Renasterea in Peninsula Italica referat
Renaşterea, care apare in secolul XV în Peninsula Italică, reprezintă o “trezire” după lungul proces al Evului Mediu. Câteva personaje speciale par să se dezmorţească după această perioadă de somn şi de linişte, întorcând privirea spre alte momente ale istoriei.
Primii renascentişti se întorc în special spre lumea clasică, pe care o concep în mod fundamental ca fiind configurată de greci şi de romani, dar, într-o anumită măsură, şi de egipteni, de perşi şi de toţi aceia care au coborât în profunzimea minţii şi a cunoaşterii sacre. Se întorc spre trecut ca şi cum ar căuta nişte seminţe foarte necesare în acest moment istoric pe care le-a fost dat să-l trăiască.
În general, această întoarcere în timp, această căutare a rădăcinilor clasice, nu înseamnă doar o simplă căutare istorică. Renascentistul nu se mulţumeşte să cerceteze istoria clasicilor, ceea ce au făcut,ceea ce au gândit. El caută seminţele vieţii şi ceea ce-şi doreşte e să le aducă în prezent, să le activeze, să le adapteze, să le dea formele necesare pentru a le transforma în ceva util. Pentru Renaştere, istoria este o devenire ciclică în care se remarcă perioade de aur, perioade culminante în care predomină înţelepciunea şi puritatea. Şi, în devenirea sa ciclică, această istorie trece de la aur la argint, la bronz şi la fier, iar în momentele de fier, în momntele dificile şi obscure, devine necesară recuperarea strălucirii seminţelor de aur.
Această mişcare care a început în Italia aduce cu sine o enormă transformare din punct de vedere cultural. Se schimbă concepţia despre Univers, despre cercetarea ştiinţifică ; există o nouă artă, o nouă formă de a concepe politica, noi idei despre religie şi mari schimbări în viziunea filozofică. Este ca şi cum dintr-o dată omul şi atitudinea sa înaintea vieţii ar face un salt în înălţime şi în profunzime.
Cuvântul pe care îl folosim pentru această perioadă atât de transcedentală în istorie este posibil să aibă chiar o rădăcină mistică. « Renaştere » înseamnă a re-naşte, înseamnă a face loc unui om nou din punct de vedere spiritual ; există încă din Antichitate o necesitate de regenerare, de redeşteptare sau de naştere a unui om diferit, a unui om mai elevat şi mai profund. « Renaşterea » se referă la o atitudine în faţa vieţii, la faptul că omul începe să se simtă o parte a lumii, o parte a naturii. Omul renascentist nu se consideră diferit şi, dacă se integrează şi studiază natura, o face tocmai pentru că, fiind o parte a ei, vrea să se studieze pe sine însuşi. E mult mai mult decât o religie sau, în orice caz, se poate vorbi despre o religie universală care înglobează în acelaşi timp ştiinţa, arta şi politica. Aceste patru aspecte deschid patru căi fundamentale care acoperă practic toate posibilităţile de activitate umană. În timpul Evului Mediu, fiinţa umană ca atare fusese lăsată pe un plan secundar, deoarece opera divină era cea fundamentală, marele ansamblu cosmic, iar omul rămânea supus unor legi determinate din care nu putea scăpa. Legile sunt aşa cum sunt şi omul poate face puţin îm faţa predeterminării acestei legislaţii divine.
Totuşi, în perioada Renaşterii se descoperă, graţie curentului umanist, cât de mare este valoarea fiinţei umane. Ea formează o parte a lumii, o parte a naturii şi a legilor ei, dar poate să gândească, să le înţeleagă şi, într-un mod activ, să modifice ceea ce îi stă în putere. Vechea pasivitate din secolele anterioare dispare în Renaştere deoarece omul simte pentru prima oară că istoria îi aparţine , că este un bun al său, că o poate mişca , dacă nu în linii mari , cel puţin în micile sale aspecte. Omul şi valoarea omului care gândeşte , care se ştie inteligent şi cunoaşte că puterea sa se află tocmai în această inteligenţă , care nu e străină de natură şi care îi permite să o înţeleagă, este aspectul cel mai semnificativ al acestei perioade.