4.50 din Paddington de Agatha Christie
Capitolul I
Doamna McGillicuddy gâfâia în urma hamalului care îi ducea geamantanul. Era mică de statură şi cam corpolentă, hamalul înalt şi mergea cu paşi mari. În afară de asta, doamna McGillicuddy era încărcată cu numeroase pachete – rezultatul cumpărăturilor din ziua aceea pentru Crăciun. De aceea formau o pereche care nu păşea în acelaşi ritm şi, când omul dădu colţul la începutul peronului, doamna McGillicuddy rămăsese în spate răsuflând din greu.
Peronul numărul 1 nu era în clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar în ţara nimănui din faţa peroanelor se mişca o masă gălăgioasă, în acelaşi timp, în diferite direcţii, încoace şi încolo.
Doamna McGillicuddy ajunse, în cele din urmă, la intrarea pe peronul numărul 3.
– Trenul de pe linia trei, anunţă o voce, pleacă la 4:50 în direcţia Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter şi Chadmouth. Compartimentele pentru călătorii spre Brackhampton şi Milchester se află în ultimele vagoane. Călătorii spre Vanequay sunt rugaţi să coboare la Roxeter. Vocea se întrerupse brusc.
Doamna McGillicuddy îşi găsi biletul de călătorie în geantă şi îl arătă. Funcţionarul murmură: La dreapta, ultimul vagon.
Doamna McGillicuddy străbătu peronul şi-l descoperi pe grăbitul ei hamal uitându-se în gol, în faţa uşii unui vagon de clasa a treia.
– Aici, doamnă.
– Merg cu clasa întâi, îl corectă doamna McGillicuddy.
– Aşa trebuia să-mi spuneţi, mormăi hamalul.
Privi dispreţuitor rochia ei modestă, cenuşie, scoase geamantanul din vagon şi îl duse la vagonul corespunzător, unde doamna McGillicuddy se instală într-un compartiment gol de clasa întâi. Trenul de 4:50 nu era căutat de călătorii de clasa întâi. Ei preferau expresul de dimineaţă mai rapid de 6:40 care avea şi vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy îi dădu un bacşiş hamalului, care îl luă cu o expresie uimită, deoarece, după părerea lui, era o călătoare mai degrabă de clasa a treia decât de-a întâi.
Doamna McGillicuddy se afundă pe perna de pluş, oftă uşurată şi începu să răsfoiască o revistă. Cinci minute mai târziu, se auzi un fluierat prelung şi trenul se puse în mişcare. Revista îi alunecă din mână, capul îi căzu într-o parte şi, peste alte trei minute, adormi. După treizeci şi cinci de minute se trezi înviorată. Se apropie de fereastră şi se uită afară.
Un alt tren trecu uruind în direcţia opusă, şuieră puternic încât se înfioră speriată. Acum trenul ei încetini printr-o gară. Apoi, începu deodată să gonească din nou, vitejeşte şi trase un ţignal. Un alt tren, ca şi cel de mai înainte, se îndrepta tot spre Londra, lunecă mai domol prin faţa ferestrei. Propriul ei tren îşi continuă cursa înainte. În timpul acesta un altul, plecat fără îndoială din Londra îi ajunsese din urmă şi părea mai grăbit. O vreme, cele două trenuri merseră alături: când unul o lua înainte, când celălalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul său, prin fereastră, spre vagonul paralel. În majoritatea compartimentelor, rulourile erau trase jos, totuşi se puteau zări călători. Celălalt tren nu părea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale.
Preţ de o clipă, avu impresia că cele două trenuri stăteau pe loc, timp în care un rulou se ridică brusc. Doamna McGillicuddy îşi aţinti privirea în compartimentul luminat de clasa întâi, care se afla cam la o distanţă de un metru de al său.
Atunci făcu ochii mari şi dădu să se ridice.
La fereastra celuilalt compartiment, întors cu spatele la ea, stătea în picioare un bărbat. Îşi încleştă mâinile în jurul gâtului femeii din faţa sa, strângând-o încet, fără milă. Ochii îi ieşiră din orbite, faţa i se umplu de sânge. În timp ce doamna McGillicuddy observa încremenită ce se petrecea in celălalt tren, interveni deznodământul: corpul se înmuie şi se prăbuşi sub mâinile bărbatului.
Atunci, trenul doamnei McGillicuddy îşi încetini viteza, în timp ce celălalt luă avans. În clipa următoare, compartimentul cel luminat dispăruse din câmpul ei vizual.
Aproape automat, doamna McGillicuddy îşi ridică mâna să tragă de semnalul de alarmă. Dar rămase nehotărâtă. În fond, ce rost avea să tragă semnalul de alarmă din trenul în care stătea ea? Fapta îngrozitoare pe care o văzuse de la o distanţă atât de mică şi împrejurările neobişnuite o ţintuiră locului. Trebuia să facă imediat ceva. Dar ce?
Uşa compartimentului se deschise şi un conductor apăru:
– Biletul, vă rog!
Doamna McGillicuddy i se adresă violent.
– O femeie a fost strangulată. În trenul care tocmai ne-a luat-o înainte. Am văzut eu.
Conductorul o privi de parcă nu auzise bine.
– Poftim? Ce spuneţi?
– Un bărbat a strangulat o femeie! Într-un tren! Am văzut când mă uitam pe fereastră.
Conductorul repetă neîncrezător:
– Strangulată? întrebă el, mirat.
– Da, a strangulat-o! Vă spun că am văzut-o cu ochii mei. Trebuie să faceţi imediat ceva!
Conductorul tuşi ca să schimbe vorba.
– Nu credeţi cumva, stimată doamnă, că aţi aţipit puţin şi... Se opri plin de tact.
– Am tras un pui de somn până adineaori, dar dacă credeţi că a fost un vis, atunci vă înşelaţi amarnic. Am văzut, înţelegeţi? Am văzut! M-am uitat la fereastra trenului de lângă al nostru, unde un bărbat strangula o femeie. Vă întreb: Ce aveţi de gând să faceţi în această situaţie?
– Eu... ptiu...
– Dar, totuşi, ceva veţi face, nu?
Conductorul se încruntă şi se uită la ceasul său.
– În circa şapte minute ajungem la Brackhampton. Am să comunic ceea ce mi-aţi povestit. În ce direcţie se deplasa trenul de care vorbiţi?
– Normal, în aceeaşi direcţie ca şi noi. Deci nu prea credeţi că aş fi putut vedea totul, dacă trenul ar fi mers în direcţia opusă?
Conductorul făcu o grimasă, ca şi cum o credea în stare pe doamna McGillicuddy să asiste la orice era cu putinţă şi îi trecea prin minte, dar se comportă politicos.
– Lăsaţi totul în seama mea, stimată doamnă, o linişti el. O să comunic ceea ce m-aţi informat. Poate aţi putea să-mi daţi numele şi adresa dumneavoastră pentru cazul în care...
Doamna McGillicuddy îi dădu adresa prietenei la care urma să locuiască în următoarele zile şi pe cea stabilă din Scoţia. Le notă pe amândouă şi dispăru cu mina unui om care îşi făcuse datoria.
Doamna McGillicuddy se încruntă. Nu era pe deplin mulţumită. Oare conductorul va transmite cu adevărat ceea ce ea îi împărtăşise sau dorise doar s-o liniştească?
Trenul mergea acum încet şi în faţa ferestrei luceau luminile unui oraş mai mare.
Doamna McGillicuddy îşi deschise geanta, luă – căci nu găsi altceva mai bun – un bon de plată, scrise repede cu pixul câteva cuvinte pe partea cealaltă a hârtiei, o băgă într-un plic pe care-l avea din întâmplare la ea, îl închise şi mai adăugă ceva deasupra.
Trenul trase încet lângă un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy îşi aruncă nervoasă privirea pe peron. Atât de mulţi călători şi atât de puţini hamali! Uite acolo era unul. Îl chemă pe dată.
– Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la conducerea gării!
Îi întinse plicul şi un şiling.
Cu un oftat se aşeză la loc. Ceea ce ar fi putut face, făcuse. Pentru o clipă se gândi cu regret trecător la şiling. O jumătate ar fi fost, desigur, suficient...
Gândurile i se reîntoarseră la scena la care asistase, îngrozitor! Teribil de cumplit! Se înfioră. Ce lucru rar, ce fantastic! Şi trebuia să i se întâmple tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Dacă ruloul compartimentului n-ar fi fost, din întâmplare, repede ridicat... Dar asta fusese, desigur, o măsură de precauţie.
Se auzeau călători şi cei care îi conduseseră strigându-şi diverse lucruri, apoi fluieratul ascuţit şi uşile se trântiră. Trenul părăsea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O oră şi cinci minute mai târziu se opri la Milchester.
Doamna McGillicuddy îşi apucă pachetele şi coborî. Se uită de-a lungul peronului până când, în cele din urmă, dădu cu ochii de un hamal.
În faţa gării, se apropie un şofer de taxi, care-i urmărea pe cei ce ieşeau.
– Doamna McGillicuddy? întrebă el. Sunteţi aşteptată in St. Mary Mead?
Doamna McGillicuddy încuviinţă. Cât dură drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy stătu ţeapănă, nerăbdătoare să împărtăşească cuiva prin ce trecuse. În sfârşit, taxiul opri în faţa casei în care era aşteptată. Coborî şi o luă pe drumul pietruit spre uşa pe care o femeie mai în vârstă i-o deschise.
Doamna McGillicuddy străbătu holul unde gazda sa, o doamnă în etate, cu o înfăţişare cam fragilă, o întâmpină în uşa sufrageriei.
Se sărutară şi fără introducere sau alte amănunte, doamna McGillicuddy i-o trânti brusc:
– O, Jane! închipuieşte-ţi! Am asistat la o crimă!
Credincioasă poveţelor pe care mama şi bunica ei i le dăduseră, potrivit cărora o adevărată doamnă nu trebuie să fie nici indignată, nici surprinsă, Miss Marple se cutremură la auzul celor spuse, îşi ridică sprâncenele şi scutură din cap:
– Ce îngrozitor pentru tine, Elspeth şi, bineînţeles, cât se poate de neobişnuit! Cred că cel mai bine ar fi să-mi povesteşti imediat, cum s-a petrecut totul.
Era exact precum îşi dorise doamna McGillicuddy. Se lăsă condusă de gazda sa spre şemineu, se aşeză şi începu înflăcărată să povestească.
Miss Marple o asculta cu mare atenţie. Când doamna McGillicuddy făcu, în cele din urmă, o pauză căci i se întretăiase respiraţia, Miss Marple zise cu hotărâre:
– Draga mea, cred că trebuie să te duci acum sus, să-ţi scoţi pălăria şi să te speli. Apoi ne aşezăm la cină. Cât timp mâncăm, nu mai vorbim deloc despre întâmplare. După aceea am putea discuta problema sub toate aspectele.
Doamna McGillicuddy fu de acord cu această propunere. Cele două doamne au luat cina şi au trecut în revistă noutăţile din St. Mary Mead. Miss Marple îşi exprimă părerea cu privire la nemulţumirea generală faţă de noii organişti, o puse în temă despre recentul scandal, în care rolul principal îl deţinea soţia farmacistului, a menţionat neînţelegerea dintre directoarea şcolii şi oamenii din sat.
Se întoarseră în faţa şemineului şi Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticlă şi două pahare vechi, Waterford.
– Nici un fel de cafea în seara asta, Elspeth! zise ea. Eşti deja din cale afară de surescitată. Îţi recomand un pahar de vin de ciuboţica-cucului şi poate, mai târziu, o ceaşcă de ceai de muşeţel.
Doamna McGillicuddy nu avea nimic împotrivă. Miss Marple turnă aşadar vinul în pahare.
– Jane, zise doamna McGillicuddy, în timp ce luă o sorbitură şi dădu din cap apreciativ, Jane, spune-mi sincer: mă crezi că mi-aş fi imaginat, pur şi simplu, întreaga întâmplare?
– Câtuşi de puţin! îi răspunse Miss Marple cu energie.
Doamna McGillicuddy oftă uşurată.
– Conductorul aşa credea. A fost foarte politicos, dar...
– Elspeth, mi se pare că, în acele circumstanţe, era cât se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afară de incredibilă. Aşa trebuie să fi fost. Şi apoi tu îi erai o persoană complet străină. Nu, n-am nici cea mai mică îndoială că tu ai văzut, cu adevărat, ceea ce susţii că ai văzut. Zici că bărbatul se întorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zărit faţa?
– Nu.
– Şi femeia? Poţi s-o descrii? Tânără? Bătrână?
– Tânără! Cred că avea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Dar exact n-aş putea spune.
– Arăta bine?
– Nici asta n-aş putea spune. Ştii, faţa îi era complet distrusă şi...
Miss Marple o întrerupse repede:
– Da, da, înţeleg prea bine. Cum era îmbrăcată?
– Purta o haină de blană de culoare deschisă. Fără pălărie. Părul îi era blond.
– Şi la bărbat n-ai remarcat nimic? Nu-ţi poţi aminti nimic deosebit?
Doamna McGillicuddy lăsă să se scurgă ceva timp. În cele din urmă, răspunse:
– Era destul de înalt... şi cred că avea părul negru. Purta un palton gros, aşa că nu mi-am putut face o imagine clară. Încheie pe un ton coborât: Din astea nu-i prea mult de priceput!
– Este totuşi ceva aici, fu de părere Miss Marple. Medită o clipă, înainte de a continua: Eşti, aşadar, pe deplin convinsă că femeia a fost ucisă?
– Ea a murit. Sunt absolut sigură. Limba îi atârna afară şi... mai bine n-aş mai vorbi despre asta!
– Desigur, o linişti repede Miss Marple. Îmi închipui că mâine dimineaţă vom afla mai multe.
– Cum adică, mâine dimineaţă?
– Mă refeream la faptul că va apare ceva în ziarul de dimineaţă. După ce bărbatul şi-a ucis victima, şi-a pus întrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborât repede din tren la prima gară. Apropo, îţi aminteşti, cumva, dacă era un vagon cu coridor?
– Nu, nu era.
– Asta indică un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit în Brackhampton. Să presupunem deci, că ucigaşul a părăsit trenul la Brackhampton. Poate că a aşezat moarta într-un colţ şi i-a acoperit faţa cu blana ca să împiedice găsirea ei imediată. Da, sunt cât se poate de sigură că aşa a procedat. Dar, normal, o asemenea crimă se descoperă într-un timp relativ scurt şi de aceea, după toate probabilităţile, se va putea citi ceva despre ea în ziarele de dimineaţă. O să vedem!
Dar nu se afla nimic despre crimă în ziarele de dimineaţă.
După ce Miss Marple şi doamna McGillicuddy s-au convins de asta, şi-au terminat, în tăcere, micul dejun. Amândouă se gândeau, fiecare în sinea ei.
– Cred, începu Miss Marple, că trebuie să ne ducem la poliţie şi să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent şi răbdător, îl cunosc foarte bine şi el mă cunoaşte. În mod sigur, va asculta şi va transmite ceea ce o să-i povestim acolo unde se cuvine.
Frank Cornish, un bărbat serios între treizeci şi patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate şi respect.
– Ce pot face pentru dumneavoastră, Miss Marple?
– V-aş ruga să ascultaţi povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy.
Şi sergentul Cornish o ascultă cu atenţie. Când termină, rămase puţin pe gânduri. Apoi observă:
– Este o poveste cu totul ieşită din comun. Ochii săi o scrutaseră, în secret, pe doamna McGillicuddy, cât timp aceasta povesti.
Îşi făcuse, în general, e impresie favorabilă. O femeie rezonabilă care îi povestise clar întâmplarea. O femeie, care, după câte îşi putea da seama, nu era nici isterică, nici o închipuită. În afară de aceasta, Miss Marple părea să creadă în veridicitatea poveştii prietenei sale şi el o cunoştea foarte bine pe Miss Marple. Toată lumea din St. Mary Mead o cunoştea pe Miss Marple. Lăsa impresia unei persoane modeste şi insignifiante, în realitate, avea mintea ascuţită şi o experienţă de viaţă de invidiat.
El se adună şi zise:
– Desigur, s-ar fi putut să vă fi înşelat... se înţelege: nu spun că v-aţi înşelat... dar s-ar fi putut să vă fi înşelat. S-ar fi făcut mare zarvă. Probabil nu s-a produs ceva chiar atât de serios, nici atât de periculos, după cum vi s-a părut.
– Ştiu ceea ce am văzut, răspunse liniştită doamna McGillicuddy.
– Aţi transmis ceea ce aţi observat personalului de la căile ferate şi acum aţi venit să mă informaţi pe mine. Aţi procedat cât se poate de corect şi puteţi fi încredinţată că voi dispune începerea unor cercetări.
Cornish făcu o pauză. Miss Marple dădu din cap mulţumită. Doamna McGillicuddy nu era câtuşi de puţin satisfăcută, dar nu se exprimă cu glas tare. Sergentul Cornish se adresă domnişoarei Marple, nu atât că ar fi vrut să ştie ce gândea ea despre afacere, ci deoarece îl interesa să audă răspunsul la întrebarea pe care dorea să i-o pună.
– Să presupunem că aşa stau lucrurile după cum mi le-aţi împărtăşit. După părerea dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu cadavrul?
– Se pare că există doar două posibilităţi, răspunse Miss Marple fără să se supere. Cel mai probabil este, fireşte, ca el să fi rămas în tren, dar aceasta ar fi însemnat ca, la un moment dat, noaptea, să fi fost găsit de un alt călător sau de cineva din personalul căilor ferate.
Frank Cornish dădu din cap afirmativ.
– Cealaltă posibilitate este ca ucigaşul să fi aruncat moarta undeva, afară din tren, pe fereastră. După câte mi se pare, ea trebuie să mai zacă încă pe-undeva pe lângă linia ferată şi să nu fi fost descoperită. Din câte îmi dau seama, nu există nici o altă posibilitate: ucigaşul ori a lăsat-o în tren, ori a aruncat-o afară.
– Dar am citit despre cadavre ascunse în cufere, interveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai călătoreşte astăzi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mână şi în aşa ceva nu poţi băga un mort.
– Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dumneavoastră amândouă. Cadavrul (dacă există vreunul) ar fi trebuit să fie descoperit până acum, sau va fi în curând. O să vă ţin la curent cu orice descoperire în legătură cu acest caz, de îndată ce aflu. Dar cred că veţi citi şi în ziare. Desigur, mai există posibilitatea ca femeia să fi fost violată, dar nu ucisă. De asemenea, ar fi putut coborî pe propriile-i picioare din tren.
– Greu, fără vreun ajutor, ripostă Miss Marple. Şi dacă cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un bărbat, ce sprijină o femeie, care este bolnavă cum pretinde el, bate la ochi.
– Da, ar fi atras atenţia, spuse Cornish. Însă, dacă a fost găsită în tren o femeie leşinată sau bolnavă, trebuie să fi fost dusă într-un spital şi chiar acest lucru ar fi apărut în ziare. Poate nu e încă prea târziu. În orice caz, fiţi sigure că, în scurt timp, se va auzi ceva.
Dar ziua aceea trecu ca şi următoarea. Abia seara, Miss Marple primi o notă de la sergentul Cornish.
„În legătură cu întâmplarea pe care mi-aţi adus-o la cunoştinţă, aş dori să vă înştiinţez că au fost întreprinse cercetări, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost găsit cadavrul nici unei femei. În nici un spital nu s-a internat vreo femeie aşa cum aţi descris-o dumneavoastră. Totodată n-a fost observată nici o femeie, care să fi suferit vreun şoc, sau care să fie bolnavă, sau sprijinită de un bărbat să fi părăsit gara. Trebuie să fiţi convinse că cercetările au fost făcute cu toată seriozitatea. Sunt de părere că prietena dumneavoastră a observat scena descrisă, care a fost, sigur, mai puţin serioasă decât i s-a părut.”
