PDF Intalnire la Elysee de Rodica Ojog-Brasoveanu roman istoric – război şi intrigă

Intalnire la Elysee de Rodica Ojog-Brasoveanu

1

 

 

— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel.

— Nu sunt colonel, sunt maistrul Theodor Mihăilescu, fotograf pe Strada Umbrei[1]. Mi-am pierdut identitatea aşa cum ţi-o pierzi şi dumneata acum, aici, începând chiar din momentul acesta. Tenez-vous-le pour dit, căpitane!

— Am înţeles.

— Stai jos. Ai în spate un fotoliu. Curând o să te obişnuieşti cu întunericul.

În oglinda fixată pe tăblia şifonierului, căpitanul îi distingea vag silueta. Subţire, elegantă, acuzând o nepăsare distinsă. Ani de zile înainte de război, un Bucureşti întreg îl văzuse în aceeaşi atitudine la Capşa sau Confiseria din Pasajul Villacros. Un domn de vârsta mijlocie, cu alură de dandy şi privire indiferentă, sorbindu-şi marghilomanul într‑un nor de trabuc Flor-Fina. Seara putea fi întâlnit la Teatrul Liric şi cel mai des la turf.

Căpitanul surâse. Nu existau zece inşi în toată ţara care să cunoască adevărată carte de vizită a costumelor croite la Worth sau să-şi închipuie că melonul gris-perle se plimba pe capul cel mai original al Serviciului de Informaţiuni Român.

Tropot de cizme răsună în stradă.

— Patrulele, mârâi colonelul.

Invadaseră oraşul, le puteai întâlni la aproape fiecare sută de metri, în aceeaşi formaţie: doi poliţişti nemţi, însoţiţi de un gardist român, acesta din urmă fără armă. Băştinaşii nu prezentau încredere.

— Să ne grăbim, propuse colonelul. Nu mai e mult până la ora 8.

— Se poate circula până la 10.

— Au modificat oră. Ordinul a apărut azi-dimineaţă, în Bukarester Tageblatt[2] şi în Lumina. Porcul de Verzea e autorul. Demonstraţii de devotament, înţelegi… Uite despre ce e vorba, mon cher. Urmează să pleci într-o misiune extrem de delicată în Moldova.

— Mai delicată mi se pare a dumneavoastră, surâse căpitanul. Premiul oferit de Hentsch pe capul colonelului Roman e afişat pe toate gardurile.

— Zece mii de lei. Un fleac, dragul meu! Teutonii nu-şi dezmint avariţia, şi asta după ce au pus mâna pe şapte milioane lei aur.

— Şapte milioane?!

— Cifra e eminamente exactă. Acelaşi amic Verzea le-a făcut cadoul împreuna cu o sumă de secrete ale apărării noastre. Iată ce se cheamă să fii postaş cu vocaţie de trădător.

Căpitanul râse încetişor. „Poştaşul“ era directorul general al Poştelor şi telecomunicaţiilor. Graţie postului, interceptase şi copiase corespondenţa dintre şefii militari, iar în timpul retragerii întârziase măsurile de evacuare a personalului şi materialului telegrafopoştal.

— O captură frumoasă pentru boşi, nu? Mă roade totuşi meschinăria sumei! Mi se părea că merit ceva mai mult decât zece mii. Milady m-a ţinut cinşpe mii, în 1910! Caraghios să valorezi mai puţin decât o iapă, chiar dacă e pur sânge… Vezi, dragul meu, suntem totdeauna înclinaţi să ne supraevaluăm… Da, mulţumesc. Reteză capătul trabucului şi se aplecă în faţă. La flacăra brichetei, căpitanul îi zări câteva secunde chipul cu linii nobile, uşor încărunţit la tâmple.

— Să ne întoarcem la misiunea dumitale din Moldova. După cum ştii, pregătim împreuna cu ruşii marea ofensivă de vară. De chestiune se ocupa intens Averescu, Razu, Grigorescu. În fine, nu intru în detalii. Sarcina noastră este să prevenim şi să contracarăm orice acţiune de trădare. Miza e mult prea importantă, pregătirile colosale, nu ne putem îngădui nici o imprudenţă. Vânzarea lui Sturdza, Crăiniceanu şi Wachmann a constituit o catastrofă. Aliaţii sunt contrariaţi, gogomănie evident – unul, doi sau trei ofiţeri nu înseamnă o oştire – moralul armatei e serios afectat. Nu vom supravieţui unui al doilea dezastru.

— N-am să înţeleg niciodată raţiunea pentru care a dezertat Sturdza. Ţin minte, l-am văzut la o paradă de 10 Mai… M-a impresionat teribil…

— Impresiona pe toată lumea. Gândesc că suntem prea buimăciţi de evenimente pentru a le considera corect. De vină-i poate educaţia prusacă, şcoala militară absolvită la ei, mitul despre invincibilitatea şi inegalabilul armatei germane. Poate – smintit şi grandoman – îşi închipuie că Wilhelm, recunoscător, o să-l ungă guvernator al României devenite protectorat prusac. Pe el sau pe „postaş“, în funcţie de valoarea serviciilor. N-ar fi singurul care să împărtăşească aberaţiile nemţofililor visând la o Moldo-Valahie colonie germană. Un cretin scria deunăzi în Lumina: „În genunchi ar trebui să-l rugăm pe împăratul Wilhelm să primească coroana României. Greutatea mare este că el nu vrea…“ Râse sardonic: ăla cretin, ăilalţi bandiţi!

— Credeţi… Căpitanul îşi caută cuvintele: Credeţi că şi la Turtucaia a fost trădare?

— Nu, deşi unii o susţin. Catastrofa din Dobrogea se datorează exclusiv lipsei de inspiraţie. Zaioncicovski şi Basarabescu intra în istorie că aşi, câştigători de Derby în materie de incompetenţă. Fii sigur, viitorimea îi va consacra ca atare.

O pendulă mica franţuzească, abia desluşită pe peretele îmbrăcat în mătase Liberty, fredona un fragment dintr-o arie de Lully.

— 7:30! exclamă colonelul. Deja! În zece minute, cel mai târziu, trebuie să ne despărţim. Rămâne stabilit! Mâine pleci în Moldova la N., sediul Statului-Major al Diviziei 8 infanterie, Armata de operaţiuni. Vedeta meleagului e generalul Dimitrie Dabija. Cam sec, cam fără humor, dar ceea ce numesc capşiştii noştri un monsieur care întâmplător ţine pe umeri un cap. Îi vei supraveghea anturajul, pe el însuşi, aerul pe care-l respiră. Suntem pozitiv informaţi că Sturdza şi-a lăsat succesor. Ceea ce a ratat el însuşi – o acţiune de sabotaj pe frontul de luptă – urmează să fie realizat de acoliţii lui. În ultima vreme, acest triste individu se epuizează în apeluri către ofiţeri şi soldaţi pentru ca împreuna cu prizonierii din spatele frontului român să se ralieze forţelor germane.

— Am citit manifestul adresat ostaşilor din tranşee…

— O oroare! exclamă colonelul.

Se ridică. Un bărbat mai degrabă scund pe care, în ciuda mantalei din postav grosolan, vopsite în cafeniu, îl simţeai elastic, puternic, numai nerv şi fibră, cu reflexe minunate. Cândva, la o proba de sânge rece dată la Castelul Negru din Scoţia, fusese singurul care nici măcar nu clipise când explodase o mină în spatele lui. O mână măsluita, dar Roman n-avea de unde s-o ştie. Englezii, deprinşi cu performanţele, nu-şi camuflaseră surpriză: All right, mister Roman, n-aţi ieşit prea rău.

Împunse cu degetul macferlanul căpitanului şi rosti pe gânduri:

— Există mai mulţi agenţi ai lui Hentsch strecuraţi pe lângă şefii Statelor-Majore ale armatelor de operaţiuni. Mi-aş da mâna dreaptă să-i pot depista. Înţelegi?

Căpitanul nu-şi putu stăpâni tulburarea. Şopti răguşit:

— Înţeleg, domnule col… Mihăilescu.

— E bine, dragul meu… E bine. S-ar putea, dacă-i detectezi, să te alegi cu o statuie… Deşi nu ştiu cu ce te-ar încălzi, mon ami! Important, am socotit totdeauna, e să te simţi tu bine. Tu cu tine însuţi. A sosit timpul să ne luăm rămas-bun. Aici în mapă ai toate documentele necesare. Noua dumitale identitate, împuternicirea semnată de Ferdinand pe lângă Dabija… În principiu, eşti bine acoperit. Ai lipsit mult din ţară, nu te cunoaşte nimeni. Şansa face ca întreg anturajul apropiat lui Dabija să fie compus din oameni noi. După trădarea lui Sturdza, era şi firesc. Nu te vei distinge deci în mod special, ca proaspăt sosit.

— Cum voi lua legătura cu dumneavoastră?

— Cu mine după război, bătrâne, dacă Providenţa e generoasă. Rămân aici, pe baricade, să duelez cu colonelul Hentsch. Contactul îl vom păstra printr-un agent, o persoană foarte bine, care a fost informat de sosirea dumitale şi te va căuta. Acest domn – Mareş – o să te pună la curent cu atmosfera din oraş dar mai ales de la Statul-Major, îţi va face introducerile de rigoare. Prietene, nu-mi rămâne decât să-ţi urez noroc. Colat cu prudenţa, dă rezultate miraculoase.

Apăsase în mod ciudat asupra cuvintelor, aproape le silabisise şi căpitanul îşi aţinti privirea încercând să-i descifreze figura.

— Prudenţă, natural… Am sentimentul însă că vă gândiţi la ceva anume…

— Hentsch e un inamic redutabil. Pun rămăşag că agentul lui adulmeca deja meleagul, supraveghindu-i pe eventualii şi prezumtivii trădători – ticăloşia teme netrebnicia – ferindu-i de posibile gafe sau de intervenţiile nedorite ale Serviciului de Informaţiuni. În speţă, dumneata. Natural, acestea sunt simple supoziţii… Ai o misiune complicată, căpitane! Trebuie să-ţi descoperi adversarul, plus şacalii cu epoleţi de ofiţeri români şi în acelaşi timp să rămâi perfect camuflat. Orice imprudenţă te costă capul. Colonelul Nicolaj[3] şi-a dresat bine învăţăceii. E un amănunt de care ar fi bine să ţii seama. Zvârli trabucul în soba stinsă şi-i întinse mâna. La revedere, căpitane. Ne vedem după război, la Élysée. O să ai câte ceva să-mi povesteşti. Masa mea e lângă pupitrul casieriţei. D’ailleurs, elle n’est pas mal… Mda… Ai vreo întrebare?

— Nu mi-aţi spus numele casieriţei.

— Ai dreptate, dragule… Uit totdeauna esenţialul: domnişoara Juliette.

 

 

 

 

* * *

 

Părăsind locuinţa conspirativă din Strada Clemenţei[4], colonelul Roman reteză Piaţa Universităţii şi, după o scurtă ezitare, se îndrepta spre Calea Victoriei. În ciuda vuitului aspru, nu ridicase gulerul mantalei, căciula nu depăşea tivul urechilor. De câteva luni, nemţii deveniseră suspicioşi până la isterie, trecătorii erau opriţi şi legitimaţi la tot pasul, descinderile în plină noapte, de fapt la orice oră din zi, nu conteneau.

„Boşii, îşi zise Roman, pe care-i ştiam lipsiţi de fantezie, de când colecţionează suspecţi, par inepuizabili…“

Orice le stârnea bănuiala: o pălărie trasa pe frunte, ochelarii negri ai orbului care cerşea în Piaţa Teatrului, rezemat de zidurile magazinului Élite sau Doré, coşurile anemice ale gospodinelor, un mers prea grăbit, sau dimpotrivă pasul leneş, de promenadă, al bucureşteanului care flana înainte de război între Capşa şi atelierul fotografic al lui Korn din capătul Podului. Nu erau scutite de percheziţii grosolane nici carele mortuare. Un zâmbet aluneca pe figura unghiulară a colonelului. Isprava cupeţului craiovean făcuse ocolul Bucureştilor, stârnind o undă de veselie şi în cugetele cele mai mâhnite. Era o foamete cumplită în iarna sumbrului 1917. Raţia de pâine – jumătate grâu, jumătate mălai – ajunsese la 180 de grame pe zi, carnea 240 grame pe săptămână, se pedepsea aspru fabricarea săpunului, iar ouăle, untul, zahărul ajunseseră dulci amintiri.

De câteva luni, MVR[5] interzisese „importul“ alimentelor din provincie spre Capitală, instituind un control foarte strict.

„Magnifică ideea olteanului!“ Roman se opri lângă un felinar, ferind flacăra chibritului. „Da, da, absolut remarcabilă.“ Îmbătase doi porci cu ţuica şi-i culcase în dric, lângă coşciugul ocupat de locatar. Din nefericire, unul din dobitoace se trezise înainte de vreme şi începuse să guiţe. Familia îndoliată, preotul, întreaga asistenţă o luase la goană, cuprinsă de spaimă…

O pagină ruptă din Gazeta Bucureştilor, gonită de vânt, i se agăţă de poalele mantalei. Roman se descotorosi, călcând-o sub ghete. O imprudenţă, fără îndoială, agenţii Militärverwältungs-polizei[6] mişunau, se dovedeau mai înverşunaţi decât gardiştii obişnuiţi.

Doi bătrâni îl cercetară uluiţi. Lăsară capetele în jos iuţind pasul.

„Inseparabilii“, râse colonelul. Îi cunoştea, îi cunoştea un Bucureşti. În cincizeci de ani de când se căsătoriseră, nu fuseseră văzuţi decât împreună. La plimbare, în vizită, la şosea, la birtul lui Dobrică, pe Rahovei, unde decavaţi, luau un dejun modest.

„Chiar! Ce-or mânca nenorociţii acum?…“

Singurul regal pe care şi-l îngăduiau în vremuri normale erau spectacolele lui Novelli şi Armagnacul bătrânului, înainte de prânz…

Armagnac… Cognac des Ducs, Martell, Cointreau, ba chiar şi absynthul verde adânc, ca veninul, verde mineral şi răcoritor adus în păhăruţe înguste cu pereţi drepţi…

Colonelul Roman îşi trecu limba peste buzele arse de ger şi privi reflex ferestrele luminate de la Capşa. Înăuntru, la mesele de mahon cu plăci de marmură – o marmură stinsă, tandră la pipăit, îşi aminti colonelul – acum murdară, plesnită, acoperită cu ziare, chefuiau ofiţeri din armata de ocupaţie.

„Hm, aliaţii bulgari!… Ca şi cum nu ne ajungeau doar sălbaticii cu coif ai lui Wilhelm. Te salut, nenorocire, atunci când vii singură!… Trebuia să încărunţesc ca să-i pricep pe franţuji…“

Capete grosolane cu obrajii dogoriţi de băutură răcneau cântece deşuchiate răsturnând pe gât bărdace. Peste priveliştea sinistră, lustra, vechea lustră a cafenelei Capşa încă intactă, îşi revărsa cu ironie sumbră cascada de diamanticale.

„Uite cine ne-a adus civilizaţia!“ scrâşni Roman. Civilizaţia milenară a ocupantului generos, transplantată pe meleagurile valahe.

Un val de ură îi năpădi întreaga fiinţă. Halal civilizaţie! Asasinase sufletul oraşului, îi arsese în pojar năprasnic pitorescul, veselia străzii, învăluise în linţoliu cernit case, grădini, chipul soarelui, al oamenilor.

Pieriseră ca alungate de blestem trăsurile falnice şi velocipedele, tramvaiele electrice, motociclurile şi automobilele Pipe şi Fiat de 25HP, muriseră florile din coşurile ţigăncilor. Pentru câţiva lei îţi umpleau braţele cu grădină de liliac, roze sau crizanteme Turner. Ochioasele se aflau pretutindeni: ciorchine, în Piaţa Teatrului, la Luvru pe Sărindar, căutând umbră sub copertinele lui Dortheimer, coaforul, în gangul lui Mandi, fotograful Curţii Regale… Seara, trandafiri galbeni înfloriţi pe gardinile florentinelor de dantelă sau la butonierele vestoanelor din mătase brută, nuanţa Isabelle, îmbălsămau Calea Victoriei. Fluvii de Azureea, Cuir de Russie, Floramyte, Trèfle Incarnat şi Coeur de Jeanette, şi Violette de Peleş, şi Mon Idéal aninau trene de arome frumoaselor îmbrăcate la Luvru, Micul Parizian şi Au bon Goût… Tineri dandy, cu mustaţa suliţă, le însoţeau, păstrând un pas în urmă. În lumina fanarelor, a firmelor, a devanturilor şi a localurilor de petrecere – Bucureştii păreau incendiaţi de focurile bengale ale unui neîntrerupt carnaval – străluceau taftalele coucher de soleil, pălăriile înalte din mătase şi ghetele de lac cu elastic ale domnilor.

Riviere de briliante, solitari, inele iţite din mitenele dantelate scăpărau licurici, la Djabourov, poli de aur cu efigia lui Carol I, icusari, mahmudele şi napoleoni austrieci luceau cald între Gallé-uri elegante, Daum-uri, vase de Vez şi Copenhaga… Amuţiseră şi gramofoanele din stabilimentul de muzică al lui Jean Feder. În fiecare seară, un minavet instalat în vitrină oferea trecătorilor de pe Calea Victoriei melodii celebre de pe discurile nu mai puţin celebrilor Adelina Patti, Tamagno, Caruso, Melba, Battistini, Kurz…

Colonelul Roman îşi înnodă strâns fularul. Viscolul se înăsprise, fulgii iscaţi dintr-o dată îi înfigeau ace în obraji. De când turcii ridicaseră de la Palatul Regal tunurile capturate în 1877 de către armatele române, piaţa părea pustie, amputată. Confiscaseră si balmuzurile de la statuia lui Mihai Viteazul. Pesemne socoteau că restituirea forţată a trofeelor călăraşilor şi dorobanţilor spăla dezonoarea otomană de la Plevna…

La intrarea Hotelului Athénée Palace, două santinele ţepene, în poziţie de drepţi, scrutau seara fără să clipească.

„Cretinii se cred statui, parole! Aşa i-a învăţat papa Bismarck! Cap pătrat sub cască de fier. Ca şi cum dacă ai lua pe loc repaus, n-ai putea apăsa la fel de repede pe trăgaci…“

Roman ridică ochii spre ferestrele puternic luminate. Aici îşi instalase Mackensen Marele Cartier, Ober-Kommando Mackensen. Tot aici, într-un apartament de la etajul întâi, colonelul Hentsch, şeful Biroului de informaţii al Marelui Cartier german, veghea la „civilizarea“ României:

„Ăsta n-are cap pătrat, nu, nu, au contraire, în schimb îi zumzăie sub melon tot felul de idei. Teutonii, stăpâni ai întregii Europe, iar el Şahinşah, Negus, Kediv sau cine ştie ce altă drăcie, în competiţie cu smintiţii autohtoni… Străbunii din Pomerania aveau aspiraţii mai modeste. Bunicu-său s-a mulţumit cu Ordinul Sfântului Ion din Ierusalim, un unchi mare din partea maică-sii cu Vulturul Roşu clasa a II-a…“

Colonelul Roman îşi luă rămas-bun de la geamurile luminate şi intră grăbit în Strada Umbrei.

Pe zidul cenuşiu al unei clădiri din spatele Bisericii Albe, cu ornamentele de ghips cariate, atârna un anunţ modest scris de mână: „Theodor Mihăilescu – atelier fotoartistic. Amateur portrait şi Princess portrait“. Dedesubt, clănţănea necăjită de vânt firma unui chirurg dentist, diplomat al Facultăţii din Odesa, „specialist în lucrări operative şi technice în aur, platină şi cauciuc. Se mai execută întărirea dinţilor care se mişcă şi regularea dinţilor“.

Deschise uşa cu carouri de sticlă şi arabescuri din fier forjat, aruncă încă o privire zidurilor albe ale hotelului. Un zâmbet răutăcios îi strâmba colţurile gurii:

— Între noi doi, domnule Hentsch!

 

 

* * *

 

Într-un salon de la etajul întâi al Hotelului Athénée Palace, unde de doi ani se instalase Marele Cartier al Grupului de armate Mackensen, trei domni în haine de seară şi cu paharele în mână discutau aprins. Siluetele elegante înveşmântate la fel, în jachetă, pantaloni întinşi de sous‑pieds-uri şi cravate negre înalte, se desluşeau perfect pe pereţii îmbrăcaţi în tapet cu dungi, argint şi Vert Nil.

Lângă soba de porţelan, pe o causeusă, stătea picior peste picior colonelul Hentsch, cercetând gânditor tavanul pictat: un cer azuriu pe care pluteau nori, nimfe şi flori. Era un bărbat în puterea vârstei, voinic fără a fi gras, agil. Figura pătrată făcea o impresie bizară. Emana inteligenţă, blândeţe şi aroganţă, şi în ciuda gurii lacome, pofticioase, multă stăpânire de sine.

Buchetul îngrijora, era dintre oamenii – îşi spunea domnul Quintescu rezemat de consola susţinută de doi putti – dinaintea cărora instinctiv îţi cenzurezi fiecare cuvânt.

Îl vedea poate a zecea oară şi mereu încerca aceeaşi senzaţie: „Nimic nu se asortează în persoana individului. Ochii de cadână pe faţa de ţăran bavarez care se îndoapă cu chifteluţe de cartofi, bărbia brutală şi vocea de soprană à la Selma, graţia elastică altoită pe un trup de urangutan…“

Simţi privirea aţintită a celui de al treilea personaj şi se foi nelaîndemână, schimbându-şi vag poziţia. „Un bărbat tânăr, despre care n-ai putea afirma nimic special…“ Cel puţin asta era părerea domnului Quintescu. Un observator fin ar fi zăbovit poate asupra privirii. Avea un licăr particular, ironie discretă – ochii zâmbeau continuu fără să i se mişte un singur muşchi al feţei – generată de un cert sentiment de superioritate, dar şi acela bine camuflat: „Ştiu tot despre voi, şi în general mult mai multe decât ştiţi voi, în vreme ce voi ştiţi foarte puţine despre mine… Atât cât vreau eu să ştiţi…“

Colonelul Hentsch îşi dezlipi în sfârşit ochii de nimfele rubensiene răstignite pe antablamentele adânci şi privi fundul paharului gol. Păru nedumerit, îl învârti câteva clipe între degete, în aşteptare parcă, şi-l puse în sfârşit pe marginea birouaşului Henri II sculptat cu lei şi măşti de satir.

Domnul Quintescu strâmbă imperceptibil buzele şi ciocul negru, lucios, bine îngrijit, zvâcni ca o pendulă.

„Dacă-şi închipuie c-o să i-l umplu eu, se înşală amarnic. Nu-s valet.“

Era agitat, îşi stăpânea greu mişcările şi, fire irascibilă, nervoasă, nu suporta discuţiile care lâncezesc, cu pauze mari între replici.

Îşi umplu paharul cu o mână nesigură din pricina febrilităţii, vărsând zdravăn pe de lături. Trecuseră pe puţin cinci minute de când în încăpere se pronunţase ultimul cuvânt. Izbucni:

— Ce facem, domnilor? Ne contemplăm? Pe dumnealui l‑am fotografiat, pe dumneata te cunosc, colonele…

Hentsch surâse:

— Crezi?

— Parcă n-ar fi război, parcă n-ar fi situaţia îndeajuns de gravă! Ce aşteptaţi? Să intre ruşii în Bucureşti? Să vă facă Tommy toate zeppelinele ferfeniţă? Se fălea Kaiserul că va „trimite jandarmeria din Berlin să aresteze minuscula armată engleză“. Ei, uite că nu-i aşa!

— Probabil n-a avut timp, surâse la fel de calm Hentsch.

Domnul Quintescu rânji:

— Era la vânătoare, bineînţeles. Dumnezeule, ça vous fiche le cafard!

Colonelul îi îndreptă o privire îngăduitoare. În ciuda defectelor – pripit, lipsit de simţul proporţiilor şi al măsurii – era inteligent, energic şi întreprinzător, sincer devotat germanilor. Cu totul altceva decât domnul Marghiloman, un oportunist pasionat al turfului şi al recepţiilor somptuoase. Victoria nemţilor i-ar fi adus şefia Partidului Conservator după care tânjea şi de aceea pariase pe calul german. În rest, totul îi era indiferent, nu ştia să pronunţe în limba „boşilor“ nici măcar auf wiedersehen. Un amănunt în fond lipsit de importanţă. Dintre toţi anglofilii înverşunaţi, şi se aflau mulţi, prea mulţi în cercurile înalte din colţul ăsta de Balcani, doar Take Ionescu şi Jean Duca vorbeau engleza.

— Ăia pregătesc o ofensivă formidabilă! Ceva nemaivăzut şi nemaiauzit în istorie, domnilor! Românii şi ruşii aici, dincolo…

— Ştiu, domnule Quintescu, acesta este motivul pentru care ne-am întâlnit astă-seară, de aceea l-am invitat pe dumnealui.

Tânărul zâmbi înclinând uşor capul. Hentsch continuă:

— Se pregăteşte într-adevăr o ofensivă de mare amploare pe care o vom sabota prin toate mijloacele, şi în toate direcţiile: muniţii, echipament, hrană vor deveni inutilizabile sau vor lipsi cu desăvârşire, vom demobiliza ostaşii, îi vom cumpăra pe ofiţeri, îi vom sili la trădare. Avem peste tot oameni puternici, capabili să o facă… Un singur sector-cheie ridică probleme, cel al generalului Dabija. Misiunea dumneavoastră, domnule Porta, vizează deci Statul-Major al Diviziei 8 infanterie. Avem şi acolo un prieten dar nu este suficient căci toate forţele Serviciului de Informaţiuni Român – preciză cu dispreţ: mă rog, ceea ce a rămas din acest serviciu – se vor concentra în acel perimetru.

— A rămas Roman şi-i de-ajuns, mormăi Quintescu.

Hentsch se ridică de pe causeusă, traversă încăperea şi se opri lângă fereastră, cu mâinile la spate.

— Tocmai pentru că am multă stimă pentru colonelul Roman, socot că sectorul Dabija, fiind vulnerabil în urma dezertării lui Sturdza, trebuie, în ceea ce ne priveşte, excelent acoperit. Sarcina dumitale, domnule Porta, este să-l găseşti pe agentul lui Roman, să-l împiedici să acţioneze, să-l lichidezi. Deranjat de o umbră care-l talonează permanent, prietenul nostru s-ar afla în imposibilitatea de a înfăptui dezideratele supreme ale Reichului: slăbirea potenţialului armatei inamice, informaţii cât mai exacte asupra planurilor ofensivei de vară.

— Mi se pare cât se poate de limpede, colonele.

Domnul Quintescu tresări. Până acum vorbiseră în franceză, habar n-avea că tinerelul ăsta mut, cu ochi de viezure, ştie româneşte.

— Un sfat, domnule Porta. Una din greşelile cele mai grave, fatale, comise de vestiţi conducători de oşti a fost subaprecierea adversarului.

Porta dădu din cap, cu mişcarea lui caracteristică.

— Înţeleg. Un colonel Roman va trimite în preajma lui Dabija un element pe măsura şcolii sale, nu un blanc-bec.

— Exact. Surâse nostalgic: Am auzit de Roman încă de pe când era elev la Castelul Negru din Scoţia. Un agent dublu ne-a pomenit prima oară despre el în biroul colonelului Nicolaj. Nu ascund – îmi sunteţi prieteni – că am încercat să-l cumpărăm.

— Şi? întrebă Porta.

— Ne-a râs în nas! Cu hohote!

— Ça, par exemple! exclamă domnul Quintescu. Marele Frederic parcă pretindea că orice individ are preţul lui. Probabil nu i-aţi oferit destul.

Hentsch îşi mută privirea catifelie asupra lui Quintescu. Rosti fără nuanţe:

— Dumitale nu ţi-am oferit nimic.

— Pardon, mon cher! Eu sunt boier, nu vătaf! Iar ceea ce fac nu-i cu simbrie! Am susţinut totdeauna că unica şansă de izbăvire a acestei ţări este o politică inteligentă care să rimeze cu cea a Germaniei. Oricine gândeşte altfel e complet inconştient. A-i ajuta pe ruşi să învingă înseamnă să le faci cadou Bosforul şi Dardanelele. Adică să ne strangulăm cu propriile noastre mâini, să ne punem singuri juvăţul de gât! Aminteşte-ţi de testamentul lui Petru cel Mare…

Hentsch îl cercetă cu ochi inexpresivi, gândindu-se la altceva. De altfel ştia că nu minte. Quintescu era sincer, dar în dezacord cu aspiraţiile şi mentalitatea compatrioţilor săi şi, în consecinţă, detestat. Trimisese doi fii pe front şi cu toate acestea năzuia, mai mult complota, ca oştirea română să fie înfrântă, crezând cu fanatism că doar astfel „ţara va scăpa de la pieire“.

Colonelul îl aşteptă să-şi încheie tirada, uitându-se din nou în fundul paharului. De fapt, nu-l lăsa nici o secundă din mână. Plin sau gol.

— Domnule Quintescu, am ţinut mult să asişti la întrevederea cu domnul Porta. Unul din fiii dumitale, cel mai mic – informaţia este de ultimă oră – a fost detaşat la Statul‑Major al lui Dabija.

— Adevărat?

— Pozitiv. Crezi că ne-ar putea fi de vreun folos?

Quintescu scutură violent capul.

— Niciodată! Sunt mâhnit pentru cauza care m-a adus în barca dumneavoastră, mă bucur însă ca membru al clanului. Suntem poate opaci, nu anvizajăm totdeauna corect viitorul, dar rămânem fermi şi cinstiţi cu convingerile noastre. Pentru Pavel, fiu-meu, Brătianu şi Take Ionescu sunt bronzuri care şi-au găsit deja locul în Panteon.

Hentsch îşi trecu degetele peste bărbia de buldog. Declară repede, puţin prea repede:

— A da… Perfect… De fapt, n-are nici o importanţă… Domnule Porta, celelalte amănunte le-am pus la punct. Sunteţi liber. Dacă…

Un ciocănit în uşă îi smulse cuvintele de pe buze. Un feldwebel îşi pocni strident călcâiele şi-i întinse un plic sigilat. Colonelul desfăcu sigiliul cu un cuţitaş de aur, fără să-l fărâme. Citi şi un zâmbet subţire îi întinse gura.

— Domnul colonel Roman… Amicul meu, colonelul Roman, ţine cu tot dinadinsul să mă supere.

— Adică?

— A intrat în legătură cu lucrătorii de la Letea şi Lemaître. Hârtia e de la poliţia militară.

— Cu uvrierii? se miră Quintescu.

— Cu ei. Face agitaţie, îi învaţă cum să saboteze producţia de război germană.

— Parcă ăia nu ştiu s-o facă singuri, o scăpă Quintescu! Il est complètement toqué.

— Deloc. Atacă pe toate fronturile, cu forţe combinate, aşa cum intenţionăm s-o facem şi noi în Moldova… Perfect, colonele Roman! Da, da, perfect…

Domnul Quintescu se crispă. Presupunea ce avea să urmeze. Iar arestări abuzive, condamnări la moarte, pedepse şi restricţii absurde, îndurate de un oraş în agonie.

Îşi ciupi ciocul şi reflectă acceptând fatalitatea:

„Asta e! Les jeux sont faits…“