Vulturul dincolo de cornul lunii de Rodica Ojog-Brasoveanu
— Nu te scumpi la unsoare, grăi jupâneasa Caterina Cerchez, răsucindu-se între perinile crivatului. Doar ştii cât îi place boierului pielea catifelie!
Raliţa, roaba dumneaei, turnă cu nădejde din butâlcuţa cu dres alcătuit din untdelemn de la Chios, apă de roze şi chitru. Mâinile îndemânatece dezmierdau spinarea pufoasă, albă fără de cusur. În vremea aceasta, jupâneasa sugea la cofeturi şi fisticuri rostuite la Stavros, grecoteiul cu cea mai vestită dugheană de acadele din Piaţa Sfântului Gheorghe.
Şi dacă e să rostim adevărul, jupâneasa sugea, ronţăia şi mesteca în toate vremea. Dumnealui, vornicul Dumitru Cerchez, poruncea în aşternut soaţă îmbelşugat împlinită, urât fiindu-i trup de muiere cu braţe de paing şi oase iţite cu dinadinsul.
Când se însoţiseră – iacă de Sân’ Ilie se împlinesc şaptesprezece ani – jupâneasa Caterina se afla o codană bălaie, subţirică în boi şi cu mijloc să-l petreci într-un cercel. Dinaintea socrilor, boier Dumitru îşi dosise nemulţămirea arătându-se bucuros şi pripelnic de nuntă. Jupâniţa aducea în paneraşul de mireasă două mii de galbeni, moşiile Goleşteni şi Răchita – una peste alta şase mii de fălcii – başca pădurea de la Livedeasa. Intrau în socoata boierului, şi nu la coada răbojului, neamurile alese ale jupâniţei. Mumă‑sa, logofeteasa Aspasia Boldur, se afla neam cu Marica Doamna, carele o ţinea lângă inimă nu doar ca vară de a doua, ci şi ca prietenă. De altfel, jupâneasa Aspasia era singura dintre boieroaicele ce forfoteau la Curte pe care Doamna o preţuia, căci o vedea chibzuită, neclevetitoare, straşnică gospodină, dar, mai cu seamă, muiere ce-şi cunoştea rostul în lume, zămislind paisprezece prunci. Brâncoveanca cerceta cu dispreţ şi mânie spre jupânesele sterpe ori carele îşi zăticneau ploditul cu iscuseli ticăloase: iaca, de pildă vorniceasa Ileana Dumşa, spătăreasa Eufrosina Şuţu, sau Sultana Văcărescu. Toate muieri tinere, chipeşe, cu pântece supt şi braţe slobode, în a căror bătătură nu se auzea pas de maică şi nici gângurit de prunc…
Nănaşi la nunta boierului Cerchez fuseseră Brâncovenii, şi tot ei o botezaseră pe Smaragda, cel dintâi prunc. Trecuseră de atunci şaisprezece ani. Jupâneasa Caterina se împlinise după pofta şi porunca boierului. Duduiau duşumelele când păşea – părăsea arar crivatul şi sofaua, ostenind lesne şi asudând –, iar Săftica, cea mai vestită cusătoreasă de pe Uliţa Mare, o fălea că nu se află în tot târgul Bucureştilor jupâneasă cu mijloc mai gros ori care să cheltuiască mai mulţi coţi de ţesătură pentru veşminte.
Cucoana Caterina se întinse după miraza veneţiană ce se afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de sidef şi malachit. Îşi cercetă cu luare aminte şi mulţămire chipul molatec. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu strălucea fir de argint, iar azi, la treizeci şi trei de ani, nici părere de creţ nu asuprea obrazul rotund. Ochii năpădiţi de grăsime, ceva mai mici acum, nu-şi lepădaseră privirea învăluitoare, oleacă ceţoasă ca dimineţile de cireşar, gura păstrase rumeneala rozelor. Har Domnului! Căci boier Dumitru nu îngăduia sulemeneala şi osândea fără cruţare muieri ca Ileana Dumşa, ori zănateca cealaltă, Corbuleasa, care se ghiloseau mai abitir ca podăresele. În iatacul Caterinei nu se aflau sipeţele cu roşu de Spania, cărbune pentru sprâncene sărace sau benghiuri, pulbere de orez, suliman rozalb pentru obraji sălcii, pudră de ambră şi tuberoze, pomezi de Florintia ori lapte virginal de ceruză şi sublimat. Atâta îngăduia vornicul, unsoarea aromată, dumnealui fiind bărbat harnic şi cu anume nazuri la aşternut.
Jupâneasa Caterina lepădă oglinda şi întrebă cu glas leneş:
— Oare ce bucate a grijit Johann pentru prânz?
În afară de Vodă, al cărui bucătar francez Gireau primea simbrie cât trei lefegii domneşti, doar Cerchezii, vorniceasa Ileana Dumşa şi boier Ioniţă Fărcăşan ţineau venetici pricepuţi în cuhniile lor. În târg se zvonea că nu se află în toată Valahia gămani mai straşnici decât Fărcăşan şi dumneaei, jupâneasa Caterina. Ioniţă, bucăliu, pântecos şi bezmetic se juruise, oricui voia să-l asculte, că o întrece pe Cerchezoaică şi, de n-ar fi fost boier Dumitru, bărbat aprig şi ciufut, ar fi stârnit-o la un rămăşag.
Raliţa, roaba, rămase câteva clipe cu mâinile în aer, chibzuind cu gura pungă şi sprâncene încreţite:
— Paisprezece soiuri doar, căci, după cum ştie şi Domnia ta, astăzi nu se află oaspeţi de prânz: cegă grecească cu stafide şi cuişoare, potârnichi roşii cu coconare, şuncă leşească în zeamă de arpagic, berbece haiducesc. Peşte, n-am mai auzit, căci mă striga Profira, chelăreasa. N-or lipsi cu siguranţă nici zeama de găină înecată cu rachiu, nici bucatele dulci dibăcite de Johann după pofta şi gustul domniei tale.
Caterina oftă de plăcere. În cei dintâi ani trăiţi cu Dumitru, amarnic se trudea să înghită atâta merindeaţă. Cu vremea, mai cu seamă după naşterea Smaragdei, se deprinsese cu belşugul de bucate, iar acum nu se gândea în toată ziua decât la bucuriile pântecului.
Uşa se deschise cu zgomot, şi în iatac pătrunse un bărbat răsărit, aflat cam pe la jumătatea sutei. Avea trup vârtos, ca boscarii de prin iarmarocuri, pe care-l ghiceai lesne sub halatul de brocart cenuşiu, încins cu brâu de caşmir roş. Chipul colţuros, cu buza de jos mai groasă răsfrântă, gata să cadă peste bărbie, dovedea hotărâre, îndărăpnicie, pofte multe, nestăpânite.
— Ieşi! se răsti către roabă.
Nu era necăjit, ori neguros, dar ăsta îi era graiul. Parcă tot pus pe sfadă, stârnit de te miri ce adâncă şi fără de leac nemulţumire. Roaba, neagră, subţire şi cu privirea plecată, se strecură umbră, cu paşi de pisică, pe lângă zid şi închise uşa fără zgomot.
Jupâneasa Caterina trase repede o polcuţă şi se săltă în capul oaselor:
— Vrei să poruncesc pentru masă? Gândeam că mai e până la amiezi.
Bărbatul o privi cu ochi hulpavi. Prin straiul străveziu se întrezăreau sânii, doldora de ispite. Albi ca neaua, grei să nu‑i poţi cuprinde într-o mână. Se istoviseră şaptesprezece ani de la însoţire, şi nu încetase să poftească trupul Caterinei. Era o muiere hărăzită dragostei, şi boierul o cerceta şi azi, la tâmplă căruntă, în fiece noapte. Cerca desfătări păgâneşti, de care parcă se ruşina, frământând carnea moale, supusă, cu luciri de atlas. Altfel, minte de vrăbiuţă, dar nu cu bibliotichiile se iscă pruncii. Ce folos că Voichiţa paharnicului Ciucaş are ştiinţă cât doisprezece dascăli greci? Îi de douăzeci şi cinci de ani şi n-a izbutit să ademenească o singură păreche de nădragi. Doar stolnicul, Cantacuzinul cel bătrân, îi bate când şi când la porţi. Petrec ceasuri întregi cu feregelele dinainte, împletind năzbâtii cărturăreşti.
Caterina, prinzându-i privirea, dădu să se despoaie. Surâdea dulce, blândă, ademenitoare. Boier Dumitru o opri:
— Altele mă apasă. Unde-i Smaragda?
— Petrece la Curte, cu domniţele. Au poftit-o de ieri şi până în seară nu se întoarce.
— Mda, făcu boier Dumitru începând a măsura iatacul năbuşit în perini şi scorţuri. Am primit carte de la cneazul Alexandru.
Jupâneasa Caterina, culegând un fistic din tipsioara de argint, întrebă moale:
— Cine-i acest Alexandru?
Chipul lui Cerchez se boţi a mânie.
— Minte ai tu, muiere, ori câlţi? Cneazul Belgradului, cel mai de seamă crai al sârbilor! Când a fost Paştele trecut, în Bucureşti, vorbea un târg despre hramul ales şi neasemuita-i bogăţie. L-a orbit până şi pe Brâncoveanu cu odoarele şi diamanticalele lui. Pofteşte însoţire cu Smaragda noastră.
— Da…? făcu fără tulburare jupâneasa. Parcă am auzit… Care-i pricina de pofteşte a întocmi bordei cu Smaragda?
— Puţin îmi pasă de pricină! Îmi pasă doar că la asemenea înaltă însoţire n-am cutezat a nădăjdui nici în prea bucuroase vise. Grăieşte cu fata şi grijiţi a-l întâmpina cu ighemonicon cheltuielnic, cuvenit la prea ales obraz… Chibzui câteva clipe şi adăugi cu îndârjire: Nepricopsitul acela de Gheorghe al Filipescului să nu mai dea târcoale caselor noastre.
— Te pui în beţe cu tată-său, spătarul.
— Cu purtare bine chibzuită şi cu luare aminte se poate ocoli asemenea pocinog. O vreme o vom îndepărta pe Smaragda la Răchita şi atunci va fi mai lesne. Sârbul poposeşte în Valahia spre jumătatea lui Cuptor.
* * *
Smaragda Cerchez lepădă scula, o verigă de argint alcătuită pe măsura unui pumn, lângă băncuţa de marmură şi îşi îndreptă poalele straiului de muselină. Alexandra Dudescu, o fătucă drăcoasă, cu ochi vii şi urechi de spiriduş, iutacă şi zbuciumată ca o lăcustă, o cercetă cu mirare:
— Da’ ce-i, Smaragdă? Iar ţi s-a lehămeţit de joacă?
O cercetă nemulţămită, gata de sfadă. „De-a inelele“ – joc născocit de italieni şi deprins de coconi şi domniţe de la florentinul Del Chiaro – poruncea anumite rânduieli şi un anume număr de tovarăşi. Se aflau acolo, lângă foişorul din grădina Curţii domneşti, dimpreună cu domniţa Ancuţa, trei din odraslele celor mai alese neamuri ale Valahiei: Alexandra Dudescu, Elenuţa Ghica – mereu cu buze pungite şi chip cumpănit, zorită parcă să-şi alunge tinereţele, să ajungă cât mai degrabă jupâneasă, împovărată de prunci şi gospodărie – şi Smaragda Cerchez.
— De la o vreme ne strici petrecerea. Parcă o faci cu dinadinsul.
Inelele se jucau pe perechi. Se azvârleau de-a dreptul, apoi de-a curmezişul şi trebuiau prinse cu pumnul închis, verigile alunecând până la cot. Se aruncau apoi din cot, ceea ce se dovedea mai anevoios: şi la slobozit, şi la aninat.
— Să nu mă mai chemaţi, rosti blând Smaragda. Alegeţi-vă altă tovarăşă…
— Da’ unde te duci?
— Iaca, mă preumblu oleacă. Sunt ostenită şi simt leşuială la inimă.
Domniţa Ancuţa alergă după ea, azvârlind prietenelor peste umăr:
— Mă întorc îndată!
În urma lor, Alexandra Dudescu îşi cârmi nasul plouat cu pistruiaşi.
— Elenuţă, tare mi-e teamă că osteneala aceasta poartă mustăţi şi berneveci.
Elenuţa îşi miji ochii. Nu că ar fi avut privire beteagă, ci pentru că aşa obişnuiau să-şi subţieze căutătura Marica Doamna, băneasa Brăiloiu, vorniceasa Preda. Iar Elenuţa citea într-acestea nu semn de bătrâneţă, ci ifos de ighemonicon, născoceală a jupâneselor de neam ales. Târgoveţele de rând, muierile de plugari sau mişei de toată mâna nu cunoşteau asemenea căutătură.
— Nu cred…
— Ce nu crezi? întrebă Dudeasca cea mititică. Zi, ce nu crezi? Doamne, Elenuţă, aşteaptă creştinul un an până slobozi o vorbuliţă!
Chiar când zâmbea, i se vedeau dinţii din faţă strălucind sub buza prea săltată.
— Ce bălmăjeai tu acolo despre musteţi şi berneveci? Smaragda îi făptură blândă şi supusă, nu iese din porunca tatălui… Pe deasupra îi şi nătângă, n-o taie capul la blăstămăţii.
Alexandra o cercetă scurt. În ochi îi sclipea zeflemeaua.
„Ba tu eşti nătângă, fătucă! îi zise în gând. Nătângă, fudulă şi moşneagă înainte încă de a-ţi sălta coadele în creştetul capului. Mai moşneagă chiar decât bunică-ta, decât… decât Turnul Colţei.“
Domniţa Ancuţa se anină de braţul Smaragdei. Era frumuşică, nu chiar ca Bălaşa, dar, har Domnului, nu semăna ca Stanca, soru-sa cea mai mare, cu Doamna Marica.
— Tot acolo îl întâmpini?
— Da, lângă pod.
Ancuţa îşi roti ochii. Toate miresmele lui Cireşar alcătuiseră buchet de rai în grădinile domneşti. Mai cu seamă chitrii şi trandafirii îmbălsămau văzduhul cu aromă dulce, miere ce rămânea, îşi zicea Smaragda, aninată de buze, de obraji, de întreaga făptură.
— Te însoţesc doar oleacă…
— Da, Ancuţă.…
Domniţa o cercetă cu coada ochiului. Avea un chip Smaragda de-ţi stârnea, fără să cunoşti pricina, lacrimă. Se afla tot bălaie, dar altfel decât jupâneasa Caterina, căci pletele păreau argintuite de luna vlăguită a nopţilor de gerar. Privirea neguroasă, mereu înrourată, era aidoma cu a Fecioarei de la Olari, aninată în iatacul Doamnei Marica: blândă, sfioasă, dar sub pleoapele sidefii mai ghiceai taine ce erau hărăzite a rămâne nedesluşite multora. O şuviţă de păr scăpă din cununa Smaragdei, şi domniţa i-o rândui cu degete gingaşe, după ureche.
— Să fii cu băgare de seamă, Smaragdă. Alexandra îi viespe tare primejdioasă. Au început a-i bate la ochi ostenelile tale şi, după cum ai ştiinţă, netoată nu-i.
Smaragda ridică din umerii învestmântaţi în mătase azurie.
— Ce are a-mi face?
— Dacă află că-l întâmpini pe Gheorghiţă…
— Să afle!
Ancuţa o prinse speriată de mână:
— Te-ai zăltat? O asemenea faptă nu-i îngăduită nici măcar printre târgoveţi. Chipul mirelui ni-l aflăm abia la nuntă, iar tu…
— Eu l-am aflat demult şi-i ies în cale nu în biserică, ci printre flori, şi fântâni, şi gâze de aur, şi fără a aştepta binecuvântarea Vlădicăi. O avem pe cea a lui Dumnezeu, căci dragostea de la el e dar.
Ancuţa o asculta cu gura căscată, gândea că ori n-o slujesc urechile, ori cineva a ţesut vrajă de sminteală Smaragdei.
— Ţi-i a mânăstire? Dacă aude de asemenea isprăvi vornicul Dumitru, te ia de coade şi te surghiuneşte la Schitul Vechi, până când ţi-oi culege măsăluţele în băsmăluţă, ca băneasa Brăiloiu, cea uitată de ani. Şi nu va fi făptură în tot Bucureştii care să nu socoată că doar astfel, ba şi cu gârbaciul, trebuie răsplătită asemenea faptă netrebnică.
Smaragda întoarse capul şi surâse:
— Şi tu, Ancuţă?
— Eu… Eu ţi-s prietenă şi-ţi pricep aleanul, dar să ştii că prea din cale-afară calci rânduielile. Şi trebuie să mai adăugesc că nu-mi place defel cât eşti de nepăsătoare la vrăjmaşi şi primejdie. Anume ţi-am luat urma, căci altfel ar fi făcut-o scorpişoara aceea de Dudeasca. Mie nu îndrăzneşte a-mi ţine umbra.
— Iacă faptă pentru care îţi aduc mulţămită. Ştiu că grăieşti cu dreptate, dar inima… Se opri apăsându-şi mâna pe ilicul de brocart. Inima mă împinge din urmă, opinteşte spre Gheorghiţă cu vlagă de patru boi. Într-altfel, nu avem mult a mai păstra taina. De Sân’ Petru, Gheorghiţă dimpreună cu tată-său vin a mă peţi după rânduială. Zăbava-i din pricină că boier Vasile îi dus cu daraveli de moşie în ţara Moldovei. Nunta, iarăşi, o vom zori spre a nu intra în hotarul postului Sfintei Mării…
Se opriră; nici zece paşi nu le despărţeau de capătul drumeagului ce cotea spre pod. Domniţa îşi rezemă mâna de un prunc iscat în marmură. Îndrepta din arc săgeată, cercând cu dinadinsul să bortească cerul. Signor Del Chiaro, slujbaşul de credinţă al Brâncoveanului, îi dăduse nume ce răsuna mucalit în urechile coconilor: Cupidon. Lui însuşi îşi zicea „il secretario“, iar foişorului, unde prânzea ori îşi petrecea ceasurile de odihnă Domnul, una bella loggia…
Domniţa părea căzută pe gânduri, îşi muşca buza sângerie căutând imbold să grăiască. O treziră nerăbdarea Smaragdei şi ţipătul lui Soliman, păunul cel mai vârstnic între paserile crăieşti. Îşi plimba cu ţâfnă şi fudulie mantia împărătească în care soarele aprindea rubelite, alecsandrine, chihlimbare şi mărgăritare, tot diamanticale de soi. Pe toate le întreceau însă smaraldele, de parcă soarele ar fi avut ştiinţă de patima Brâncovenilor pentru nestematele verzi…
— Te las, Ancuţă, rosti Smaragda, alungând o albină ce da târcoale giuvaerului care îi încopcia ilicul: o zambilă meşterită la Viana şi căreia gâza opintea să-i fure polenul de aur. Aud ornicul din turn vestind prânzul cel mic. Îi ceasul hotărât…
— Mai stai oleacă, îi reteză cuvântul domniţa. Urmă în şoaptă, de parcă ar fi simţit ureche haină stând la pândă: Să fii cu multă băgare de seamă…
— Mi-ai mai zis-o…
— Ţi-am zis, dar nu tot. Am prins frântură de sfat între mămuca şi băneasa Brăiloiu. Pomeneau de nuntă grabnică ce se va săvârşi între craiul sârb şi…
— Ştii bine că eu nu-mi bat capul cu împărăţiile. N-are decât a nunti…
Ancuţa oftă:
— Doamne! N-ai răbdare nici cât Bălaşa, când aşteaptă a-i aduce Stavros cofeturile. Mireasă, din câte am priceput, este o fecioară de neam, pe nume Smaragda. Şi iar am mai desluşit că însoţirea îi dorită şi hotărâtă, având însemnate dedesupturi politiceşti.
Dintâi, Smaragda simţi rece prin inimă, apoi cercă a-şi alunga spaima.
— Eşti încredinţată că se gândeau la mine? Au pomenit numele tătucăi?
— Nu, ce-i drept. Nici vreme îndeajuns n-am avut a trage cu urechea, căci s-a ivit dropia ceea de Văcăreasca şi silită am fost a mă dezlipi de uşă.
— Atunci n-am grijă. Sunt Smaragde de neam doar în Bucureşti cât Marii şi Elene şi Eufrosine. N-am a mă teme, căci nu văd de ce os domnesc şi-ar aţinti căutătura asupră‑mi.
Dar în cuget i se furişase, cu paşi de hoţ, teama. Îşi aminti o dimineaţă din vara ce se mistuise: miere, cer înalt şi miresme ameţitoare. Juca tric-trac[1] în grădinile palatului dimpreună cu domniţele şi cu celelalte prietene. Dintr-odată, se ivise Vodă dimpreună cu un bărbat răsărit, tăciunos, cu căutătură aprinsă. După strai, după chip, se citea de îndată că-i din meleag străin. Fetele au stricat joaca şi-au făcut închinăciune adâncă Măriei Sale. Pe Smaragda, îşi aminti, o necăjeau şuviţele scăpate din leasă de zbuciumul jocului. Îşi simţea obrajii înfierbântaţi şi abia îndura mâncărimea cosiţei răvăşite. Ighemoniconul poruncea însă neclintire de piatră dinaintea Domnului. Brâncoveanu, care niciodată nu le lua în seamă, avea pesemne dimineaţă însorită în cuget, căci se oprise zâmbind. Glăsuise fără mustrare către domniţe:
— Băgaţi de seamă, să nu-mi asupriţi trandafirii cei aduşi din Frância cu drăcăriile voastre! Ştiu că ne găsim pocinog cu Nikos.
Levantinul era mai marele grădinarilor domneşti, iar rozele, minunate, galbene ca ceara şi gogoneţe cât capul de prunc se numeau Gloire de France… Nikos le iubea şi grijea ca pe ibovnice scumpe, nu îngăduia altuia nici măcar a le stropi.
O clipă doar ridicase Smaragda ochii din ţărână. Întâlnise căutătura aţintită a străinului şi tresărise ca atinsă de fier roşu. Nu simţise niciodată atâta jăratec într-o pereche de ochi. Câteva zile o apăsase amintirea veneticului. Aşa, ca o spaimă nedesluşită, ca o proorocire neguroasă. După o vreme îl uitase. Acum… Acum simţea cum teama i se strecura şerpeşte în inimă.
— Smaragdă!
— Gheorghiţă! Doamne! Da’ ştiu că m-ai speriat!
Pitit după un tufiş de leandri rozalbi – floarea dragă a Brâncoveanului dimpreună cu zambila şi bujorul – ţâşnise pe neaşteptate şi o cuprinsese pe la spate. Începu a-i săruta năvalnic fruntea, obrajii, cosiţele.
— Credeam că nu mai vine prânzul! Moşnegeşte umblă ornicul când tu eşti departe.
— Şi mie, Gheorghiţă, mi-i tare anevoie, oftă Smaragda. Îmi vine a crede că ăste zece zile, pân-o poposi Sân’ Petru şi în Bucureşti, m-or răpune…
Păşeau pe cărarea umbrită de castani înfloriţi, care ducea spre vechiul chioşc, acum lepădat izbeliştii. Îl năpădiseră iedera şi roze căţărătoare, sălbăticite. Domnul nu se îndura însă a-l nimici, zidurile acelea vârfuite de o cruce dezmierdându-i inima cu tainice şi dulci aduceri aminte. În anii mulţi de însoţire cu Marica Doamna, Vodă nu prea cercetase iatace străine. Dintâi, trebile domniei îi măcinau vremea, moară harnică, de-al doilea, Doamna, temătoare din fire, pândea cu patru părechi de ochi drumurile Măriei Sale, avea iscoade şi aflători pretutindeni. Şi-apoi nici Brâncoveanu nu se dovedise a fi din stirpea bidiviilor. Osândea de pildă aprig desfătările nelegiuite ale Rigăi Soare, chibzuind că pilda ticăloasă a Bourbonului nu poate duce decât la desfrânarea dregătorilor, curtenilor, a prostimii. O Europă întreagă clevetise despre răpirea ticăloasă a Louisei de Lavallière din Sfântă mânăstire unde se osândise singură spre a-şi căi păcatele, despre năzbâtiile săvârşite de dragul acelei mademoasele de Fontanges, despre puterea dobândită de marchiza de Montespan asupra lui Ludovic.
Şi totuşi… De câte ori îşi amintea de Casandra, muierea medelnicerului Neagoe, inima lui Vodă lăcrima. Pe atunci Stanca, cel dintâi prunc, abia păşea aninată de poalele malcăi. Doamna Marica nu fusese chipeşă nici la tinereţe crudă. Însoţirea o poruncise însă tată-său. Era fata lui Antonie Vodă şi aducea zestre de împărătiţă… Casandra, ceasuri de neasemuită dulceaţă! Doar ce o zărise la sărbătoarea Sânzienelor şi inima lui Vodă îmbobocise trandafir flacără. Se aflau multe muieri chipeşe în Cetatea de Scaun a Valahiei! Ţunţurlii, iutace în sânge şi cu privirea codată, mugur de april ca a vornicesei Ileana Dumşa, zgâtii salcă tânără, cu oaste de draci în făptură – de-ajuns a o zări pe Catincuţa Balşului – ori trupuri de zeiţă precum a Elencuţei Sturdza, adevărată Diană, năzdrăvana isprăvilor vânătoreşti…
De răpus îl răpusese însă Casandra lui Neagoe, căci împlinea toate dorurile de tinereţe ale Brâncoveanului. Măria Sa iubea muierea sfiicioasă şi feciorelnică, cu glas blând şi căutătură smerită, ce nu caută niciodată cu dinadinsul. Când Vodă o îmbrăţişase dintâia oară în chioşcul cu roze, simţise aromă de livadă în floare. Iar miresmele – cireş, şi zarzăr, şi cais, şi măr înveşmântaţi mireasă – ameţeau, purtându-ţi cugetul, întreaga făptură în grădini de poveste.
Când o întâlnise pentru cea din urmă oară, luna aprinsese candelabre albe în castanii ce străjuiau cărăruia. Casandra plângea.
— Cerule, că anevoie îmi va fi! De ce oare nenorocul îmi ţine urma, câine în lanţ?!
— Cerul le-a hotărât pe toate cele, rostise Brâncoveanul fără credinţă.
— Cerul! Dacă Cerul a statornicit dragostea pe pământ – căci el e începutul, şi sfârşitul, şi înţelesul a tot ce se petrece –, de ce o îngăduie cu atâta zgârcenie? Când m-am însoţit cu Neagoe, mi s-a fost desluşit, că aceasta mi-i menirea! De a-mi dărui inima, spre a ferici sfetnic de seamă al domniei. Acuma, vorba vine dimpotrivă: spre a ferici domnia, poruncă fără întors e să mă lepăd de inimă.
Măria Sa suspinase, negăsind cuvinte să i le pună de-a curmezişul. Unde nu-i soartă cu noroc, nu mai încape tocmeală. Doamna Marica, prin iscoade, aflase că potecuţă înflorită ducea de la Vodă spre inimioara Casandrei. Apoi ştiuse să apese: prin socri, prin unchi – de-ajuns o singură căutătură de-a stolnicului spre a vârî în spaime rele chiar şi pe Mamon – prin tată-său, Antonie Vodă din Popeşti, carele la moartea lui mai avea, slavă Domnului, de slobozit în sipetele Maricăi… Vodă coborâse fruntea şi se supusese…
— Gheorghiţă! şopti Smaragda, desprinzându-şi anevoie buzele de gura boierului. Am o spaimă…
Tânărul, carele trăia de aproape un an doar nădejdi şi făgăduieli de fericire, îşi simţi inima tresăltând. Cercă a surâde, strângând-o tare în braţe.
— Ce ţi s-a năzărit?
— De-ar fi năzăreală! Iacă, numai ce am vorbit cu Ancuţa… Mi-a ştiricit că Vodă şi Doamna Marica mi-au hotărât însoţire cu cneazul Belgradului, acel Alexandru…
— O fi priceput strâmb domniţa, zise Gheorghiţă. De ce te‑ar asupri cu asemenea năpastă tocmai pe tine? Îţi sunt naşi, iar pe bunică-ta, de-i vine şi vară, Doamna Marica o ţine lângă inimă, prietenă prea dragă.
Smaragda râse cu tristeţe.
— Gheorghiţă, Gheorghiţă! Eşti dintre ceia care socot că vrerea lor şi soarta se ţin de mână! Tu socoţi că măriile lor mă asupresc cununându-mă cu cel cneaz, dar ei chibzuiesc că, dimpotrivă, mă înalţă… Serbia, dreptu-i, e paşalâc, dar soaţa cneazului tot cea dintâi doamnă a ţării rămâne.
Sfredel necruţător străpunse făptura boierului. O cercetă cu spaimă:
— Şi tu socoţi tot astfel?
— Nu, Gheorghiţă. Eu te iubesc.
Filipescu o cuprinse năvalnic în braţe. Hohoti – Smaragda nu ştia dacă plânge, râde, e fericit sau jeleşte – printre sărutări:
— Să ştiu că mă iau la trântă cu Satana şi de tine tot nu mă lepăd!
— Taci, oftă înspăimântată Smaragda, asemenea vorbe nu se rostesc, aducând singure amar şi nenorocire.
— Ba eu, spuse mânios boierul, de parcă ar fi zărit primejdia, colea, la un întins de mână, o strig cerului, oamenilor, lui Brâncoveanu. Şi cu adevărat strigă: A mea fi‑va Smaragda! A mea… A mea…!
Soliman, păunul crăiesc, săltă un ochi vineţiu şi slobozi ţipăt cu zeflemea:
— Oare?
Filipescu cel tânăr nu-i răspunse, căci buzele lui, lipite de ale Smaragdei, nu căutau vorbe…
* * *
— De-amu, găteşte-te de nuntă, boierule, rosti cu tâlc Chirică tuflind, spre a se găsi în treabă, perinile stăpânului.
Ioniţă Fărcăşan sări de pe sofa, cu ochii şi gura holbate de spaimă.
— Te-ai smintit, gămane? Asemenea vorbe nici în şagă să nu mai rosteşti.
Se împlinise abia anul de când se prăpădise Fathma, harăpoaica din Stambul, iar boierul, binecuvântându-l pe Alah că se învrednicise să-şi întoarcă la turmă oaia rătăcită în aşternut de ghiaur, jurase în nouăzeci şi nouă de biserici, la nouăzeci şi nouă de icoane, că încălţările Domniei sale nu vor mai juca sârba Isaiiei.
— Că năvalnic eşti, stăpâne, se minună Chirică. Nu de nunta Domniei tale îi vorba.
— Da’ a cui, prostovane?
Trecuse prin spaimă mare şi degetele încă tremurânde risipeau tutunul, fără a nimeri găvanul lulelei. I-o îndesă sluga care scăpără şi amnarul.
— Adă şi-o cupă de rachiu, bobleticule, gâfâi Ioniţă, lăsându-se iară între perini. Şi, de-acum înainte, chibzuieşte‑ţi bine vorbele, căci tot din inimă prăbuşită în izmene s-a sfârşit şi bietul tata.
Sluga, carele ştia că boier Zaharia îşi lepădase potcoavele după un zaiafet năpraznic de nouă zile, gândi că ţinerea de minte a Fărcăşanului îi de tot trândavă şi cercă s-o hâţâne.
— Chibzuiesc că ai uitat, stăpâne… Boier Zaharia şi-a lepădat suspinul în crâşma lui Jupân Leiba din Copăceni, căci doar dimpreună ne-am dus să-l luăm…
— Pliscul! i-o reteză Ioniţă mânios.
— …iar ovreiul, rezemat de slugerul Limbă-Dulce, Păun, vornicul Jumătate şi ceilalţi tovarăşi de petrecere, se juruia pe balabustă şi cei opt plozi că doar în cea din urmă zi deşertase ca la o vadră de tămâioasă.
— I-ascultă, Chirică! Pofteşti a-ţi cetlui gura cu gârbaciul? Cutezi a-mi obijdui părintele? Boier Zaharia un fluieră-n bute? Iacă ce se cheamă a-ţi dezmierda sluga…
Chirică lăsă nasul în pământ şi mormăi:
— De-acuma, dacă nu-ţi sunt pe plac, n-ai decât a mă alunga din bătătură. Cu sila eu nu mă anin nici de poala, nici de vatra Domniei tale.
— Ia te uită! făcu gămanul oleacă mai domolit. Cum te ţucşuieşti, cum ţi se face de ducă. Decât taifet de fiece dată, „oi pleca!“, mai bine o singură dată „plec!“.
Chirică însă o ţinea tot pe a lui. Ştia că boierului îi era drag şi, de cum i se prăpădise muierea, îi trimisese vorbă să se întoarcă vânteş la curţile dumnealui. Trebuie desluşit că hărăpoaica şi Chirică se aflau în mare vrăjmăşie şi, doar la o săptămână după nunta Fărcăşanului, prostovanul se lepădase de slujbă, neîngăduind ca venetica să-l asuprească, hrănindu-l cu merindeaţă păgână şi rachiu de la cişmea.
— La o adică, îşi urmă Chirică litania, eu mi-s târgovăţ slobod şi, mulţumesc cerului, am oleacă de gospodărie ce-mi îngăduie trai cinstit şi îndestulat. Şi nu o dată mă cearcă dorul de acareturile mele pe care, din drag pentru Domnia ta, le-am lepădat în bătaia vântului.
— Ci încetează a prohodi şi adă vinarsul cela, rosti boierul dosindu-şi zâmbetul.
Adevărat, sluga se afla târgovăţ cu oarecare stare, având casă trainică, de piatră, în mahalaua Radului Vodă, o felie de livadă şi prăvălioară cu dever, de care grijea un văr de mâna stângă a neghiobului. Zestraş fusese boier Zaharia care-l ţinea pe nătâng lângă inimă. Târgul zvonea însă că miluiala şi dragul boierului cel bătrân au tâlc şi pricini, carele tâlc şi pricini se puteau cerceta cândva în ochii şi polcuţa Saftei, mama lui Chirică. Iar acestea, întăreau oamenii, nu-s doar zvon şi prepuială, căci de-ajuns era să alăturezi nătângul cuconului Ioniţă. Jurai că-s zămisliţi într-o sâmbătă: amândoi burduhănoşi, rezemaţi pe picioare scurte, de răţişoară, gămani, pilaci şi bezmetici.
— De care vinars pofteşte Domnia ta! De la Pireu?
Vorbele le rostea tot posac, vrând a dovedi că nu-i trecuse mohoreala, iar boierul să ia aminte când cuteza a mustra un gospodar slobod.
Ioniţă se strâmbă:
— Ţţ, căci prea-i de tot zăhăruit şi-mi retează foamea. Fiind înainte de prânzul cel bun, gândesc să ne aţâţăm pântecele c-o ţucsuială de mărar.
— Ba eu n-oi cuteza să mă desfăt cu udăturică boierească, se dezmierdă sluga, şi m-oi mulţumi c-o votcă din cea de prună.
Conu’ Ioniţă începu să râdă. Nu se afla butâlcă în toată hurdubaia Fărcăşanului şi, har Domnului, gemeau pivniţa şi cămările, pe care Chirică să n-o fi cercetat. Mânie îi stârnea doar aceea că sluga nu-şi turna în cupă, ci pupa clondirul, trebuşoară ce silnicea amarnic pofta Fărcăşanului.
După ce sorbi de trei ori din păhăruţul de argint – cuvenit e a dărui o înghiţitură şi Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh – boierul îşi împleti degetele peste pântecul gogonat, gătindu-se să asculte cu desfătare cleveteala slugii.
— Ziceai de nuntă…
— Chiar aşa, stăpâne, făcu Chirică trecându-şi limba peste buzele ude de holercă.
De la crivatul stăpânului şi până la blidarul cu vutci – patru paşi măsuraţi – se răzgândise şi îşi umpluse un pocal cu vutcă frâncească de mărar, Île France.
Fărcăşanu, ros de nerăbdare, întrebă dintr-odată, deşi ştia că slugii îi place să povestească pe îndelete şi mărunţel:
— Cine-s mirii, bre?
— Smaragda cuconului Cerchez şi…
— Aha! îi curmă vorba Ioniţă. Ţi-a ştiricit-o pesemne Stan, sluga Cerchezilor. Ştiu că vă aveţi bine…
Chirică căscă dintâi ochii, apoi se burzului:
— Tot mă gândesc, stăpâne, ce ţi-o fi căşunat astăzi pe mine, nevrednicul, căci de dimineaţă mă ţii în mustrări şi ocară…
— Mă, tu ai bolunzit! Cine te-a ocărât acum?
— Chiar Domnia ta, prepuind că eu, târgovăţ slobod şi de neam ales din Mahalaua Radului Vodă, aş putea fi tovarăş cu un ţărănoi ca Stan. Şi mai află că eu la casele Domniei tale nu mă aflu slugă precum plugarul de Machidon al logofătului Andronic, ci sfetnic, şi aminteşte-ţi câte poveţe înţelepteşti ţi‑am dăruit, fără gând de răsplată.
Boierul se răsturnă pe spate, prăpădindu-se de râs.
— Bată-te mântuirea, Chirică! Nici mucalitlâcurile boscarilor de prin iarmaroace nu mă desfată mai vârtos decât incurile tale. Şi cu simbria cum rămâne?
— Aceea, săltă Chirică nasul, îi dăruiala pe care Domnia ta mi-o vâri cu de-a sila în buzunări. Când clucerului Negoiescu i-ai îndreptat de Crăciun bidiviul cela persienesc, fost-a oare cu gând de lefuşoară?
Ioniţă, înecat de râs, se făcuse vânăt. Simţindu-i slăbiciunea, sluga lepădase de la o vreme orice smerenie şi cuteza a-şi căţăra ifosele printre nouri şi luceferi. A se alătura el – cupeţ cu stare de mijloc, fecior zămislit pe tăpşan de ghiocei de o Saftă, găinăriţă ififlie – clucerului Negoiescu, unul din marii căftăniţi ai Valahiei, cu străbuni în divanul lui Vodă Mircea, şi al lui Mihai, şi al lui Matei era o neobrăzare fără seamăn.
— Iacă, pozna aceasta oi povesti-o clucerului. Ştiu că se va veseli straşnic.
— Geaba cercetez după pricină de veselire, căci n-o dibui.
— Atâta grijeşte, rosti Ioniţă răsuflând greu, ca asemenea gânduri să nu le slobozi dinaintea feţelor luminate. Boierii noştri au sânge năvalnic şi junghere sprintene ce nu cercetează mult unde nimeresc.
— Iacă, rosti Chirică, încă o pricină de a mă lepăda de gospodăria Domniei tale şi a-mi despica potecă spre căscioara mea din Radu Vodă. Doar o rugăciune îţi îndrept, ca taina ce ţi-am încredinţat-o s-o păstrezi în sipeţel bine lăcătuit.
Ioniţă se prăpădea de râs:
— Ce taină, măi bezmeticule? Că se însoţesc Smaragda vornicului Cerchez cu Gheorghiţă al Filipescului? O ştie şi ultima libarcă din târg că se ţin dragi. A rămas doar ca străjerii lui Vodă s-o trâmbiţeze pe uliţi.
De astă dată, dumnealui, Chirică, simţi că i-a venit rândul a se proţăpi în vârful Ceahlăului. Râse pe săturate, veselindu-se straşnic:
— Domnia ta, izbuti să îngaime printre sughiţuri, cunoşti doar ce ştiriceşte băneasa Brăiloiu, cea lepădată de amândouă urechile, ori zvonesc moşnegele, tăifăsuind dinaintea porţilor, cu ligheanul de mazăre în poale.
Boier Fărcăşan gândi că sluga a început a se obrăznici de‑a binelea. Prea însă îşi simţea, în cea dimineaţă, cugetul împrimăvărat, vesel ciocârlie spre a înnoda sfădălie.
— Ia te uită! Da’ tu, bre Chirică, de unde-ţi rostuieşti veştile de soi?
Bărbia slugii se umflă chişcă de peşte ortoman.
— Apăi, stăpâne, îngăduie a-ţi spune că nu se află mulţi care să mi se poată asemui. M-a greşit maica cu tărtăcuţă doldora de înţelepciune, nas de ogar crăiesc şi căutătură străpungătoare. Numai ce mă holbez o dată la creştin, şi-mi sloboade tot ce are pe cuget, ba până şi ibovnicii străbunică‑sii.
Spre dovadă, îşi căscă ochii aţintindu-l neguros pe boier, apoi, spre a-şi apăsa spusele, mai scoase şi un răget.
Ioniţă se lăsă pe spatele sofalei şi-şi descinse brâul, pentru a lăsa râsului potecă slobodă. Se înecă şi-i făcu semn slugii să-i înzdrăvenească suflarea cu pumni zdraveni în spinare.
— Zi, aşa faci tu…
— Chiar aşa! Mai adaugă Domnia ta că, la acest belşug de însuşiri, am şi glagore diplomaticesc, după cum zice dumnealui, logofătul Andronic. Cunosc firea omului şi, la o adică, îi cunosc politichia, ştiu cum să-l sucesc. De aceea iscoadele de soi nu-mi lipsesc, aflu încă de la Sântă Mărie ceea ce Domnia ta cunoaşte abia în postul Crăciunului.
— Şi ce-ai aflat acum?
Chirică tăcu câteva clipe, stârnind nerăbdarea Fărcăşanului. Coborî glasul, cercetând spre ferestrele perdeluite cu muselină şi muşcate sângerii.
— Însoţirea Cerchezoaicei cea mititică nu cu Gheorghiţă al Filipescului îi hotărâtă, ci…
Ioniţă se săltă în capul oaselor, clipind mărunţel:
— Ci? Vorbeşte, creştine!
— Cu venetic de soi, cneazul sârbesc. Aşa! Ca să ştii Domnia ta şi să te mai veseleşti şi de-aci încolo pe seama unui târgovăţ cinstit şi carele doar la mulţămirea şi bunul stăpânului veghează.
În inima boierului încolţi spaima:
— Încredinţat eşti, prostănăule, că aceasta nu-i doar vorbă în vânt?
— Ca de soarele care piaptănă acum grădina.
— Cum ai dobândit asemenea veste?
Chirică, fălos ca un paşă şi folosindu-se de uluiala boierului, îşi răsturnă în cupă tot clondirul de mastică.
— E de-ajuns a mărturisi Domniei tale că mă aflu bine cu jupâneasa Laleli, de la curtea Cerchezilor.
Azvârli căutătură nimicitoare: „Ca să vadă Domnia ta cine mi-s eu, târgovăţul slobod din mahalaua Radului, şi ce prieteşuguri de soi am dobândit!“
— Mă, tu eşti capiu şi ţuşcuieşti din zori. Nu se află în tot târgul jupâneasa Lalelí, şi cu nici un chip în bătătura vornicului Cerchez.
— Ba, îngăduie a spune că poate Domnia ta nu ai ştiinţă că se află, această jupâneasă fiind muiere de neam ales şi doar buna creştere o împiedică să-şi arate făptura neasemuită la orice ceas.
Ioniţă îl cercetă dintr-o parte:
— Care-i muierea cea neasemuită, să nu-i fi văzut eu măcar şezutul?
— Laleli, rosti Chirică şi ziceai, după dulceaţa şi smerenia glasului, că o pomenit-o pe Prea Curata, Laleli, doar că prostimea îi mai zice şi Zambilica.
— Bătu-te-ar noroacele, Chirică! guiţă boierul sugrumat de râs. Zambilica, roaba jupânesei Caterina.
— Ba să-mi fie cu iertare, nu-i roabă, ci muiere slobodă şi‑n marea preţuire a vornicesei.
— Aşa să fie! Dar de unde o iscaşi Laleli?
— Aşa o cheamă, însă fiind de seminţie aleasă şi soarta vrăjmaşă silind-o să-şi ascundă hramul, şi-a luat vremelnic nume oarecare. Dar, după cum bagă de seamă Domnia ta, tot de floare, doar că în loc de lalea îi zambilă.
Ioniţă rămase pe gânduri. Îl întuneca vestea, căci se afla prieten din anii prunciei cu Gheorghiţă Filipescu şi-i cunoştea dragostea pentru jupâniţa Smaragda. Îl mai ştia fire aprigă, catâr să nu-l întorci decât răpus de moarte din drumul lui, tăindu-l mintea la năprasnice şi smintite isprăvi spre a-şi împlini voia. De oful Smaragdei, ar fi fost în stare să-l înjunghie şi pe Vodă.
— Mai ştiricea Laleli, urmă sluga, că vornicul Cerchez a slobozit poruncă aspră şi neîntoarsă ca lui boier Gheorghiţă să nu i se îngăduie a mai trece pragul curţii.
Ioniţă Fărcăşan îl cercetă cu privire capie şi gândurile risipite dincolo de zăplazurile ogrăzii. Sări din crivat, ca scuturat de friguri.
— Repede, Chirică! Straiul şoriciu de caşmir şi pune şaua pe Ahmed! Ce faci, nu te-ai pornit?
Chirică şovăi, legănându-se pe picioarele scundace. „Hm! Strai şoriciu şi cal vânteş…“ Boier Ioniţă era pus pe cele isprăvi prea bezmetice.
— Chibzuieşte, stăpâne, înainte de a te pune de-a curmezişul împăraţilor.
— Te-ai întors?
— Eu m-oi întoarce, dar nu ştiu de s-o mai întoarce Domnia ta…
— Îmi prohodeşti altă dată.
Din prag, Chirică îndreptă încă o dată rugăciune smerită:
— Să nu mă strici, boierule, cu Laleli, căci dacă află că taina a făcut picioare din pricina mea, amarnic se va înnegura la cuget. Doar pe mine ce mă are în lume sfetnic şi oblăduitor, şi mă îndrăgeşte foarte.
Ioniţă îl privi zâmbind:
— I-ai dat de veste cumva câţi galbeni ai pitit sub duşumelele din Radului?
Sluga îl cercetă răpus de uimire:
— Tare nătâng mă prepuieşti, stăpâne! Dar bun înţeles că i-am dat de veste. Asemenea făptură aleasă trebuie să ştie că nu se însoţeşte cu un calic. Ba, am mai adăugit la sumuşoară o sută de galbeni, căci Darul de nuntă al domniei tale, boier cu fală şi cuprins, nu poate fi mai sărman decât atâta.