VALPARAIZO
Trupele guvernamentale au recucerit
Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că şeful
rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo.
(RADOR)
De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri?
Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele du- ruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pustiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă.
Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii?
Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?
Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, absent şi cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm- beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, vânzătoarea de cărţi poştale stren- ţuită, provincialul care studiază cu sârguinţă de elev greu de cap lista de preţuri; nimic din ce e urât afară şi trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte.
De unde hohotirea aceasta de soare?
„Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele re- publicei braziliene.”
„Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenţilor s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte ştiri, pre- tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere strategică, pentru a ataca cu forţe noui”...
Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă.
Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru şi Puma cu ochii de chilimbar; peşteri cu mucezite co-
mori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizonierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca în şea.
Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate.
Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n’am fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta; ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu ochelarii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spânzurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic.
Cum ne înfiora emoţia, pe noi, feţele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti-mul rege al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili...
Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe al cărui al-
bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul constelaţiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute.
A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; halucinaţia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două-zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; fluturarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului... Şi ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domnişoara Lucia? Şi unde s’au scufundat, în ce negură, soarele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi un rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare s’au scufundat?
Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca viaţa din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie!
E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împăturit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape şi de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe, şi plăsmuire fermecătoare.
Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi.
FRAŢII INAMICI
CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s’au născut Tip şi Top.
A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, rugător şi mut, spre invitaţii său din celălalt capăt al mesei, şi a treia oară implorarea rămase fără efect.
Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii oameni de inimă şi săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, prin apă şi prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înţeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în şnur din tavan, într’o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- tivă în jâlţul din cestălalt capăt al mesei.
Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti-tuţionale. Îndârjiţi în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- pul între feluri se distanţase neobişnuit şi alarmant, pentru o masă cu tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu.
Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- locutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau reciproc în obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, cu milă, ură şi scârbă; iar la consideraţiuni generale de drept constituţional, anexau cu perfidie, aluzii şi insinuări de ordin strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- nuite şi la cine ştie ce presupuse interese ale adversarului cu pă- rere opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- teni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la capătul vieţii.
Era o desbatere după chipul şi atmosfera acelei epoci de întâmplări turburi, când ţara se întărâtase în două tabere: pen- tru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun.
Madam Eliz Vlădoianu îşi astupă cu oroare urechile, să se izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său paşnic, minunându-se prin ce necruţătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- vitaţi de rasă, se transformase într’o încăerare vulgară de zur- bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie.
În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- tea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care se depăr- tează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont.
Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr’un capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineţi, alţii stacojii, alţii livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- compus pe planşele manualelor de fizică. Toţi se provocau cu
ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de fiare carnivore, gata să-şi sfâşie reciproc beregatele.
Gazda suspină cu nedumerire:
— Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toţi? Şi ce-o fi fă- când oare Rugica de nu mai serveşte friptura?
Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, de astă dată adăugând glas subţire, gestului care apăsa în spaţiu butonul soneriei cu para inaccesibilă:
— Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, apăsat!
Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină argumentul adversarului.
Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruţat pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenţia neaştep- tată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele scurte să execute dorinţa doamnei Vlădoianu.
Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- du’şi în sfârşit dorinţa împlinită, respiră cu uşurare, ca biblicul centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul morţii, după ce ochii lui s’au îndestulat mângâiaţi la văzul minunei de mult aşteptată.
În tăcerea lăţită brusc, clopoţelul electric sbârnâi îndelung şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de oţel prin toate culuoarele deşarte, se isbi năuc de pereţii albi, până departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o fereastră deschisă, să scape afară, la aer.
Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- nerie care a irupt într’o casă pustie. N’ar fi ştiut să lămurească
de unde venea această siguranţă — dar nimeni nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului de oţel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât de bine domesticit şi stilat al casei Vlădoianu, printr’o conspira- ţie neînţeleasă, dezertat dela datorie.
Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- când odată cu bateria electrică, toată violenţa replicei adineori înăbuşită pe buze.
— Ajunge! suspină un glas.
Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe para de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche poziţie cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- versarului cu muniţiile sleite.
Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- mistiţiului, toţi oaspeţii reculeşi se desmeticiră din vrăjmăşia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilităţile. Îşi pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muştar sau să le servească un madrigal, anemic şi cuviincios.
Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, tre- cuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica în şorţ de dantele, nu se înfăţişase să înlocuiască farfuriile.
Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei generaţii de căs- nicii.
— Nu ştiu ce s’a întâmplat... Dar sunt sigură că s’a în- tâmplat ceva.
— Mă duc eu să văd, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniţi, cu spumoasă rochiţă albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- lui şi cu bucle bălane de heruvim.
Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde se afla cocoţată pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac şi o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică şi ameninţătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe.
Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister.
— Delicios copil! exclamă o doamnă.
— Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- cunoscu altă doamnă. E inocenţa personificată.
— Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud tot. De- aceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte nenorociţi... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângăreşte viaţa, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocenţa e zestrea cea mai de preţ pentru o fată.
— Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. Nepoata dumitale e o excepţie unică... Cât despre mine, sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginaţi ce m’a întrebat fecioru’meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni?
— Ce? se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de ochi.
— N’aveţi să ghiciţi... Pariez!
— Spune. Trebue să fie ceva nostim.
— O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şi n’o să credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel? Care ţi’e pofta?”... El, de colo: „Tăticule, am să te întreb ceva”... „Întreabă şi îţi răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi adevărat? Nu mă înşeli?” — vrea să se asigure mai întâiu.
„Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, domnule! Întreabă, şi-ţi răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe lume: oul, cocoşul sau găina?...” Iată ce-i preocupă pe copii din ziua de azi!
— Şi ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din doamne.
— I-am răspuns, să ţină minte cât o trăi. I-am tras un pi- cior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză.
— Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea! îşi asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur împrejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce barza. N’am nici o grijă, despre aceasta.
— Cel puţin pentru o bucată de timp! râse zgomotos şi vulgar, domnul Fănică Eladescu.
Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviinţă să remarce asemenea glume grosolane.
Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre vinovat. Pentru toată lumea delicateţa şi grija cu care madam Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un prilej de admiraţie şi de înduioşare. Cum putea gândi cineva atât de trivial şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte că e tatăl unui copil care, la şase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau găina face oul şi dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, şi cocosul.
Domnul Fănică Eladescu presimţi că a dat greş. Ca să schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor din ziua de azi, chestiune pe care era sigur că toţi vor cădea de a-
cord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o anecdotă lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o întâmplare scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia.
Madam Vlătoianu renunţase să participe la această foarte actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele jâlţului, ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. Nu mai pricepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce?
Se hotărâ să pornească în anchetă, la faţa locului:
— Mă iertaţi... Dar este ceva inexplicabil.
Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete.
Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela Maraton:
— A născut Foleta!
Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlţ apropiat, în- tre braţele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă şi im- punătoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, cum poţi spune tu aceasta, copila mea?
— Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- leta doi căţei. Sunt băeţi amândoi. I-am botezat. Tip şi Top. Nici n’au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta!...
— Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! imploră madam Vlădoianu.
— De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi da- toare Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. N’a lăsat-o Mariţa bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Mariţa e o proastă. Habar n’are... E aşa de proastă, că se jura ieri că Fo- letei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... Aşi ruga-o eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! Mai întâi că e iarnă afară şi nici nu sunt berze.
Puica perora, gesticulând foarte însufleţită, adresându-se pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i martori cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând confirmarea unani- mă că Mariţa e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- me ce îşi închipuie că pe toţi căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc.
Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. Scufundată în jâlţ, îşi făcea vânt cu şervetul, înăl- ţând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- dea răsbunat şi perfid.
Masa sfârşi într’o atmosferă glacială.
Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deşi o mare şi legitimă nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naştere iarăşi la bastarzi în loc de căţei de rasă, cum recidiva cu o re- gretabilă îndărădnicie.
Foleta era căţeluşa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai mărunt amănunt şi cu rădăcinile într’o familie celebră, im- portată din Anglia. Totuşi, printr’o aberaţie neexplicabilă, cu toate măsurile de precauţie, Foleta dovedea înclinări proletare şi o totală lipsă de bun gust şi de demnitate! Căţeii ei, de până acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori şi de forme. Unii chiar întruneau într’un singur individ, stigmatele a patru-cinci eredităţi încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- ţelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam Vlă- doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtăşită de toţi prietenii casei, nevoiţi să o consoleze după fiecare naştere a Fo- letei, ca după o mare nenorocire familiară.
Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite prin col- ţuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- lej, o lua dela început.
— Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! anunţă domnul Fănică Eladescu.
Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezenţa copilei. Puica se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând ochii ei mari şi puri.
— Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toţi! o îndemnă madam Vlădoianu.
Puica plecă cu regret.
Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la confirmarea celuilalt auditoriu.
— Ziceţi că de trei ori aţi luat toate precauţiile şi totuşi... E foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E te- oria impregnaţiei. A greşit odată, la început, cu un câine ne- demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce aţi face, copiii ei au să fie până la sfârşit corciţi de acest suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură din ştiinţa creşterii cai- lor, consacrată acestui fenomen. Se numeşte telegonie. Pot să vă asigur că şi la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naşte un copil care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o mai şteargă, chiar cea mai mare emoţie şi iubire. De altfel...
Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn de oroare, continuarea acestei demonstraţiuni:
— Orice ai spune dumneata, domnule Eladescu, de data
aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- tiţa de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă în casă. N’a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cunoşti căţelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână.. Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul şi asemănarea părinţilor. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea neam.
— Să vedem! ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să constatăm de vizu...
Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi stă- pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei.
Au mers şi’au văzut, lăsând ceilalţi invitaţi la cafea.
Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi lingân- du-şi odraselele cu înduioşată mândrie.
— Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam Vlădoianu.
Rugica răsuci butonul. Lămuri:
— Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip.
Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase.
Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl ridică în spaţiu, triumfal. Era Top şi era ca toţi ceilalţi prunci ai Foletei asasinaţi din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră de toate rasele şi de toate culorile.
— Ce-am spus?
Madam Vlădoianu scutură capul cu scârbă. Domnul Fă-
nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate.
— Şi celălalt! anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstraţiunea, din-ainte asigurat de victorie.
Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — miniatura lui Milord, căţelul doamnei Stanopol adus direct din Anglia.
— Vezi? Se bucură madam Vlădoianu.
— Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată prin- tr’o excepţie! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică Eladescu.
Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă:
— Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd în ochi. Ai înţeles?
— ţeles, coniţă! întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigaşe. Îl arunc cum aţi poruncit. La noapte, îl arunc.