Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu
Diminicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, cuminte, lipsit de repeguşuri, răsărise peste noapte o pădure de arme. Topoare, şi securi, şi coase, şi seceri noi, născocite de meşteşugarii aninaţi de poalele Bucureştioarei[1] sau ale Bahluiului, sau în fierăriile Braşovului, şi scule îmbătrânite în păruiala cu nohaii zvârleau căutături iuţi după pilda fulgerului, dinţii furcilor făurite din fier prost scrâşneau întunecaţi, cuţitele măcelarilor uitaseră gustul sângelui de dobitoc şi pofteau să deschidă cale slobodă celui păgânesc. Şase mii de baci, mulgători şi ucenici stăpâneau baltagul cu o mână şi câinele cu cealaltă, după cum tot de amândouă mâinile se slujeau călugării de la Hurezi, Mănăstirea Domniţei, cei din obcinile Bucovinei, sau de la Cozia, ţinând sfânta cruce în stânga şi spade vechi, tătăreşti, în cea deprinsă cu închinăciunea. Steagurile de români din Ţara Oaşului trăseseră din tureatcă cuţitoaie lungi, fără podoabă, dar învăţate să reteze grumajii veneticilor poftalnici, lotrii pământului din Zarand frământau în palmele asudate cosoare aprinse la mânie, oierii Vrancei, credincioşi bâtei haiduceşti, îşi meşteriseră scule noi, din frasin năpădit de noduri. Calfele poştăvăriei înălţate la porunca lui Vodă Şerban Cantacuzino, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică, de Bugeac, mânuiau ţepuşe cu vârful petrecut prin venin de paing litvan, tejghetarii lui Manu, şi Panait, şi Anastasie şi Luca Fărâmiţă, şi Proca, şi Dumitru Nona ot Braşov, neguţători vestiţi la acea vreme în întreaga Valahie, meşteri în cetluirea cu laţul a terfegoşilor lipsiţi de cinste, răsuceau între degete curmeie de sfoară înnodată cu anume ştiinţă. Cetele de ţigani zlătari şi spoitori îngăduiţi să-şi desfacă meşteşugurile în mahalaua Broşteni[2] ţineau cu credinţă în mâini cleşti muşcători, fierarii vasluieni, rânduiţi lângă cei de pe malurile Dâmboviţei, se sprijineau în baroase trupeşe.
Sculele meşteşugarilor feluriţi stârneau uimirea oştenilor căci nu prepuiai ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau să-şi arate bărbăţia săpunarii, lumânărarii, jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi să robotească pentru boierii muchelefi[3], şi ciubotarii de trebuinţă sătenilor, neguţătorii, pietrarii starostelui Vucaşin şi zugravii lui Pârvu Mutu, trocarii din Schei şi Blumăna, harabagiii din Podul Iloaei, işlicarii, pânzarii şi ciumgiii, pădurarii din codrii Grozăveştilor, ai Cotrocenilor, Văcăreştilor şi Sărindarului care încingeau cu verdeaţă şi spaime cetatea de scaun a valahilor. Catifelurile de Ypres şi de Louvain şi postavul frâncesc, cuvenite celor cu osânză la pungă, şedeau fără supărare lângă postavul cenuşiu bobou şi pânza săsească deprinsă cu pielea gospodarilor mărunţi, camhaua şi tebenca ce împodobeau bidiviii căftăniţilor făceau casă bună cu blana de oaie azvârlită pe spinarea cailor mocăneşti si ai curuţilor Transilvaniei. Năvoadele pescarilor dunăreni, înălţate pe pari, fremătau de nerăbdare gata să pogoare capcană peste fesurile ienicerilor.
Vântul vrăjmaş aţâţă dihonia dintre nouri apoi îşi lepădă în volbura Dunării trenţele întunecate. Ochiul dimineţii citi cu uimire între fustaşii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu şi căciularii moldoveni, trupurile de trestie ale muierilor gorjence şi cele mai împlinite ale băciţelor sucevene, jupânese, jupâniţe, şi slujnice de boieri, neveste şi fecioare rupte din ghimirliile prostimii cu furca într-o mână şi întreaga zestre de blesteme pe buze. Nici betegiţii şi moşnegii uitaţi de moarte nu lipseau. În loc de toiag purtau suliţe şi iatagane vârstene, ce îşi aflaseră botezul în bătălii uitate, despre care numai cronicile dovedesc ţinere de minte. Diecii, grămăticii, pisarii şi învăţăceii şcoliţelor domneşti, băietani care în acea dimineaţă din leat 1701 abia împliniseră zece ani, îşi înfundaseră buzunarele cu pietre pe măsura praştiilor şi vlaga braţului.
Nu clintea nimeni. Păreau ciopliţi în cremene, dăltuiţi în trunchiuri de cedru, turnaţi în tiparele oţelurilor. Numai ochii şopteau cercetând puhoiul de păgânime revărsat pe celălalt mal.
Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul sultan Mustafa al II-lea, rămase în pragul cortului verzaliu, chenăruit cu inimioare sidefii de scoici şi brâu chindisit din lalele, floarea îndrăgită de Profet. Trudiseră asupra lucrăturii meşterii din Alep, căci ceaprazarii şalvaragii îngrămădiţi la Ienicöy nu dobândiseră încă ştiinţa vechilor perşi în asemenea împunsătură, în creştetul cortului, cresta cerul cosorul semilunii bătut în adamante cât unghia de calic. „Umbra“ măsura peste două sute de ocale muscăleşti, căci necinstise poruncile Coranului care îndemnau la cumpătare. Polobocul pântecelui răsfăţat de bucate evropeneşti se afla cetluit în cingătoare lată din muselină, peste care cădea în falduri caftanul îngulerat cu vulpe neagră, blană îngăduită doar sultanului şi marelui vizir. Trimişii curţilor împărăteşti şopteau că degetele meşterilor armeni ce izvodiseră din fir de aur şi rubelite asemenea minune fuseseră retezate, spre a nu poftori isprava. Purta spânzurat de gât colan vârtos din safire chenăruite cu adamante, în aceeaşi sâmbătă cu pietrele de la surgiuc, iar în fiecare deget câte un inel cu smaragd trupeş. De la brâu scotea capul un iatagan fără asemuire în frumuseţe, darul viclenit al veneţienilor, căci, după cum mărturisesc însemnările bailului Giustiniani, stătuse cale de o săptămână în cuib de buhă şi sub şezutul unei vrăjitoare hârbuite spre a-i pricinui moarte grabnică necredinciosului. Trudă zadarnică. Veneţienii n-aveau de unde să ştie că sultanul nu se dezlipea nici în ceasurile de dragoste de anume răcliţă în care se aflau unghia şi un fir din barba Profetului, cu putere deplină asupra farmecelor, otrăvii şi a jungherului cu gând vrăjmaş[4].
Cortul fusese înălţat pe un gorgan pieptos, cu vedere deplină asupra văii. Preafericitul duse la nări un trandafir roşu, apoi îşi roti căutătura verde, năpădită de venin, poftind să ştie dacă oştenii nu s-au abătut de la aşezarea statornicită.
Cercetă înaltul cerului. Nourii cei negri îşi smulgeau bărbile, schimbau sudălmi groase, tunate prelung.
Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea Bistriţă în pletele sălciilor plângătoare, le sugea apoi născocind vârtejuri bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, azvârlind căutături speriate spre lumeţul încremenit pe malul Valahiei, sărac în arme dar bogat în credinţă, şi păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuţişuri. Cerul se întunecase la obraz, şi mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi. Citi cu amărăciune piepturile românilor, sprijinite numai de inimă, şi vărsă cea dintâi lacrimă.
Ploua zbuciumat, cu obidă. Vântul stupea picăturile reci în obrazul meşteşugarilor-oşteni, dimpreună cu frunzele şi ciulinii sărăciţi de răsuflarea lui brumărel.
O singură mână nu se clinti pentru a rândui pletele zbuciumate de urgie, o singură cuşmă, basma sau calpac[5] nu se răsuci spre a măsura mânia cerului, încremeniseră grohotiş de piatră aspră. Fulgerele născocite de încleştarea nourilor se încrucişau cu altele, ţâşnite din căutătura oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi ai celor de pe Mureş ardeau molcom, ai muierilor şi fecioarelor care-şi aşteptau moartea hărăzită bărbaţilor azvârleau văpăi, în ochii moşnegilor cu vederea beteagă clipeau des licuricii mândriei, căci aveau să-şi afle sfârşitul în picioare şi nu plecând grumazul după pilda necuvântătoarelor.
Degetele meşteşugarilor se albiseră strângând sculele în căuşul palmei. Mâinile deprinse cu acul sau ciocanul spre a‑şi dovedi iscusinţa săvârşind minuni de frumuseţe, se aburiseră. Un murmur încetişor se desprinse din cetele călugărilor. Monahii de la izvoarele Trotuşului mărunţeau în barbă rugăciunea către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.
Ploaia spăla harnică săbiile spahiilor. Caii băteau învelişul de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura ienicerilor, desluşeai nerăbdarea de a culca în fân muierile valahilor, fără pereche în ispite sataniceşti. Pedestrimea, muncită de galbenii aninaţi în salbele moldovencelor, îşi macină greu zăbava furând cu ochiul spre cortul sultanului, căci de acolo avea să ţâşnească porunca aşteptată.
Lefegiii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii îşi călătoreau gândul prin hrubele crâşmelor înşirate ciupercărie în târgul Bucureştilor, poreclite Tunelurile vieţii, cu vin cinstit, limpede precum lacrima de fecioară; şalvaragiii Turchestanului, neîntrecuţi în căpoşenie, chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător pentru a face faţă darurilor lepădate de voevozii munteni şi moldoveni în biserici şi mănăstiri.
Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oştirii păgâne si-l trecu flamură vestitoare de primejdie peste apele Dunării.
Puiul de deal răsărit la poalele câmpiei adunase toată floarea boierilor moldoveni, transilvăneni şi valahi, căpeteniile curuţilor şi ale steagurilor de tălpaşi pogorâţi din îndepărtata Ţară a Oaşului. Măria Sa Vodă Brâncoveanu, cunoscut pentru patima arătată pietrelor de preţ şi veşmintelor cu cheltuială, ridicase a mirare sprânceana către voievodul moldovean, Duca, căci degetele lungi, subţiratice, nu purtau decât inelul cu sigiliu. În locul caftanului domnesc, bogat în odoare, pe umeri îi flutura o mantie leşească cernită, în loc de cucă îşi îndesase pe creştet cuşmă oltenească cu pană de hultan la tâmplă. Domnul Moldovei se căia că dăduse ascultare ighemoniconului, îmbrăcând veşmintele statornicite la ceas de primejdie. Căftăniţii celor două cetăţi de scaun surori se lepădaseră într-un gând de portul păgânilor.
La un pas şi jumătate în umbra voevozilor stăteau marii spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se înşiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalţi dregători. Credinţa în biruinţă le sprijinea fără vlagă inimile, dar nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra Valahiei.
Pricina pentru care toată suflarea românilor îşi cerceta moartea înălţând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile hiclenilor şi a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul Bosforului. Într-o seară de florar…
Capitolul I
La ceasul când naşte întunericul, opt sute de minarete întindeau braţele către sineala cerului, cerşetorind lui Alah odihnă dulce. Liniştea înainta greu, făcându-si loc cu coatele printre neguţătorii lacomi de câştig din Bedesten[6], astupă gura cea bogată a vânzătorilor de şoşab din bazarul cel mititel şi pogorî pe Divan Ioly[7] ca să-şi plece fruntea în faţa Moscheei Albastre[8]. O vreme nu se auzi decât olăcăitul muezinilor, care îndemnau purtătorii de şalvari la rugăciune. Deasupra Cornului de Aur, blagoslovit de Profet cu frumuseţi felurite, noaptea are nuri de cadână, miroase a fân de mare, îndeamnă cugetul să-şi găsească astâmpărul. Apele Bosforului dezmiardă malurile cu pricepere de ibovnică, susură istorii moarte de mult…
Ca la poruncă, clopotele bisericilor din Pera[9] şi Fanarul grecilor, meşteri mari în dedesupturile prefăcătoriei, prinseră să ofteze înfundat, vestind patimile Mântuitorului. Vinerea neagră, vinerea mare, vinerea seacă a creştinilor supuşi ortodoxiei se lungise pe năsălie aşteptându-şi sfârşitul. Luna răstignită în furcile cerului îi aprinsese la căpătâi un ciot de lumânare.
Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, păstorul drept‑credincioşilor, bătea colbul ulicioarelor strâmte, gâtuite de ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îndrăgiţi de Alah pentru că s-au lepădat de ispita agoniselii deşarte, nu deprinseseră năravul terfegoşilor din târgurile papistaşe care cerşetoresc strecurând întârziaţilor jungherul la beregată, aşa că puteai păşi printre dumnealor fără spaimă. Altminteri, pravila oprea sub osânda spânzurătorii portul armelor în Istanbul. Dacă mai adăugai la toate astea şi cinstea păgânilor, ajunsă de pomină, puteai pricepe lesne de ce stăpânirea chibzuise că uliţele pot trăi numai din milosârdia lunii, lipsindu-le de fanare. Nici grija că vreun dulău cu deprinderi valahe ar putea să aducă nădragilor stricăciuni nu adumbrea umbletul. Toată suflarea câinilor se afla surghiunită departe de căutătura Profetului de când mâţele dobândiseră, prin linguşeli greceşti, întreaga cinstire a lui Alah.
Ahmed Septar bătuse pe muchie şaisprezece ani.
Răsplătind truda Califului de a cetlui purtătorii de şalvari sub azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îi înzestrase feciorul cu prisos de daruri. Flăcăul dobândise trupul suleag al paladinilor, chipul gondolierilor, o scânteie din mintea de jăratec a dascălului său Dimitrie Cantemir şi o inimă pe măsura pâinilor moldoveneşti. Mustăcioara întunecată corb îi râdea deasupra gurii, întreaga făptură îi hohotea pradă unei bucurii despre care nici măcar pergamentele cele vechi nu pomenesc. Bucuria lui Ahmed Septar avea părul bălai, ochii ciorchini de liliac pierduţi spre tâmple, buzele cireşii. Purta caţaveică cu bumbi de adamante, ciuboţele din saftian răsuriu, rochie de canavăţ[10] săbuită cu ştiinţă pentru a-i desluşi boiul subţiratec şi sânii iezi sălbatici cuprinşi de neastâmpăr. Surâdea blajin şi atunci obrazul dăltuit în piatră albă, de la Marmara, îşi sporea strălucirea, căutătura deprindea moliciunea de catifea a violetelor.
Inimioara lui Ahmed se rumenise în prima zi de Ramazan, când privirea jupâniţei îi zvârlise cea dintâi săgeată. Urca însoţită de slujnice tuciurii într-un caic cu şase vâsle, priponit la buza Cornului de Aur. Pungi grele de galbeni izbutiseră să cumpere una din acele slujnice, care îl aştepta pe treptele moscheei Suleymanie, la dezlegarea întunericului, după înţelegere.
Feciorul Califului îşi iuţi paşii, tras aţă de vraja ochilor de ametist.
* * *
Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, şi Ilie Machidon, slujitorul logofătului, treceau prin sită pleava uliţarnicilor, poftind să desluşească anume umblet carele se cerea citit spre tihna Valahiei. Erau bărbaţi tineri, croiţi cu dărnicie şi la trup, şi la judecată. Purtau veşminte păcurii pe potriva întunericului şi socotinţe de vulpe în căutătură. Boierul cântări oastea de milogi îngroşată vârtos în ultima vreme, clătinând din cap:
— Bag de seamă, spuse, că lenea fată iepureşte la Istanbul.
Ilie Machidon, stup de pilde, îşi rândui mustăcioara a zâmbet:
— După mintea mea cea nătângă, de ţăran, năravul terfegoşilor se cuvine preţuit.
— Ai deprins poruncile Profetului, împărate?
— Apoi, cinstite boierule, de când mă ţin scai de pasul domniei tale spre a socoti de câte ori te împiedici, am deprins multe… Dar să nu-mi uit vorba. Era în sat la noi unul, Toloacă, atât de trândav încât jurai că-i os de căftănit…
Diavolul cel şugubăţ făcea casă bună cu Ilie Machidon, răzeş de la cotul Milcovului. Radu Andronic preţuia limba cea ascuţită a slujitorului. Râse, mulţumit de împunsătură:
— Şi?
— Toloacă aista, urmă plugarul, trăia din mila gospodarilor. Într-o zi, din cele rele, chibzuind să-şi sporească agoniseala, a pus mâna pe o flintă şi-a ieşit la drumul mare, iar stăpânirea l-a spânzurat. Aflând păţania, m-am scărpinat sub cuşmă şi-am luat învăţătură: mai bine e să întinzi mâna decât gâtul…
Radu Andronic îi prinse braţul, măsurând lung făptura lui Ahmed.
— Omul nostru? întrebă slujitorul.
— Nu. Mi s-a părut.
Nu ştiau că umbletul păgânului avea să le sărăcească în curând odihna, mânându-i pe drumurile Evropei.
* * *
Secera lunii, scăpată de pe flamurile oastei otomane. asudase culcând palancă negura şi pogorî să se scalde în apele Cornului de Aur.
— Boierule!
Şoapta îl prinse pe Ahmed de mânecă. Se opri cercetând mogâldeaţa care rezema umbra minaretului. Era o ţigancă trupeşă, ajunsă la anii când poftele trupului ostenesc. Purta văl cernit, poruncit fiicelor lui Alah, şi spaime gata să plodească în căutătură.
Feciorul Califului se încredinţă că nimeni nu-l stâlpeşte cu privirea şi numai după aceea păşi la adăpostul întunericului.
— De unde ştii că eu sunt cel aşteptat, femeie?
Roaba îşi dezveli dinţii albi, mascaţi.
— Ţi-am deprins călcătura. Umbletul domniei tale pe sub porţile jupâniţei Raluca are viersul lui…
— Raluca o cheamă? întrebă Ahmed, căscând ochii de mirare.
Îşi potrivi numele pe buze, poftorindu-l în şoaptă. Căutătura ţigăncii se lungise aţă, stârnită de diavolul lăcomiei.
— Pentru asemenea destăinuire, oftă, mă aşteaptă arsura harapnicului. Trag nădejde că şi leacul va fi pe măsură.
— Ţine!
Ahmed îi zvârli o pungă împlinită în şolduri. Degete încovrigate de patima aurului, cu unghii vineţii, rătăciră într‑un sfârâiac de clipă darul turcului printre bodroanţe.
— Cine-i jupâniţa?
— Au!
— Vorbeşte!
— Nu cutez să-mi vând stăpâna, boierule, frumosule…
— Vorbeşte, porunci Ahmed, şi te îmbrac în galbeni! Nu pungile îmi lipsesc…
— Ştiu, inimioară. Focul care te mistuie, numai căutătura jupâniţei îl poate ogoi. Şopti uitându-se cu teamă în jur: E fata postelnicului Balş din ţara Moldovei.
Ahmed Septar cunoştea de la Dimitrie cel învăţat, din neamul Cantemireştilor, dregătoriile moldo-valahilor, şi tot dumnealui îi desluşise rosturile marilor boieri în inima împărăţiei. Cuca şi tuiurile, semnele domniei, erau veşnic scoase la mezat căci voievozii Ţărilor Române se dovedeau uituci, necinstind jurământul de credinţă lăcrămat la picioarele sultanului. Legămintele tainice cu nemţii sau muscalii, după cum bătea vântul puterii, şi mai cu seamă ţesătura încurcată de pâri şi intrigi puneau bietul capugiu pe drumuri spre a zvârli petica neagră de mazilire pe umărul nesupusului. Iar acel nesupus mai ostenea şj securea gâdelui de la Edicule[11], dacă nu sărea fără zăbavă pe cal vânteş care să-l poarte printre vrăjmaşii Semilunii. Aurul, ochiul vătămător al celui cu cornite, unsese mulţi domni şi-i scutise apoi de beteşugurile bătrâneţii, descăpăţânându-i, căci, după cum şoşotesc zicătorile, la Istanbul până şi pietrele de pe drum întind mâna după peşcheş.
Feciorul muftiului aţinti chipul roabei.
— Postelnicul trudeşte să ajungă în scaunul Moldovei?
Ţiganca îi strecură privire pricepută. Asemenea căutătură are darul să desluşească cugetul oamenilor mai limpede decât slovele aşternute în pergamente. Roaba o deprinsese cu anii, dar mai cu seamă trudind să se strecoare neocărâtă la curţile a trei stăpâne: vorniceasa Boldur, bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maică-sa, iar acum, în urmă, la jupâneasa Eufrosina, cea mai aprigă într-un neam de muieri despre a căror afurisenie zvonea o Moldovă. Când temi gârbaciul, înveţi lesne să ghiceşti dintr-o singură privire pofta stăpânei…
Pe buzele roabei alunecă zâmbet şters. Tânărul era crud. O desluşeau musteaţa abia mijită, obrajii cu dulceaţă de prunc, vorba fără vicleşug. Cine poartă asemenea întrebare unei slugi neînsemnate n-a apucat încă să deşarte o singură carafă de vinars.
— Unde-o vrea Dumnezeu, în Moldova sau Valahia, că dumnealui nu-i năzuros. Jupâneasa Eufrosina, postelniceasa, cată într-o parte. A făcut bătături la limbă spurcând cinstea Brâncoveanului. Îşi astupă gura. Asta era taină! Mă jupeşte stăpânica!
— Vorbeşte-mi de jupâniţa Raluca.
— Au! Sunt roabă credindioasă, boierule… Ochii lui Ahmed Septar prinseră a luci.
— Dacă nu te slujeşti de două limbi, vei primi destule pungi ca să te răscumperi.
— Am şi-o mumă roabă, inimioară, n-o poci lăsa…
— Cunosc rânduiala. Te va însoţi.
— Şi-o soră…
Ţiganca scurtă pomelnicul căci privirea turcului vestea primejdii. Cercetă împrejur, ferindu-se parcă de urechi vrăjmaşe, şi prinse a-i şopocăi îndesat:
— Atâtea zile să apuc, boierule, câte inimi au secerat ochii jupâniţei! Şi socoteşte, rogu-te, că abia la Sfântul Gheorghe, izbăvitorul de păgâni, a desprins paisprezece ani.
— E… înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: E slobodă?
— Slobodă şi neprihănită!
Ahmed Septar răsuflă adânc. Temea vestea că jupâniţa ar fi fost juruită vreunei beizadele, ori că vreun purtător de mustaţă şi-ar fi făcut loc în cugetul ei. Întrebă cu glas aburit de bucurie:
— Cum te cheamă?
— Zamfira.
— Ajută-mă s-o văd, Zamfiră! De patru zile bat zadarnic uliţa voastră, pândesc caicul şi grădina…
— Umbletul domniei tale a stârnit zarvă mare, boiarule. Nu ţi-ai ferit chipul nici paşii, iar postelniceasa a băgat de seamă încotro ţi se îndreaptă gândul. De patru zile, jupâniţa Raluca stă zăvorâtă în odaie, sub poruncă straşnică să nu se apropie nici măcar de fereastră.
Inimioara lui Ahmed se chirci speriată, în ochii mari, negri, se aşternu roua. Şopti gâtuit:
— Ajută-mă, Zamfiră!
— Ce putere chibzuieşti că are o roabă? oftă muierea cu amărăciune.
— Îndeajunsă pentru ca stăpânul înţelept s-o teamă.
Scoase inelul bătut în adamante, singura lui podoabă, şi i-l înghesui în palmă. Zamfira îi simţi degetele reci, tremurânde şi pricepu că liliacul din ochii jupâniţei pricinuise rană adâncă puiului de turc.
— La ceasul când părintele vostru, ăla cocoţat în minaret, cheamă păgânimea pentru ultima rugăciune, şopti repede fără să-şi grădinărească vorbele, creştinii din Pera plâng răstignirea Domnului.
— În noaptea asta?
— În noaptea asta! Jupâniţa Raluca îşi va însoţi muma. Clipi cu înţeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va băga de seamă că printre ei se află şi un turcalete carele şi-a tras peste şalvari o pereche de berneveci…
* * *
Pe bună dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş erau socotite cele mai trupeşe din întreaga Peră. Muiere bătătarnică, plină de vlagă, trufie şi arginţi – străbunii dumneaei îşi dobândiseră avuţia şi dregătoriile în vremea lui Alexandru Vodă cel Bun – hotărâse cu cinci ani în urmă conac neasemuit sub cerul Bosforului şi izbutise. Luând pildă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de Toscana la Stambul, poruncise ziduri înalte, făţuite cu sidef de la Edirne, ferestre străjuite de cafasuri[12] rotunde, năpădite de volbură şi roze, scară trufaşă ce deschidea evantai de marmură albă. Ultimele trepte, vegheate de lei rânjiţi, îţi mânau paşii pe potecă prunduită cu piatră mărunţită, de la Chipru. Într-un singur fel strunise cucoana Eufrosina gustul grădinarului franţuz, şi anume înălţând ziduri groase de verdeaţă ce tăiau priveliştea spre uliţă.
Îl lăsase apoi să-şi vadă slobod de meşteşug, căci doar un zălud învaţă şoimul să zboare, pe popă să ducă cupa la gură şi pe diavol viclenia.
Iar franţuzul nu se scumpise la meşteşug. Născocise îmbinări rare de florare, zvârlise nenufari şi crini roşii în havuzuri, însufleţise aleile cu susur dulce de fântână şi viers de privighetoare. Umbrarele de trandafiri înălţau cuşme sângerii a căror aromă dezmierda acum nările postelnicesei.
Jupâneasa Eufrosina îşi clăti privirea în apele Cornului de Aur, apoi închise fereastra oftând adânc. Grijile aduse din ţara Moldovei sporiseră vârtos, îi umpleau cugetul. Deprinşi cu plăcintele calde, dregătorii turci cârneau din nas la pungile sulege, gustul domniei înmulţise boierii dornici să-şi caute noroacele la Istambul, iar Raluca…
Sprâncenele negre se îmbinară în creţ aspru, retezându-i fruntea. Grijile cele mari i le pricinuia jupâniţa. Ochii liliachii stârniseră dihonie printre trimişii curţilor evropene. Wlaso, al Poloniei se sfădise în săbii pentru căutătura fetei cu dragomanul rus Ciatkovski vătămându-l de moarte, un dregător neamţ, smintit, îşi curmase zilele, pe omul Bourbonului îl lepădase muierea din aceeaşi pricină. Postelniceasa îşi răsucea în fel şi chip aducerile aminte poftind să priceapă pe ce urme păşeşte Raluca.
Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu speriaseră nicicând mirazele[13] cu frumuseţea, vorniceasa Boldur, răsbunica, fusese chiar vestit de slută, într-atât încât o pomeneau letopiseţele cele vechi. Dar ce minte ascuţită ascundea chipul acela de nevăstuică, şi câtă vlagă şi putere de înfăptuire stăruia în trupul slăbiu, cu gheb răsărit pe o singură parte a spinării! Ea adusese spor îmbelşugat avuţiei Boldurilor, îşi mânase bărbatul la dregătorii de seamă şi dacă viaţa nu s-ar fi aşezat de-a curmezişul i-ar fi depus în poalele caftanului cuca şi tuiurile domniei.
Răsuflarea grăbită descoperi ilicul jupânesei. Nu izbutise mai bine nici mumă-sa, armăşoaia Anica, muiere la fel de bătătarnică, secerată în crucea tinereţii.
Dacă fusese chipeşă? Umerii postelnicesei săltară a dispreţ. La ce slujeşte frumuseţea? Asemenea pacoste seamănă vrajbă, sărăcie şi lacrimi. Nu plângi decât ce-ai pierdut, iar după 25 de ani, miraza opinteşte să ţi-o dovedească în fiece zi.
Inima şi gândul postelnicesei torceau griji. Nu văzuse încă făptură omenească să poată fi asemuită cu Raluca, ba, Doamne iartă-mă, nu găsise atâta desăvârşire nici în chipurile zugrăvite pe sfintele icoane. Fata avea dulceaţă în călcătură, îşi mlădia şoldurile cu ştiinţă satanicească, când râdea îi răsăreau pe buze livezi de cireşi în floare. Dacă bietul creştin dovedea snagă la umbletul Ralucăi, dacă harbujeii sânilor nu-i pricinuiau ameţeală, dacă îşi mai ţinea capul pe umeri întâmpinându-i surâsul, era peste putinţă să nu-şi lepede inima lângă imineii diavoliţei când îl secera cu privirea. Ochii jupâniţei vesteau adâncul fără de sfârşit al mării, istoriseau tainele cerului, aveau chemarea pâinilor ieşite din cuptor şi vraja căutăturii de şarpe. Ochii jupâniţei cerşetoreau milă, slobozeau porunci, îţi dezmierdau cugetul, îţi întindeau clapce fără de scăpare. Păreau violete aduse de la Parma, păreau flori de liliac sărutate de rouă, păreau pietre de ametist. Pletele limonii, aproape albe, sporeau lumina privirii, îi zugrăveau obrajii şi lujerul gâtului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseră demult de pe braţele şi degetele jupâniţei, ruşinate de strălucirea ochilor rupţi dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat.
„N-o să fie fericită, chibzui postelniceasa. Darurile fără de măsură alungă norocul.“
Socotelile Eufrosinei Balş izvorau din întâmplări amare. În loc să pună umărul la mazilirea Brâncoveanului, fermecând vreun dregător, ochii jupâniţei spărseseră ulcelele, îndată ce unul opintea pentru neamul Balşilor, ceilalţi, împunşi de diavolul pizmei, născoceau piedici.
Jupâneasa trecu în chiar-chir[14]. Miraza veneţiană o zăticni între ciucurii de cleştar, o maimuţări aidoma zugrăvind-o din cap până la iminei. Eufrosina Balş se opri cercetându-şi chipul. Nopţile măcinate de gândul domniei îi sărăciseră obrajii, îi picuraseră argint la tâmple. Avea trupul vătămat de naşteri, albeaţa pielii murise de mult. Numai patima de a-şi împinge omul în scaunul Valahiei mai lumina cu toate opaiţele aprinse. Nasul bârligat îi lunecase spre bărbie, umerii adunaţi gemeau sub greutatea straielor de brocart.
„E ca o cămilă, spusese cândva despre dumneaei Bălşoaia cea bătrână, mama postelnicului. N-are nimic drept… Cum te-a ameţit, fătul meu?“
Jupâneasa Eufrosina îşi repezi capul pe spate. Un creţ adânc îi brăzda grumajii, ţinând pereche colanului de mărgăritare. Tot din mărgăritare se afla alcătuită şi leasa care îi cetluise pieptul, căci postelniceasa îndrăgea straiul cheltuielnic în tot ceasul zilei.
„Nu-s dreaptă, mamă Bălşoaie, susură dinaintea oglinzii, dar chimirul mi-e îndestulat. Iar domnia ta, ţeapănă plop, ai ajuns la bătrâneţe să mănânci din pomana strâmbei…“
O boare dezmierdă covoarele de Esfahan şi Tabriz. Păşea jupâniţa. Aripa fluturelui ar fi stârnit zgomote mai îndesate, floarea de mac atingere mai aspră. Dintr-o dată, lalelele din vasul azuriu de Bohemia îşi ridicară capetele, florile înmănuncheate la icoana cuvioasei Paraschiva prinseră a zâmbi, lumina din sfeşnice spori. Postelniceasa îşi făcu semnul crucii cu limba, alungând numele satanei. Nu, nu era o părere. Când jupâniţa pătrundea într-o încăpere, lucrul cât de mărunt prindea strălucire, sfinţii cetluiţi în veşminte de aur sau argint îşi potriveau surâsul pe buze.
Eufrosina Balş o măsură lung. Fata înveşmmtase strai liliachiu, după pilda ochilor, şi iminei albi. Horbota dinţilor, buzele răsurii fără urmă de chinoroz, marmurii albă a obrajilor şi pletele îi slujeau cu râvnă căutătura.
— Poftesc să aflu, spuse postelniceasa, ascuţindu-şi cuvintele, pentru care pricină te-ai gătit de zaiafet, jupâniţă? Au nu ştii că-i noaptea cernită a sfintelor patimi?
Fata cântări iute poalele de brocart ale postelnicesei, numără dintr-un ochi brăţările şi cerceii grei de adamante, apoi îşi ascunse, căutătura dinapoia genelor frănjurite, mărturisind supusă:
— N-am uitat, mămucă.
Nici clopoţeii de la încălţările paicilor aflaţi în slujbă domnească, nici suspinul frunzei urgisită de vânt, nici şoapta privighetorii n-ar fi izbutit sunetele molatice din vorba jupâniţei. Vorba jupâniţei mirosea a mărgăritărel, a curăţenie, îţi picura lacrimă în suflet.
— Cu atât mai vârtos e păcatul! urmă coana Eufrosina. Schimbă-ţi degrabă rochia cu cea cernita, de canavăţ!
— O schimb.
— Inima mea s-ar bucura să afle că ţi-ai învestmântat şi cugetul cu asemenea straie, dar mai cu seamă căutătura. Ochii tăi mi-au pricinuit mai multe pagube decât teşcherelele păgânilor, fără de fund.
— Scoate-i, mămucă!
Grăise cu obidă zăticnită, rouă îi împăienjeni privirea. Eufrosina Balş i-o reteză scurt:
— Nu voi şovăi, de o fi nevoie. Te povăţuiesc să ţii măsura la îndemână, jupâniţă! Treburile l-au priponit pe dumnealui postelnicul departe de Istanbul, aşa că eu ţi-s tată! Ia dară aminte! Vom purcede la sfânta slujbă de noapte împreună cu slujitorii. Poftesc să nu-ţi dezlipeşti căutătura de colbul uliţelor!
— Da, mămucă.
— Poftesc de asemenea să-ţi laşi ispitele din călcătură acasă, căci Domnul se leapădă de cei cu daruri sataniceşti!
— Aşa e, mămucă.
— Vom ocoli, după datină, biserica. Leagă-ţi ochii de Sfinţii zugrăviţi pe pereţi! Nu se află păcat mai mare decât să stârneşti patimi lumeşti la slujba îngropăciunii!
— Adevărat.
— Trag nădejde că batâr în noaptea sfântă n-o să te apuce cântatul cucoşilor în faţa mirazei. Şi acum, lipseşti din ochii mei!
Jupâniţa îşi făcu plecăciunea împreunând palmele sub bărbie, după obiceiul domniţelor moldovence, şi pluti abur spre odăile ei.
Lalelele din văsciorul azuriu îşi plecară capetele.
Scăpată din chingile postelnicesei, jupâniţa zbură prin încăperi, îşi chemă şopocăit roaba:
— Zamfiră!
Ţiganca, îndoită din şale, se ivi în prag.
— Sărut ochii, stăpânico!
— Închide uşa şi desfundă-ţi cu nădejde urechile! Am vremea măsurată, şi deprinderea să nu rostesc de două ori aceleaşi cuvinte. Aşa! Acum ascultă! N-am să te înghesui la jurăminte pe sub icoane, după pilda mămucăi, căci e de prisos. Juri strâmb!
Roaba îşi astupă gura a mirare fără de hotar.
— Eu? Doamne iartă-mă şi păzeşte!
— N-ai să afli iertare, Zamfiră!
O măsură lung, privirea de ametist isca muchii ascuţite.
— Eşti sfădită cu adevărul din născare, ai deprins năravul de a cotrobăi prin besactele din pruncie, nu crezi în Dumnezeu de când erai fată mare, nici în diavol de la opt ani când ai devenit muiere, şi de când te ştiu îţi trudeşti mintea pentru a născoci vicleşuguri care să-ţi sporească agoniseala.
— Vorbeşti cu păcat, sufleţelule!
Înghesui cruci mărunte, adunând lacrimi calpe în colţul ochilor. Privirea jupâniţei i le zăgăzui.
— Geaba chemi plânsul, Zamfiră, căci ştiu bine, nu ţi-e teamă de mânia mea. N-am pus niciodată mâna pe gârbaci şi nici năravul pârii nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, pesemne, pentru care mi-ai sfeterisit un inel şi două spelci bătute în adamante…
Ţiganca lipi uşa cercetând cu spaimă chipul Ralucăi.
— E vinerea neagră, stăpână, nu-ţi împovăra cugetul cu asemenea păcat!
— Inelul şi spelcile se află şi acum dosite în punga ta cu tutun. Am râs, căci Cel-de-Sus m-a ferit de patima podoabelor. Nu preţuiesc avuţiile.
Roaba o măsură hoţeşte printre gene. N-ar fi prepuit în ruptul capului că jupâniţa gingaşă, drumeţind mereu printre nouri şi luceferi, îi ştie învârtelile.
Boierii Balş, pogorâtori spre asfinţit, ori cei buiaci, prieteni şi slujitori, tălmăciseră de mult darurile Ralucăi: un car de ispite şi o minte care nu asudă cugetând, otravă dulce în căutătură şi deşertăciune în căpşorul bine dăltuit. Zamfira îşi alungă smiorcăitul şi îi potrivi pestelcă nouă surâsului.
— Averi mai mari decât ochii dumitale, jupâniţă, nu se află…
— Ochii cugetului, Zamfiră!
Rămase pe gânduri cale de un pocal băut pe nerăsuflate, în zilele de arşiţă, apoi deschise capacul sunducului arăbesc cu fesfesele de aramă şi-i puse în poală un pumn de giuvaericale.
— Ţi le dăruiesc!
Roaba se ciupi poftind să se încredinţeze că nu visează. Brăţara fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, azvârlea fulgere, rubinele inelelor născoceau pete roşii prin unghere. Nedumerirea îşi săpa vad adânc pe chip. Jupâniţa desluşi o vreme tâlcul paşilor din chiar-chir, şi şopti slujnicii:
— Poftesc un singur lucru. Să te lepezi de minciună!
— Inimioară! bâlbâi ţiganca.
— Să nu-mi juri credinţă, Zamfiră, căci e în zadar! Te-am citit de mult…
Ochii liliachii rătăciră o vreme în lungul pereţilor înveşmântaţi în mătase purpurie, poposiră asupra canarului priponit în colivia de aur. Un glas răzbătea din uliţă:
— Şoşab[15]… Şoşab rece şi dulce!
Jupâniţa aţinti chipul roabei:
— Ce te-a iscodit păgânul?
Ţiganca căscă ochii de uimire şi se lăsă moale pe covorul alb de Smirna.
* * *
Postelniceasa desprinse cu băgare de seamă pecetea scrisorii, adusă de un olac[16] din îndepărtata ţară a Moldovei. Era o carte de răspuns pentru Raluca de la prietena dumneaei, Aspasia, fata logofătului Dumbravă. Din cele înşirate, coana Eufrosina pricepu că fiică-sa trudea să afle dacă au înflorit zarzării din livadă, dacă Aspasia n-ar putea să-i trimită păpuşa leşească şi basmele Nibelungilor tipărite de nemţi…
Lipi la loc pecetea fără risipă de griji, căci cunoştea nepriceperea jupâniţei în asemenea treburi şi născoci o cruce mare mulţumind lui Dumnezeu că în ciuda celor 14 ani şi a blestemului din privire, Raluca nu şi-a rătăcit copilăria.
N-avea să afle niciodată adevăratul chip al veştilor. Se împlineau doi ani de când jupâniţa îşi întocmea scrisorile după anume izvod[17].
* * *
Roaba o privea solomonită. Socotea întâmpinarea cu turcul cel tânăr o izbândă a treburilor ei de taină, căci postelniceasa lepădase poruncă straşnică slujitorilor să-şi ţină gura lăcătuită. Până să se dezmeticească, apucă după vechea deprindere cărăruie cotită:
— Au! Care păgân, prinţeso?
Raluca zvârli răsplata înapoi în sunduc:
— Eşti slobodă!
— Inimioară!
— Du-te, Zamfiră! Bag de seamă că n-ai priceput nimic. Şi tu mă crezi neghioabă.
Ţiganca hotărî să o ia pe toloacă. Spuse fără înconjur:
— Vina o poartă domnia ta, stăpână. Te-ai străduit să ne faci încredinţarea că ai priceperea beteagă. Pentru care pricină anume, nu ştiu în ruptul capului.
Raluca izbucni în râs şi dintr-odată zarzării abia îmbobociţi din livezi dădură în floare.
— Supunerea nătângă alungă prepuielile, iar poveţele cu tâlc, de care mămuca nu duce lipsă, rămân în sarsana fără să-mi mai supere urechile. Temi acul viespii, nu dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii urzicii, nu focul florii de mac, ţipătul cucuvelei şi nu viersul ciocârliei… Îmi făceam griji de suliţa unui singur ochi: al tău. Râse: Degeaba ai cărunţit, Zamfiră!
Roaba îşi făcu semnul crucii şi spuse ;
— Vai de bietul creştin care ţi-o pica sub călcâiul încălţelului! Iartă-mă, stăpână, că am cutezat!
— Altceva mă necăjeşte. Nici acum n-ai priceput nimic! Şopti apăsat: Nu un creştin mi-a fărâmat liniştea…
Ţiganca făcu ochii mari. Raluca zâmbi şi liliacul din priviri se acoperi de rouă.
Vestea că un purtător de nădragi izbutise să clintească inima jupâniţei, şi că acei nădragi se dovedeau a fi şalvari, căscă strachină de praznic gura ţigăncii.
— Vorbesc desluşit şi fără griji, spuse jupâniţa. N-ai să mă vinzi.
— Sunt roabă credincioasă…
— Eşti cea mai păcătoasă dintre slugi! Asta-i şi pricina pentru care nu şovăi să-ţi dezvălui taina mea. Păcatele săvârşite faţă de mămuca te leagă singure. Iar eu cunosc acele păcate.
Roaba pricepu că nu numai de dragul desfătării jupâniţa purtase ani de-a rândul straiul măsluit al lipsei de judecată. Deprinzând tainele celor din jur, aduna bani albi pentru zile negre, când putea să-i strângă lesne în chingi. Căzu petică la picioarele fetei:
— Porunceşte!
— Aşa, Zamfiră, acum e bine. Ce poftea să afle păgânul?
— Unde şi când te poate zări. Arde făclie de dorul ochilor domniei tale.
— Cine e?
— Nu ştiu.
— Să afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmită. Are în privire aceeaşi lucoare blestemată a dragostei de aur. Urmează!
— Am chibzuit că poate să te vadă la sfânta slujbă de noapte, dacă-şi schimbă nădragii,
— Ai chibzuit bine.
Ţiganca răsuflă adânc a teamă. Spuse după o vreme ocolindu-i căutătura:
— Purcezi la drum presărat cu primejdii, stăpână. Păgânul cel chipeş are o credinţă, domnia ta alta…
Tăcu fulgerată de privirea fetei. Ochii de ametist părăsiră chipul roabei cercetând noaptea, aninată la fereşti. Un zâmbet cald răsări pe buzele jupâniţei.
— Dumnezeul lui şi-al meu au poruncit dragostea. Vor dovedi înţelegere.
— Dar oamenii? întrebă încet ţiganca.
Raluca nu-i răspunse.
Pătrunse sfioasă în chiar-chir, cu căutătura lipită de covoare, aşa cum poftise postelniceasa. Rochia neagră dohot, fără urmă de tertel sau fesfesele[18] îi zugrăvea limpede amfora trupului, sporea şi mai vârtos ispitele ochilor liliachii.
Coana Eufrosina suspină şi porniră urmate de slugi. Zamfira văzu în mirază chipul de înger fără de prihană al jupâniţei şi şopti înnăbuşit:
— Satana!
[1] Afluent al Dâmboviţei ce izvora dintr-o mlaştină, astăzi Grădina Icoanei.
[2] Strada Radu Vodă din Bucureşti.
[3] Eleganţi.
[4] Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din Istanbul.
[5] Căciulă purtată de domn şi de marii boieri.
[6] Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul Mahomed Cuceritorul.
[7] Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul.
[8] Moscheea sultanului Ahmet.
[9] Vechi cartier rezidenţial al europenilor.
[10] Mătase.
[11] Temniţă celebră din Istanbul.
[12] Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici.
[13] Oglinzile.
[14] Odaie principală, din marmură.
[15] Băutură răcoritoare, din fructe.
[16] Curier special.
[17] Cifru.
[18] Zorzoane.