13 la cina de Agatha Christie
Capitolul 1. O serată artistică
Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes şi agitaţia produse de moartea lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate şi noi evenimente de senzaţie le‑au luat locul.
Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată menţionat deschis în legătură cu acest caz. Şi acest lucru, aş putea spune, a fost în întregime conform dorinţei sale de a rămâne în umbră. Soluţionarea cazului a fost asumată de altcineva - şi chiar aşa şi‑a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre eşecurile sale. Susţine întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă l‑a făcut să revadă situaţia dintr‑un nou unghi.
Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a ieşit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă.
Şi cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce ştiu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei doamne încântătoare care a fost implicată.
Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenţi în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându‑se cu paşi mari de‑a lungul unei linii invizibile a covorului, ne‑a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Şi pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe şi eu istorisirea în acelaşi loc unde s‑a întâmplat - într‑un teatru londonez, anul trecut, în iunie.
Carlotta Adams era senzaţia Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, susţinuse două matinee ce obţinuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea îşi ducea la bun sfârşit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi.
Această tânără americană dotată cu un talent surprinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare uşurinţă. Sceneta sa ilustrând o seară într‑un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incarnase cu uşurinţă turişti americani şi germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie, doamne cu reputaţie îndoielnică, aristocraţi ruşi ruinaţi şi ospătari discreţi şi plictisiţi.
Scheciurile sale variau de la tristeţe la veselie şi viceversa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într‑un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce‑şi exercita meseria, sporovăia amical cu pacienţii săi.
Programul său se termina cu un număr intitulat „Câteva imitaţii”.
Şi de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei actriţe renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea susţinu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele modelului ales.
Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane Wilkinson, o tânără şi talentată actriţă americană, foarte cunoscută la Londra. Am privit fascinaţi cum vocea caldă şi puţin răguşită transforma fără voia noastră banalităţile rostite pe un ton plin de semnificaţii emoţionale în cuvinte cu înţeles puternic şi fundamental. Reproducerea gesturilor sale reţinute, a uşoarei legănări a corpului şi chiar impresia puternică de frumuseţe fizică necontenstabilă au fost fenomenale.
Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu mişcat de interpretările ei emoţionante şi i‑am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunoşteau frumuseţea, dar afirmau că îi lipseşte talentul actoricesc şi că nu era o actriţă în adevăratul sens al cuvântului.
Şi m‑am simţit puţin cam straniu auzind această voce un pic răguşită şi atât de cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, şi privind acel gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea şi acea mişcare bruscă a capului aruncând părul pe spate, caracteristică actriţei la finalul scenelor sale dramatice.
Jane Wilkinson era una dintre acele actriţe care părăsiseră scena după căsătorie numai pentru a se reîntoarce câţiva ani mai târziu.
Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat şi excentric. Se zvonise că l‑ar fi părăsit la puţin timp după aceea şi, la un an şi jumătate după căsătorie, turnase un film în America şi, în timpul ultimului sezon teatral, cunoscuse un viu succes la Londra.
Urmărind imitaţiile reuşite, dar poate puţin caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi personalităţile interpretate. Oare se bucurau de această publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secretelor meseriei lor? Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este un truc vechi şi foarte simplu! Îţi arăt eu cum se face!”
Dacă eu aş fi fost în locul persoanelor vizate m‑aş fi simţit foarte neplăcut dar, bineînţeles, mi‑aş fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant şi un simţ al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de interpretare nemiloasă.
Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător şi puţin răguşit, asemănător cu cel de pe scenă.
M-am întors brusc şi am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson.
Am realizat imediat că mă înşelasem în deducţiile mele. Întreaga ei atitudine şi expresia ei de încântare şi amuzament susţineau contrariul.
La finalul imitaţiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt şi extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l‑am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producţii ale marelui ecran.
– Este minunată, nu‑i aşa? îi spuse Lady Edgware însoţitorului ei.
– Jane, se pare că te‑a emoţionat profund, îi răspunse acesta râzând.
– Ei bine, este într‑adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât aş fi crezut.
Carlotta Adams începu o nouă imitaţie şi n‑am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin.
Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidenţă mai mult decât stranie.
După reprezentaţie, eu şi Poirot am mers să cinăm la Savoy.
La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin şi alte două persoane pe care nu le cunoşteam. În timp ce‑i atrăgeam atenţia lui Poirot asupra acestui lucru, un alt cuplu se aşeză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă, pentru moment, nu am reuşit să‑i atribui vreun nume.
Mi‑am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruinţă era Carlotta Adams. Nu‑l cunoşteam pe cel care o însoţea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute şi cumva distrate, dar cu siguranţă nu genul care să‑mi provoace admiraţia.
Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea nimic care să‑ţi atragă atenţia în mod deosebit, mobilitatea şi sensibilitatea trăsăturilor pretându‑se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip.
I-am împărtăşit reflecţiile mele lui Poirot şi el mă ascultă cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, în acelaşi timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele două mese în discuţie.
– A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut‑o adesea jucând. Este o belle femme!
– Şi, în plus, o actriţă excelentă.
– Posibil.
– Nu pari prea convins.
– Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actriţă perfectă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă onorabil unui rol secundar sau unui rol de compoziţie. Piesa trebuie scrisă despre ea şi pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o scurtă pauză.
– Ce pericole? L-am întrebat, surprins.
– Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăşi. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele şi riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale şi relaţiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viaţă. Şi astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.
Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m‑aş fi gândit niciodată la aşa ceva.
– Şi despre cealaltă ce ai putea spune?
– Despre domnişoara Adams? replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei şi zâmbind. Ce ai dori să‑ţi spun despre ea?
– Doar primul lucru care‑ţi vine în minte.
– Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care‑ţi spun cine eşti cu adevărat.
– Ei bine, cred că te‑ai descurca mai bine decât mulţi dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot.
– Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu ştiai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorinţe şi atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată.
– Nu şi în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.
– În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect conştient de faptul că m‑ai considerat întotdeauna puţin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte modestă.
Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.
– Tu? Modest?
– Chiar aşa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustaţa mea mai mult decât ar trebui, pentru că n‑am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparaţie.
– Eşti în perfectă siguranţă, pentru că nici nu există vreuna, i‑am răspuns scurt. Să înţeleg că nu doreşti să rişti o părere despre Carlotta Adams?
– Elle est artiste! Nu cred că aş putea adăuga ceva în plus.
– Şi după tine, viaţa ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware?
– Cu toţii ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile ne vor aştepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să‑ţi răspund la întrebare, cred că domnişoara Adams va reuşi în viaţă. Nu‑i lipseşte prezenţa de spirit şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică.
Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu şi, acum, uitându‑mă cu atenţie, sesizam pe faţa sa urme de origine semită. Poirot încuviinţă din cap şi continuă:
– Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totuşi un obstacol la care va trebui să fie atentă.
– Care?
– Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea‑o îndepărta de calea precaută pe care a ales‑o.
– E o primejdie pentru oricare dintre noi.
– Sunt de acord, însă în acelaşi timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări argumentele pro şi contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai vezi decât banii şi orice altceva trece pe un plan secundar.
Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc.
– Se pare că Esmeralda, regina ţiganilor, este în mare formă în această seară, l‑am tachinat pe Poirot.
Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă:
– Psihologia este un domeniu interesant. Şi, un criminolog devotat nu poate exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings?
L-am asigurat de atenţia mea completă.
– Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de paşi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea pentru a examina cine ştie ce detaliu. Te‑ai gândit oare vreodată că aşezat comod într‑un fotoliu, cu ochii închişi, poţi găsi mai uşor soluţia unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minţii?
– Nu este şi cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau aşezat într‑un fotoliu cu ochii închişi.
– Am observat, continuă Poirot. Şi mi se pare surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverşunare şi nu să se scufunde într‑un somn liniştit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenuşii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr...
Recunosc că l‑am auzit pe Poirot de atâtea ori menţionând celulele lui cenuşii, încât mi‑am creat un obicei de a‑mi îndrepta atenţia spre altceva când vine vorba despre ele. Şi de această dată, mi‑am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârşit, i‑am atras atenţia chicotind:
– Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu‑şi mai poate lua ochii de la tine.
– Fără îndoială, a fost informată asupra identităţii mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent.
– Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustăţii tale.
– Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu‑şi podoaba discret. „Peria de dinţi” pe care voi aţi adoptat‑o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă împotriva generozităţii Naturii. Aşa că te implor, bunul meu prieten, să‑ţi laşi mustaţa să crească.
– Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându‑i rugămintea. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de neînduplecat.
Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel.
– Domnul Hercule Poirot, nu‑i aşa? zise vocea melodioasă şi gravă a lui Jane Wilkinson.
– El însuşi, la dispoziţia dumneavoastră, doamnă.
– Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat.
– Vă ascult, madame. Luaţi loc, vă rog.
– Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu.
Bryan Martin o ajunse din urmă şi i se adresă dezaprobator:
– Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Nu am terminat de mâncat şi nici domnul Poirot.
Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor convinsă:
– Ce importanţă are, Bryan? Vom cina cu toţii în apartament. Fii bun şi dă ordinele necesare. Şi, Bryan...!
Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se îndepărta, şi păru să‑i şoptească la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap şi ridicând din sprâncene, el se împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze, ridicând din umeri.
O dată sau de două ori în timpul acestei scurte discuţii, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams şi m‑am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu tânăra americană.
Mulţumită de rezultatul discuţiei, Jane reveni la noi.
– Să urcăm repede, zise, aruncându‑mi un zâmbet strălucitor.
Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift.
– Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v‑a scos în calea mea în această seară şi nu‑mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ şi mă întreb ce să fac, şi când v‑am văzut la masa alăturată, mi‑am zis: „Domnul Poirot îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a‑i spune liftierului: La etajul doi!
– Dacă vă pot fi de folos cu ceva..., începu Poirot.
– Sunt sigură. Mi s‑a spus că sunteţi un om extraordinar. Şi dacă există cineva care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit.
La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoţi de‑a lungul culoarului şi, oprindu‑se în dreptul unei uşi, ne conduse într‑unul dintre apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy.
Aruncându‑şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actriţa se afundă într‑un fotoliu şi declară:
– Domnule Poirot, într‑un fel sau altul, trebuie să scap de soţul meu!
Capitolul 2. O întâlnire la cină
– Madame, răspunse Poirot, încercând să‑şi revină după un prim moment de surpriză, a despărţi o femeie de bărbatul ei nu face parte din atribuţiile mele.
– Bineînţeles că ştiu acest lucru.
– Aveţi nevoie mai degrabă de un avocat.
– Tocmai aici vă înşelaţi. Sunt sătulă de avocaţi, fie ei cinstiţi sau oneroşi, şi nici unul dintre cei pe care i‑am consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt experţi în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simţ al vieţii.
– Şi credeţi că eu am?
Ea zâmbi.
– Am auzit că nu vă scapă nimic, domnule Poirot.
– Comment? Mă tem că nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
– Ei bine, mi s‑a spus că sunteţi cel mai inteligent om.
– Doamnă, fie că sunt inteligent sau nu... realitatea face că sunt inteligent... de ce‑aş nega‑o? Însă în ceea ce priveşte afacerea dumneavoastră, nu cred că este genul meu.
– Şi de ce nu? E vorba despre o problemă!
– O problemă?
– O problemă complicată care trebuie rezolvată, continuă Jane Wilkinson. Şi n‑am auzit să fiţi omul care să dea înapoi în faţa unei dificultăţi.
– Permiteţi‑mi să vă felicit pentru perspicacitate, madame. Însă, vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obţinerea unui divorţ. Nu consider prea plăcută... ce métier‑là.
– Dar dragul meu domn, nu vă cer să‑mi spionaţi soţul. Nu m‑ar ajuta cu nimic. Doresc numai să scap de el şi sunt sigură că mă puteţi sfătui cum să fac asta.
Poirot se gândi pentru un moment şi, când vorbi, tonalitatea vocii sale se schimbă.
– Mai întâi, madame, spuneţi‑mi vă rog de ce sunteţi atât de nerăbdătoare să scăpaţi de lordul Edgware?
– Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aş putea avea? răspunse ea, fără nici un fel de ezitare, privindu‑l cu un aer inocent, cu ochii săi mari şi albaştri.
– Păi atunci cu siguranţă aţi putea obţine divorţul fără prea mare dificultate.
– Nu‑mi cunoaşteţi soţul, domnule Poirot. Este... este... nu ştiu cum să mă exprim. Este un bărbat bizar... nu se aseamănă cu nici un alt bărbat.
Tremurând uşor, făcu o pauză şi continuă:
– Cred că un astfel de om n‑ar trebui să se însoare cu nimeni. Spun adevărul doar că nu ştiu cum să vă explic. Este un bărbat... ciudat. Prima sa nevastă l‑a părăsit fugind din domiciliul conjugal şi abandonându‑şi copilul de trei luni. El n‑a consimţit niciodată să divorţeze şi ea a murit după o vreme în mizerie, undeva în străinătate. Apoi el s‑a căsătorit cu mine. Şi eu, ei bine, n‑am putut rezista. Îmi inspira teamă. L-am părăsit şi am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv întemeiat pentru a‑i cere divorţul şi, în schimb, i‑am dat lui o grămada de motive, însă nu vrea să‑l intenteze. E într‑un fel... fanatic, cred.
– În anumite state ale Americii, vi s‑ar acorda cu uşurinţă divorţul, madame.
– Da, dar n‑ar avea nici o valoare, pentru că intenţionez să locuiesc în Anglia.
– În Anglia?
– Da.
– Şi, dacă‑mi permiteţi, cine e viitorul soţ?
– Tocmai în asta constă dificultatea. Ducele de Merton.
Am rămas stupefiat. Ducele de Merton era disperarea mamelor cu fete de măritat. Tânăr cu tendinţe monahale, catolic anglican convins, se spunea că era în întregime sub papucul mamei sale, o redutabilă ducesă bogată. Ducea o viaţă ascetică, colecţiona porţelanuri chinezeşti şi trecea drept un om cu gusturi artistice. Se mai spunea şi că este un misogin convins.
– Sunt nebună după el! declară Jane pe un ton sentimental. N-am mai întâlnit nici un om ca el, iar castelul Merton este o minunăţie. Întreaga poveste este cel mai romantic lucru care s‑a întâmplat vreodată. În plus, el este atât de fermecător! Odată căsătorită voi renunţa la scenă. Oricum nu mă mai atrage deloc, reluă ea după o scurtă pauză.
– Între timp, remarcă Poirot cu o voce seacă, lordul Edgware stă în calea tuturor acestor proiecte romantice.
– Exact! Şi numai gândul la asta mă înnebuneşte. Dacă ne‑am fi aflat în Chicago, continuă ea gânditoare, l‑aş fi putut face să dispară fără probleme, dar din câte ştiu, în ţara asta nu se recurge la asasini plătiţi, nu‑i aşa?
– În această ţară, madame, replică Poirot zâmbind, credem că orice fiinţă umană are dreptul să trăiască.
– Ei bine, nu ştiu cum e mai bine. Dar dacă ar fi după mine, cred că v‑ar fi mai bine fără unii dintre politicieni şi, dacă l‑aţi cunoaşte pe lordul Edgware la fel de bine ca mine, moartea sa nu ar constitui o pierdere, ci mai degrabă contrariul.
Se auzi o bătaie în uşă şi un ospătar intră cu câteva platouri. Jane Wilkinson continuă nestingherită, fără a se sinchisi de prezenţa acestuia:
– Însă, domnule Poirot, nu vă cer să‑l ucideţi de dragul meu.
– Mulţumesc, madame.
– M-am gândit doar că l‑aţi putea determina să divorţeze, prezentându‑i câteva argumente isteţe. Convingeţi‑l să accepte ideea unui divorţ. Sunt sigură că aţi putea face acest lucru.
– Madame, cred că îmi supraestimaţi puterea de convingere.
– Nici pe departe! Domnule Poirot, sunt sigură că veţi găsi un motiv oarecare. Îşi fixă ochii ei mari, albaştri, asupra prietenului meu şi încheie cu o voce dulce, seducătoare: Vreţi să mă vedeţi fericită, nu‑i aşa?
– Vreau ca toată lumea să fie fericită! o asigură Poirot cu prudenţă.
– Bineînţeles, dar nu mă gândeam la toată lumea aici, ci doar la mine.
– Aş putea spune, madame, că asta faceţi întotdeauna.
– Credeţi că sunt egoistă?
– Nu am afirmat acest lucru, madame!
– Eu, în schimb, recunosc asta. Însă e doar pentru că nu suport ideea că într‑o zi aş putea fi nefericită. Gândul acesta îmi afectează până şi abilitatea de a juca pe scenă. Şi, cu siguranţă, voi fi condamnată la o viaţă mizerabilă dacă nu consimte să divorţeze sau... dacă nu moare. Şi, dacă ma gândesc mai bine, aş prefera să‑l ştiu mort. Astfel, m‑aş simţi eliberată de el pentru totdeauna.
Îl privi pe Poirot, aşteptând ca acesta să o înţeleagă. Se ridică, îşi luă capa de blană albă şi se uită insistent la acesta. Prin uşa întredeschisă, am auzit voci pe culoar.
– Mă veţi ajuta, domnule Poirot, nu‑i aşa? Dacă nu...
– Dacă nu, madame?
– Iau un taxi şi îi fac felul chiar eu! declară zâmbind.
Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când îşi făceau apariţia Bryan Martin, perechea care mai devreme lua cina cu el şi Jane Wilkinson, precum şi Carlotta Adams şi însoţitorul ei. Perechea îmi fu prezentată ca domnul şi doamna Widburn.
– Bună seara. Unde e Jane? Voiam să o anunţ că am reuşit să‑i îndeplinesc dorinţele, zise Bryan.
Jane apăru în cadrul uşii cu un ruj în mână.
– Iată‑vă! exclamă ea. Minunat! Domnişoară Adams, am fost atât de impresionată de reprezentaţia dumneavoastră, încât am simţit că trebuie să vă cunosc neapărat. Haideţi cu mine să discutăm în timp ce îmi împrospătez puţin machiajul. Sunt de părere că arăt îngrozitor.
Carlotta Adams îi acceptă invitaţia, iar Bryan Martin se instală comod într‑un fotoliu.
– Deci, domnule Poirot, iată‑vă prins! A reuşit oare draga noastră Jane să vă convingă să‑i ţineţi partea? Credeţi‑mă pe cuvânt că ar fi mai bine să‑i cedaţi. Nu ştie ce înseamnă cuvântul „nu”.
– Probabil pentru că nu i s‑a spus niciodată.
Bryan Martin îşi aprinse o ţigară şi, lăsat pe spate, trimitea spre tavan rotocoale de fum.
– Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe nimeni şi nimic. Nu are pic de simţ moral. N-aş spune că este imorală, pentru că n‑ar fi adevărat. Aş numi‑o mai degrabă amorală, pentru că este interesată de un singur lucru: propria plăcere. Cred că ar ucide fără remuşcări pe oricine i‑ar sta în cale, continuă zâmbind, şi s‑ar simţi jignită dacă, prinsă în flagrant delict, ar fi condamnată pentru asta. Problema este că ar fi prinsă cu siguranţă. Nu are pic de minte. Părerea ei în ceea ce priveşte crima este de a se urca într‑un taxi, de a nu‑şi ascunde identitatea şi de a trage.
– Şi ce anume vă face să afirmaţi acest lucru? murmură Poirot.
– Poftim?
– O cunoaşteţi bine, mosieur?
– Aş spune mai degrabă că o cunoşteam, răspunse Bryan, râzând mai degrabă ironic. Nu sunteţi de aceeaşi părere cu mine? ceru el părerea celorlalţi.
– Jane este o egoistă, fu de acord doamna Widburn. Dar aşa trebuie să fie o actriţă dacă doreşte să‑şi exprime întreaga personalitate.
Poirot rămase tăcut, privindu‑l insistent pe Bryan Martin cu o curiozitate care‑mi păru atunci de neînţeles.
În acel moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane îşi refăcuse machiajul, spre întreaga ei satisfacţie. Pentru mine era exact ca şi înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era în realitate.
Cina ce urmă fu foarte veselă, cu toate că, uneori, am avut impresia că pluteau în atmosferă câţiva curenţi subtili, ai căror sens exact îmi scăpa.
Departe de mine gândul că Jane Wilkinson putea fi responsabilă de asta. Era evident că această tânără era capabilă să se concentreze numai asupra unei singure idei deodată, iar pentru moment, satisfăcută că‑şi îndeplinise dorinţa de a‑l întâlni pe Poirot, se arăta în cea mai bună dispoziţie. M-am convins ca o invitase pe Carlotta Adams din pur capriciu şi din simplul motiv că imitaţia atât de veridică a propriei persoane realizată de aceasta o amuzase nespus.
Nu, cu siguranţă, Jane Wilkinson nu avea nici o legătură cu senzaţia ciudată pe care o resimţeam. Şi‑atunci cui i‑aş fi putut‑o imputa?
Pe rând, mi‑am studiat atent convivii.
Bryan Martin? Purtarea sa nu părea deloc naturală, dar am pus‑o pe seama calităţilor sale de vedetă a ecranului. Acest bărbat vanitos şi plin de preţiozitate continua să‑şi joace rolul şi în viaţa de toate zilele, căci te lepezi mai greu de obiceiul devenit o a doua piele.
Comportamentul Carlottei Adams era, fără îndoială, destul de natural. Acum, când puteam să o studiez îndeaproape, descopeream în ea o tânără liniştită, cu o voce armonioasă şi gravă. Poseda un farmec discret, mai degrabă comun, care consta parcă din absenţa oricărei note discordante sau stridente. Întreaga ei fiinţă îmi sugera o supunere blândă. Părul negru, ochii de un albastru pal, tenul mat şi gura mobilă şi sensibilă îmi întregeau senzaţia negativă de comun. Un chip plăcut, dar greu de recunoscut, întâlnind‑o îmbrăcată cu alte veşminte.
Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele şi cuvintele lui Jane. Orice tânără în poziţia ei ar fi făcut la fel, însă tocmai atunci se întâmplă ceva ce‑mi schimbă complet percepţia legată de ea. O privi pe Jane care îşi întorsese capul pentru a‑i vorbi lui Poirot şi am desluşit cu surprindere în ochii tinerei femei o curiozitate atentă la orice detaliu şi, în acelaşi timp, o ostilitate evidentă. Să fi fost vanitate feminină sau, probabil, invidie profesională? Jane era o actriţă aflată în culmea succesului, pe când Carlotta de‑abia acum se făcea remarcată.
Mi‑am îndreptat atenţia asupra celorlalţi trei invitaţi. În ceea ce‑i priveşte pe domnul şi doamna Widburn, el era înalt şi cadaveric, iar ea durdulie, blondă şi plină de efuziune. Întruchipau imaginea oamenilor înstăriţi, pasionaţi de orice e legat de universul scenei şi, de fapt, era singurul subiect pe care erau dispuşi să‑l discute. Având în vedere recenta mea absenţă din Londra, nu eram la curent cu noutăţile din lumea teatrală şi, în cele din urmă, doamna Widburn îşi întoarse ostentativ spatele şi mă ignoră pentru tot restul serii.
În sfârşit, ultimul dintre comeseni era însoţitorul Carlottei Adams, un tânăr brunet, cu faţa rotundă şi veselă. Am bănuit de la bun început că era puţin mai ameţit decât s‑ar fi cuvenit şi, pe măsură ce cantitatea de şampanie îngurgitată crescu, acest lucru deveni şi mai evident.
În prima parte a mesei, stătu tăcut şi bosumflat, părând că suferă de o ofensă primită recent. Apoi, spre sfârşit, începu să mi se destăinuie ca unui vechi prieten:
– Ceea ce vreau să spun... nu este..., îşi începu discursul presărat de bâlbâieli, mă înţelegi, nu‑i aşa, bătrâne? Adică, spune‑mi tu... Dacă o femeie îţi face neîncetat reproşuri şi îţi dă toate planurile peste cap, fără ca vreodată să‑i fi spus vreun cuvânt nepotrivit... Nu te‑ai aştepta la asta. Ştii tu: familie puritană, americani sută la sută... În fine, o fată bună! Ce vreau să spun este... Aşa, unde rămăsesem?
– Spuneai că nu eşti de‑al lor, i‑am răspuns pe un ton liniştitor.
– Ei bine, nu are importanţă. Uite, a trebuit să mă‑mprumut de la croitorul meu pentru această seară, un tip foarte săritor. Îi datorez bani de ani de zile... este o legătură între noi şi nimic nu se compară cu o legătură între doi oameni... Tu şi cu mine... Tu şi cu mine... Dar cine dracu' eşti tu, bătrâne?
– Mă numesc Hastings.
– Nu mai spune! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima dată când l‑am întâlnit la Eton şi Harrow l‑am tapat de cinci lire. Părerea mea e că oamenii se aseamănă al dracului între ei. Bine că nu suntem chinezi, că nu ne‑am mai fi deosebit unul de altul.
Scutură din cap trist, apoi se înveseli brusc şi mai înghiţi o gură de şampanie.
– Orice s‑ar întâmpla, măcar nu sunt un negru nenorocit!
Se pare că această remarcă îi dădu o vie satisfacţie, căci continuă cu câteva observaţii pline de speranţă.
– Ia întotdeauna din viaţă ce are ea mai bun, băiete. Adică, uită‑te la partea bună a lucrurilor. Într‑una din aceste zile, când voi fi ajuns, să zicem, pe la şaptezeci şi cinci sau optzeci de ani, voi fi un om bogat. Atunci, unchiul meu va fi mort şi eu îmi voi putea plăti croitorul.
Zâmbi fericit la acest gând.
Părea beat, dar simpatic. Avea un chip rotund şi o mustaţă neagră, incredibil de mică, care îţi dădea impresia că este izolată undeva în mijlocul unui deşert.
Am observat că atenţia Carlottei Adams era îndreptată asupra lui şi, după o privire scurtă, aceasta se ridică de la masă.
– A fost frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să urcaţi în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste reuniuni improvizate. Dumneavoastră?
– Eu nu, răspunse sec domnişoara Adams. Eu mă gândesc întotdeauna înainte să întreprind ceva. Acest lucru mă scuteşte de eventuale neplăceri.
– Oricum ar fi, rezultatele vă îndreptăţesc, îi spuse Jane zâmbind. Niciodată nu m‑am simţit atât de bine ca la reprezentaţia din seara aceasta.
Trăsăturile Carlottei se destinseră şi îi răspunse lui Jane pe un ton cald:
– Cât de amabilă sunteţi! Vă mulţumesc pentru aprecieri. Ca toate debutantele, am nevoie de încurajări.
– Carlotta, o întrerupse însoţitorul său, dă bună seara la toată lumea, mulţumeşte‑i mătuşii Jane pentru această cină şi să plecăm.
Reuşi printr‑un miracol să nimerească uşa din prima şi Carlotta îl urmă cu paşi repezi.
