă Trevor Magee își putea permite capricii personale. Era un om care clădise și care, la fel ca bunicul și tatăl lui înaintea sa, construise inteligent și cu spor.

Bunicul lui își câştigase existența zidind și se îmbogățise speculând proprietăți în timpul celui de-al doilea război mondial și după aceea, până când cumpărarea și vânzarea acestora ajunseseră să formeze principala lui ocupație, ziditul revenindu-le celor pe care-i angaja.

Bătrânul Magee nu fusese mai sentimental față de începuturile lui muncitorești decât față de propria sa patrie. Din câte își amintea Trevor, omul acela nu nutrise nici un fel de sentimente.

Dar Trevor moștenise inima și mâinile constructorului, precum și simțul rece și aspru al omului de afaceri, și învățase să le folosească și pe unele și pe altele.

Avea să le întrebuințeze și aici, adăugând o undă de sentiment pentru a-și construi sala de spectacole, o clădire tradițională pentru muzica tradițională, cu intrarea prin cârciuma deja existentă care aparținea familiei Gallagher.

Încheiase tranzacția cu frații Gallagher, desțelenind pământul pentru proiect încă înainte de a-și fi putut găsi timpul pe care voia să-l petreacă la fața locului.

Însă acum sosise și intenționa să facă mai mult decât doar să semneze cecuri și să privească.

Voia să pună osul la treabă.

 

În dimineața aceea, Trevor ieșise din casa pe care o închiriase pe durata șederii, îmbrăcat într-o geacă de doc și cu o cană de cafea aburindă în mână.

Acum, după câteva ore, geaca fusese aruncată în lături, iar pe spatele cămășii îi apăruse o dâră închisă de sudoare.

Ar fi dat o sută de lire sterline pentru o bere rece.

Cârciuma se afla la mică distanță de șantier. Știa că, la amiază, era plină de clienți.

Dar nu-și putea potoli setea cu o halbă de bere rece, când le interzicea angajaților să bea la locul de muncă.

Își răsuci umerii, privind prin jur.

Autobetoniera duduia monoton, oamenii strigau, dând sau primind ordine.

Muzica muncii, își spuse Trevor. Niciodată nu se sătura s-o asculte.

Acesta era un dar de la tatăl lui. Învățătura pornind de la zero fusese crezul lui Dennis junior în viață, iar reprezentantul celei de-a treia generații de Magee făcuse tocmai acest lucru.

Timp de peste zece ani - cincisprezece, dacă număra și verile în care asudase pe șantiere de construcții - învățase tot ceea ce însemna munca de zidar.

Durerile de șale, sângele și febra musculară.

La treizeci și doi de ani, petrecea mai mult timp în sălile de ședințe și la întâlniri de afaceri decât pe schele, dar nici un moment nu-și pierduse satisfacția de a da el însuși cu ciocanul.

Intenționa ca, în Ardmore, pentru sala de spectacole, să-și acorde tocmai această plăcere.

O privea pe femeia scundă cu șapcă decolorată și cizme scâlciate cum dădea târcoale, gesticulând în timp ce betonul umed aluneca prin jgheab.

Se cățăra peste grămezi de pietre și nisip, lovea cu hârlețul în jgheab și-i striga operatorului să se oprească, după care intra în mocirlă, împreună cu ceilalți muncitori, ca să netezească stratul de beton.

Brenna O’Toole, își spuse Trevor, bucuros că-și urmase instinctele.

Angajarea ei și a tatălui său ca maiștri de proiect fusese o manevră inspirată.

Nu numai pentru talentele lor de constructori, ci și pentru că știau satul, și pe locuitorii acestuia, aveau grijă ca munca să decurgă lin și oamenii să fie mulțumiți și productivi.

Într-un asemenea proiect relațiile cu publicul erau la fel de importante ca o temelie solidă.

Da, într-adevăr, lucrau extraordinar de bine. Cele trei zile de când se afla în Ardmore îi demonstraseră că nu greșise alegându-i pe O’Toole și O’Toole.

Când Brenna ieși din nou, Trevor îi întinse mâna s-o ajute.

— Mulțumesc.

Brenna își înfipse cazmaua în pământ, rezemându-se de coada ei.

În pofida cizmelor murdare și a șepcii pleoștite, arăta ca o zână.

Avea pielea ca smântâna irlandeză, iar de sub șapcă îi scăpau câteva bucle roșii.

— Tim Riley a spus că nu va mai ploua încă o zi, două, iar el nu prea greșește în problemele astea. Cred că lespedea se va usca înainte de a trebui să vă faceți griji cu vremea.

— Ați făcut progrese considerabile încă dinainte de a ajunge eu aici.

— Sigur, și o dată ce ne-ați dat liber, n-am mai avut motive să așteptăm. O să vă turnăm o fundație bună și solidă, domnule Magge, și-o vom face la termen.

— Trev.

— Da, Trev.

 Brenna își dădu șapca pe spate, pentru a-l privi în ochi; el avea cu cel puțin un cap peste statura ei de un metru și cincizeci și cinci, chiar și încălțată cu cizmele.

— Oamenii pe care i-ai trimis din America formează o echipă extraordinară.

— Întrucât i-am ales personal, unul și unul, îți dau dreptate.

Tonul lui părea puțin cam fudul, dar nu neprietenos.

— Deci, nu alegi niciodată și femei?

Trevor zâmbi alene, astfel încât hazul păru să i se aștearnă încet pe chip, până ajunse și în ochii de culoarea fumului de turbă.

— Ba da, cum să nu, și cât de des posibil. Atât în interes profesional, cât și în alte interese. Pentru proiectul ăsta am repartizat-o pe una dintre cele mai bune tâmplărițe ale mele. Va fi aici săptămâna viitoare.

— Mă bucur să aflu că vărul meu Brian n-a greșit în privința asta. A spus că angajezi oamenii după talent, nu după sex.

Arătând cu capul spre șantier, Brenna adăugă:

— Japița asta gălăgioasă de betonieră o să ne mai țină companie un timp. Mâine se întoarce Darcy din vacanță și pot să-ți spun c-o să ne facă la toți capul mare c-o deranjăm.

— E un zgomot pozitiv. Al construirii.

— Și eu am fost întotdeauna de aceeași părere.

Stătură un moment tăcuți, în timp ce autobetoniera își voma ultimul metru de beton.

— Îți fac cinste cu masa, spuse Trevor.

— Nu te refuz.

Brenna scoase un șuierat, pentru a atrage atenția tatălui ei, apoi mimă cu mâna mâncatul.

Mick răspunse cu un zâmbet și un gest, după care se reapucă de treabă.

— E într-al nouălea cer, comentă Brenna, în timp ce se duceau să-și clătească cizmele. Nimic nu-l face pe Michael O’Toole mai fericit decât să fie în mijlocul unui șantier - cu cât mai noroios, cu atât mai bine.

Satisfăcută, Brenna tropăi de câteva ori din picioare, apoi ocoli spre ușa bucătăriei.

— Sper să vizitezi și zona cât stai aici, în loc să te cufunzi numai în muncă.

— Am de gând să văd împrejurimile.

Ceva îl atrăsese spre Irlanda, spre Ardmore, timp de peste un an. În visuri.

— A, iată un bărbat arătos care face lucrul la care se pricepe cel mai bine, comentă Brenna, deschizând ușa bucătăriei. Ce ne-ai pregătit pentru azi, Shawn?

Shawn se întoarse de la enorma mașină de gătit veche, înalt și deșirat, cu părul negru lățos și ochii de un albastru cețos.

— La specialitate avem supă de spanac-de-mare și sandvișuri cu carne de vită. Bună ziua îți doresc, Trevor. Te muncește asta mai tare decât s-ar cuveni?

— Ține lucrurile în mișcare.

— Așa și trebuie, căci bărbatul din viața mea e un greoi. Mă întreb, Shawn, dacă ai mai ales vreo melodie, două, să i le-arăți lui Trevor?

— Am fost ocupat să-mi servesc proaspăta soție. E o ființă pretențioasă.

Spunând acestea, luă între mâini fața Brennei și o sărută.

— Ieși afară din bucătăria mea. Și-așa-i o zăpăceală destul de mare aici, fără Darcy.

— O să se-ntoarcă mâine, iar până la ora asta o vei fi blestemat deja de-o duzină de ori.

— Păi tu de ce crezi că-i duc dorul? Dă-i comanda lui Sinead, îi spuse el lui Trevor. E o fată bună, iar Jude a noastră a lucrat cu ea. Are nevoie doar de puțină practică.

— Sinead e o prietenă a surorii mele, Mary Kate, îi spuse Brenna lui Trevor, în timp ce împingea ușa batantă dintre bucătărie și cârciumă. O fată bună de felul ei, chiar dacă puțin cam împrăștiată la creier. Vrea să se mărite cu Billy O'Hara, iar în momentul de față asta-i suma completă a ambițiilor ei.

— Iar Billy O'Hara ce are de spus?

— Nefiind tocmai la fel de ambițios ca Sinead, Billy își ține gura. Bună ziua îți doresc, Aidan.

— Și eu ție.

Cel mai vârstnic dintre frații Gallagher lucra la bar. Cu mâinile pe robinete, ridică privirea.

— Deci, luați masa la noi?

— Într-adevăr. Văd că ești ocupat.

— Dumnezeu să binecuvânteze autobuzele cu turiști.

Făcând cu ochiul, Aidan împinse două halbe de bere pe bar, spre mâinile care le așteptau.

— Vrei să ne luăm mâncarea la bucătărie?

— Nu e nevoie, decât dacă sunteți foarte grăbiți.

Ochii lui, de un albastru mai intens decât cei ai fratelui său, scrutară salonul.

— Serviciul merge o idee mai încet decât de obicei. Dar au mai rămas una, două mese libere.

— Îl lăsăm pe șef să hotărască.

Brenna se întoarse spre Trevor.

— Cum preferi?

— Hai să ocupăm o masă.

Era mai bine să vadă cu ochii lui cum mergeau afacerile.

O urmă afară și se așezară la una dintre mesele în formă de ciupercă.

Se auzea un murmur de conversații, prin aer plutea un fum subțire și mirosul de drojdie al berii.

— Iei o halbă? îl întrebă Brenna.

— Numai după ce se termină programul.

Cu buzele tresărindu-i, Brenna se rezemă de spătar.

— Așa am auzit și eu, de la unii dintre oameni. Se vorbește că, în privința asta, ești un tiran.

Nu-l deranja cuvântul „tiran”. Însemna că era stăpân pe situație.

— Ar fi cel mai corect cuvânt.

— Am să-ți spun un lucru, s-ar putea să-ți fie cam greu să aplici o asemenea regulă pe-aici. Mulți dintre cei care vor munci pentru tine au supt Guinness încă din fașă și le e o băutură la fel de firească precum laptele de mamă.

— Și mie îmi place, dar când un bărbat sau o femeie lucrează pe timpul meu, se mulțumește numai cu laptele de mamă.

— A, ești un om dur, Trevor Magee, comentă ea, râzând. Deci, ia spune-mi, cum îți place Faerie Hill Cottage?

— Foarte mult. E confortabilă, eficientă, liniștită și are niște vederi de ți se pune un nod în gât. Exact ceea ce căutam, așa că-ți sunt recunoscător că mi-ai găsit-o.

— Nici o problemă, absolut nici una. Este în familie. Cred că lui Shawn îi e dor de bucătărioara de acolo, întrucât casa pe care ne-o construim mai are mult până să fie gata. E mai mult decât locuibilă, adăugă ea, întrucât acesta era unul dintre actualele lor subiecte spinoase, dar mă gândesc să mă concentrez asupra bucătăriei, în zilele libere, ca să fie mai mulțumit.

— Mi-ar plăcea s-o văd.

— Serios?

Surprinsă, Brenna înclină capul.

— Mă rog, ești binevenit oricând. Am să-ți dau îndrumările. Te superi dacă spun că nu mă așteptam să fii atât de prietenos pe cât pari?

— La ce te așteptai?

— Mai degrabă la un rechin, și sper că asta nu te jignește.

— Nu mă jignește. Și depinde în ce ape înot.

Ridică privirea și se lumină la față, când de masă se apropie soția lui Aidan.

Dar, când dădu să se ridice, Jude îi făcu semn să rămână așezat.

— Nu, nu stau, dar mulțumesc oricum.

Își rezemă o mână pe abdomen, unde se vedea că sarcina era foarte înaintată.

— Bună, eu sunt Jude Frances și azi voi fi ospătărița voastră.

— N-ar trebui să umbli așa de colo-colo, cărând tăvi.

Jude oftă în timp ce scotea carnetul cu comenzi.

— Parc-ar fi Aidan. Mă odihnesc când simt nevoia și nu car nimic greu. Sinead nu se descurcă singură.

— Nici o grijă, Trevor. Păi, propria-mi mamă, Dumnezeu s-o binecuvânteze, a scos cartofi, chiar în ziua nașterii mele, iar după ce m-a adus pe lume s-a dus să-i prăjească.

La vederea ochilor îngustați ai lui Trevor, Brenna chicoti.

— Mă rog, poate n-o fi fost chiar așa, dar fac rămășag că ar fi putut s-o facă. Eu iau supa de azi, dacă nu te superi, Jude, și... un pahar de lapte, adăugă, cu un zâmbet ștrengăresc spre Trevor.

— La fel, spuse el, plus sandvișul.

— Inspirată alegere. Le aduc imediat.

— E mai puternică decât pare, îi spuse Brenna, când Jude trecu la altă masă. Și mai încăpățânată. Acum, că și-a găsit direcția, ca să zic așa, nu va face decât să muncească și mai mult pentru a dovedi că poate face ceea ce-i spui că n-ar trebui. Aidan n-o lasă să întreacă măsura, îți dau cuvântul meu. Omul ăsta o adoră.

— Da, am observat. Frații Gallagher par să fie devotați nevestelor lor.

— N-ar strica să fie, altfel nevestele vor ști în mod sigur de ce.

Relaxată, își întinse picioarele și-și scoase șapca. Buclele roșcate i se revărsară pe umeri.

— Și nu ți se pare „prea rustic”, cred c-ar trebui să spun, aici la țară, după ce te-ai obișnuit în New York City?

Trevor se gândi imediat la șantierele pe care le cunoscuse: alunecări de noroi, inundații, călduri arzătoare, mici vandalisme și sabotaje.

— Deloc. Satul e exact așa cum mă așteptam, după rapoartele lui Finkle.

— A, da, Finkle.

Și-l amintea foarte bine pe cercetașul lui Trevor.

— Iată un om care cred că preferă confortul urban. Dar, în fond, tu nu ești atât de... părtinitor.

— Sunt foarte părtinitor, depinde. De-asta am încorporat cea mai mare parte a planurilor tale în proiectul teatrului.

— Ăsta-i un compliment delicios și parșiv.

Și nimic nu i-ar fi plăcut mai mult.

— Cred că tindeam mai mult spre unghiul personal. Țin în mod special la căsuța de pe Faerie Hill și nu eram sigură dacă aveai s-o găsești pe gustul tău. Dacă stau să mă gândesc, cred că un om cu un trecut ca al tău ar fi fost mai degrabă înclinat să stea la un hotel de pe faleză, cu cameriste, restaurant și așa mai departe.

— Camerele de hotel îmi dau întotdeauna o senzație de claustrare. Și găsesc că e interesant să stau în casa unde s-a născut, a trăit și a murit femeia care a fost logodită cu unul dintre strămoșii mei.

— A fost o femeie minunată, bătrâna Maude, o femeie înțeleaptă.

În timp ce vorbea, Brenna nu scăpa din ochi chipul lui Trevor.

— Mormântul ei e lângă fântâna Sfântului Declan, iar acolo poți să-i simți prezența. Nu ea e cea care bântuie acum prin casă.

— Atunci, cine?

Brenna înălță din sprâncene.

— Deci, nu cunoști legenda? Bunicul tău s-a născut aici, și tatăl tău, deși era încă mic când au plecat spre America. Totuși, a venit în vizită, cu mulți ani în urmă. Nici unul dintre ei nu ți-a spus povestea lui Lady Gwen și a Prințului Carrick?

— Nu. Deci, cea care bântuie casa e Lady Gwen?

— Ai văzut-o?

— Nu.

Trevor nu fusese crescut cu legende și mituri, dar în vene avea destul sânge irlandez ca să-și pună întrebări în legătură cu ele.

— Însă se simte în casă o senzație feminină, aproape o mireasmă, așa că sorții sunt în favoarea cucoanei.

— Aici ai dreptate.

— Cine era? Cred că, dacă împart locuința cu o stafie, ar trebui să știu câteva ceva despre ea.

Nu alunga nepăsător subiectul, nu manifesta o indulgență amuzată față de irlandezi și legendele lor, observă Brenna.

— Iarăși mă surprinzi. Stai să văd ceva, mai întâi. Vin imediat.

Fascinant, medită Trevor. Se alesese cu o fantomă.

O poveste reușită cu stafii putea atrage oamenii la spectacole cu tot atâta succes ca o cârciumă bine gospodărită. Totul ținea de atmosferă.

Continuă să cocheteze cu această idee, în timp ce scruta salonul.

Nu-i trecea prin minte că, așa cum stătea acolo, în hainele de lucru, cu părul blond închis ciufulit după munca de dimineață, arăta mai mult a localnic decât a vizitator.

Avea un chip îngust, osos, care te ducea cu gândul la un războinic sau eventual la un cărturar, dar mai greu la un om de afaceri.

Femeia cu care fusese la un pas de a se căsători spusese că părea sculptat și cizelat de un geniu nebun.

O mică cicatrice îi marca bărbia, de pe urma unei furtuni care spărsese geamurile la Houston, în timpul unei tornade, sporindu-i impresia generală de duritate.

Era un chip care rareori dădea ceva de gol - decât dacă era în avantajul lui Trevor Magee.

În acel moment, avea o expresie rece și închisă, care redeveni prietenoasă când Brenna reveni spre masă, împreună cu Jude.

Trevor observă că Brenna aducea tava.

— Am rugat-o pe Jude să-și sacrifice câteva momente ca să ia loc și să-ți povestească despre Lady Gwen, anunță Brenna, începând să pună mâncarea pe masă. E o seanachais.

La vederea sprâncenei înălțate a lui Trevor, Jude clătină din cap:

— Asta înseamnă povestitor, în gaelică. De fapt, nu sunt așa ceva, eu doar...

— Și i-a fost publicată cartea, iar acum scrie încă una.

— Brenna, își dădu Jude ochii peste cap.

— Am s-o caut. Unele dintre versurile cântecelor lui Shawn povestesc legende. Este o veche tradiție.

— O, asta o să-i placă.

Radioasă, Brenna luă tava.

— O duc eu, Jude, și-am s-o muștruluiesc puțin pe Sinead din partea ta. Tu începe. Am auzit de prea multe ori povestea asta.

— Are energie cât douăzeci de oameni, comentă Jude, puțin cam obosită, luându-şi ceașca de ceai.

— Mă bucur că am găsit-o pentru proiectul ăsta. Sau că m-a găsit ea pe mine.

— Aș spune că amândoi sunt perfecți, de vreme ce și unul și altul sunteți atât de energici...

Se întrerupse brusc, jenată.

— N-am spus-o în sens negativ.

— Nici n-am luat-o așa. Mișcă bebelușul? Ai o anumită expresie, îi explică Trevor. Sora mea tocmai l-a făcut pe al treilea.

— Al treilea?!?

Jude răsuflă zgomotos.

— Am momente când mă întreb cum am să mă descurc cu unul singur. E activ. Dar va trebui să mai aștepte vreo două luni.

Își plimbă o mână încet, în cercuri, peste burta proeminentă, în timp ce sorbea din ceai.

— S-ar putea să nu știi, dar până acum un an și ceva am locuit la Chicago.

Trevor scoase un sunet evaziv. Sigur că știa, primise rapoarte amănunțite.

— Planul meu era să vin aici pentru șase luni, să locuiesc în casa unde a stat bunica mea după ce și-a pierdut părinții. O moștenise de la verișoara ei Maude, care a murit la scurt timp înainte de sosirea mea.

— Femeia cu care a fost logodit unchiul meu.

— Într-adevăr. În ziua în care am ajuns ploua. Mă rătăcisem, și nu numai din punct de vedere geografic. Toate mă iritau.

— Ai venit singură, în altă țară? înclină Trevor capul. O asemenea femeie nu mi se pare că poate fi ușor enervată.

— La fel ar spune și Aidan.

Și, din acest motiv, se simțea cât se putea de bine.

— În orice caz, am oprit pe stradă, pe alee de fapt, în fața unei case mici, cu acoperiș de crengi. Și, la fereastra de sus, am văzut o femeie. Avea o față frumoasă și tristă, și păr blond-deschis, revărsat în jurul umerilor. S-a uitat la mine, privirile ni s-au întâlnit. Apoi a apărut Brenna. Se părea că nimerisem din greșeală chiar la mine acasă, iar femeia pe care o văzusem, sus, la fereastră era Lady Gwen.

— Fantoma?

— Da, într-adevăr. Pare imposibil, nu-i așa? Sau, în orice caz, irațional. Dar îți pot spune exact cum arăta. Am desenat-o. Și nu știam despre legendă când am ajuns aici, nimic mai mult decât pari să ști tu acum.

— Mi-ar plăcea s-o ascult.

— Atunci, am să ți-o spun.

Jude făcu o pauză când Brenna reveni, se așeză și începu să se înfrupte din mâncare.

Povestea într-un mod foarte firesc, remarcă Trevor. Avea un ritm natural și lin, care atrăgea ascultătorul în poveste.

Îi spuse despre o tânără fată care locuise în casa de pe colina zânelor. O femeie care ținuse la tatăl ei, întrucât mama îi murise la naștere, care-și îngrijea casa și grădina și era foarte mândră..

Sub panta verde a colinei se afla strălucirea argintie a plutei zânelor, palatul unde domnea Carrick, ca prinț.

Și el era mândru, și foarte chipeș, cu o coamă lungă de păr negru ca pana corbului și ochi de un albastru arzător.

Acești ochi au văzut-o pe tânăra Gwen, iar ai ei s-au oprit asupra lui.

I-a cuprins dragostea, pe muritoare și pe prințul din neamul zânelor, iar noaptea, când ceilalți dormeau, el o ducea în zbor pe marele lui cal înaripat. Niciodată nu vorbeau despre această iubire, căci mândria le amuțea cuvintele.

Într-o noapte, tatăl lui Gwen s-a trezit și a văzut-o descălecând de pe calul lui Carrick.

Temându-se pentru ea, a logodit-o cu altul și i-a poruncit să se mărite fără întârziere.

Carrick a zburat cu calul lui spre soare și i-a adunat scânteile arzătoare în punga lui de argint.

Când Gwen a ieșit din casă ca să-l întâlnească, înainte de nuntă, a desfăcut punga și i-a turnat la picioare diamante, nestematele soarelui.

„Ia-le, și pe mine odată cu ele”, a spus el, „căci ele sunt pasiunea mea pentru tine.” I-a făgăduit nemurirea și o viață plină de bogății și glorie.

Dar nici o clipă n-a vorbit, nici chiar atunci, despre iubire.

Așa că Gwen l-a refuzat și i-a întors spatele. Diamantele care zăceau pe iarbă s-au preschimbat în flori.

De două ori a mai venit la ea, a doua oară când Gwen își purta în pântec întâiul copil.

A deșertat din punga argintie perle, lacrimile lunii, pe care le adunase pentru ea. Iar acestea, i-a spus el, erau dorul lui de dânsa. Dar dorul nu e iubire, iar Gwen i se juruise altuia.

Când Gwen a întors spatele, perlele s-au transformat în flori.

Mulți ani au trecut până când Carrick a venit ultima dată, ani în care Gwen și-a crescut copiii, și-a îngrijit soțul bolnav și l-a îngropat, ea însăși fiind de-acum foarte bătrână.

Ani în care Carrick meditase trist în palatul lui și străbătuse cerul pe cal.

S-a cufundat în mare, ca să-i smulgă din inimă ultimele daruri pentru ea.

Pe acestea i le-a turnat la picioare, safire scânteietoare care scăpărau în iarbă. Fidelitatea lui față de ea.

Iar când acum, în sfârşit, a vorbit despre iubire, Gwen n-a putut decât să plângă cu lacrimi amare, căci viața ei era pe sfârşite.

I-a spus că era prea târziu, că niciodată nu avusese nevoie de bogății sau de promisiuni de glorie, ci numai să știe că o iubea, că o iubea destul încât ea să-și poată înlătura temerile și să renunțe la lumea ei pentru a lui.

Și, când s-a întors și de astă dată să-l părăsească, durerea și furia lui s-au dezlănțuit, în vraja pe care a legat-o.

Gwen n-avea să-și mai găsească liniștea fără el, și nici n-aveau să se mai revadă până când, de trei ori, trei perechi de îndrăgostiți se întâlneau și, acceptându-se unul pe altul, primejduindu-și inimile, cutezau să aleagă iubirea mai presus de orice.

 

Trei sute de ani, își spuse mai târziu Trevor, în timp ce intra în casa unde locuise și murise Gwen. Îndelungată așteptare.

O ascultase pe Jude spunându-i legenda cu vocea ei calmă, de povestitoare, fără s-o întrerupă. Nici măcar ca să-i spună că unele fragmente din poveste le cunoștea și el. Într-un fel, le știa.

Le visase.

Nu-i spusese că și el ar fi putut-o descrie pe Gwen, până la verdele marin al ochilor și linia arcuită a obrazului. Și pe ea o visase.

Și, își dădea Trevor seama, fusese cât pe ce să se însoare cu Sylvia fiindcă îi amintise de acea imagine din vis. O femeie blândă, cu un fel de a fi simplu.

Totul ar fi trebuit să meargă de minune între ei, își spuse, în timp ce urca la etaj, să facă un duș. Încă îl mai irita faptul că nu se întâmplase așa. În ultimă instanță, pur și simplu nu se potriviseră.

Ea își dăduse seama prima și, cu blândețe, îl lăsase să plece înainte ca Trevor să recunoască faptul că deja era cu ochii spre ușă.

Poate că asta îl deranja cel mai mult. Nu avusese curtoazia de a pune el capăt relației.

Deși Sylvia îl iertase, el unul mai avea până să-și ierte propria faptă.

Simți mirosul în clipa când păși în dormitor. Delicat, feminin, ca al unor petale de trandafir proaspăt căzute pe iarba înrourată.

— O fantomă care-și dă cu parfum, murmură Trevor, cu un amuzament ciudat. Mă rog, dacă ești pudică, poți să te întorci cu spatele.

Și, spunând acestea, se dezbrăcă în locul unde stătea, apoi intră în baie.

Își petrecu restul serii singur, lucrând la hârtii, apoi luă o bere și ieși cu ea în ultimele raze de lumină ale asfințitului, ascultând tăcerea dureroasă și privind cum stelele se trezeau licăritor la viață.

Tim Riley, cine naiba o mai fi fost și ăla, părea să aibă dreptate.

Încă nu se anunța ploaie. Fundația pe care o turna avea să se întărească perfect.

Când se răsuci să intre înapoi în casă, o mișcare fulgerătoare deasupra capului îi atrase atenția, o dâră argintie pe cerul întunecat.

Dar, când o căută din nou cu privirea, îngustându-şi ochii, nu văzu decât stelele și luna în primul pătrar care tocmai răsărea.

O stea căzătoare, conchise el.

O stafie era una, dar un cal înaripat călărit de un prinț al zânelor era cu totul altceva.

Însă avu impresia că auzea cântul voios al fluierelor și flautelor dănțuind peste tăcere, în timp ce închidea ușa casei pentru noaptea aceea.