TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI
JUBILARE
1
Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară.
Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizitatorilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun asemenea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călători într-un ceas.
Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemănarea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire.
Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor.
Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădăcinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga.
Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul.
Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfăţişare nevinovată.
Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci somnoros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane cilindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablourile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pentru combaterea epizotiilor.
Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conservate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre.
Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini.
Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi muiate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zimţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de catifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite.
Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.
Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntrecut faur.
Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea acestor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată inocenta lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le priveşte şi a suta oară nu-i vine să creadă.
Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît.
— Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?
2
— Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant...
— Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot?
Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătăsoasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare.
I se păru că nu le-a convins.
Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare
şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămăşiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostentativ, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat.
Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto.
Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretimpurii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între slujnice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfeclelor de nutreţ.
Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot neamul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încercat o martingală prodigioasă.
Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opoziţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al cocenilor de porumb!...”
Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai
aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou.
Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul.
De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea.
Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului.
— Bon! Alors nous continuons![1] se resemnă ameninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîncenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profesoral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena...
— Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intrarea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]...
— Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîndu-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phaseolus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte...
— Toto, mai încet, te rog!...
— Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învinuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hrănit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pretinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cultiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? Astăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi...
— Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tiradelor, în care oricine putea să recunoască patosul, vocabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la
clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon.
— Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!...
Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său.
Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase.
Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomădată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită.
— Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8]
Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire.
Dar numai o umbră şi numai o clipă.
— Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Margot, cînd s-au depărtat spţe uşă.
— Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova.
— Qu’est-ce qui’il fabrique?[11]
— Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a onorabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fosilele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică.
Verişoara mai tînără îl privi bănuitor:
— Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de profesor cu ţigara în gură pe bulevard.
Toto zîmbi unei amintiri nostime:
— Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12] E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricultură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a regelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu metodele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apucat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la modernizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare!
În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă.
Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i.
Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă comanda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.