Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreaptă avea o ceaşcă cu ciocolată aburindă. Totdeauna era mare amator de dulciuri. Ciocolata o însoţea cu o brioşă. Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviinţă cu capul. Brioşa era de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie daneză, însă infinit superioară celei aşa-numite fran-ceză de alături, care nu reprezenta nimic altceva decât o înşelătorie.
Era mulţumit de arta culinară. Îşi împăcase stomacul. Şi sufletul îi era împăcat, poate într-o măsură prea mare. Tocmai îşi terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficţiune poliţistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemulţumirea faţă de lipsa de metodă sau ordine în eufuziunea romantică a lui Wilkie Collins ridicase în slava cerului doi autori americani, care erau practic necunoscuţi, cinstise cum se cuvine, în diferite alte feluri, ceea ce era de apreciat şi s-a abţinut serios acolo unde a considerat că nu e cazul. A văzut volumul tipărit, a privit rezultatele şi, afară de un număr într-adevăr incredibil de greşeli de tipar, a hotărât că este bun. S-a bucurat de această izbîndă literară, a avut la dispoziţie o vastă bibliografie pe care a trebuit s-o citească, fiind straşnic de nemulţumit în timp ce zvârlea câte o carte pe podea (deşi, totdeauna îşi amintea s-o ridice, s-o culeagă de pe jos şi s-o pună cu grijă în coşul de hârtii) şi dând din cap aprobator în rarele ocazii când astfel de preţuire era justificată.
Şi acum? Trebuia să aibă un răgaz plăcut de destindere, foarte necesar, după munca sa intelectuală. Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are să treacă mai departe, la următorul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar putea fi acesta. Vreo nouă realizare literară? Se gândi că nu. Să faci un lucru bine, apoi să-l părăseşti. Acesta era principiul său. Ca să spunem adevărul, era plictisit. Toată activitatea spirituală pe care şi-a îngăduit-o fusese prea mult. Îl deprinsese cu obiceiuri proaste, îl făcuse agitat.
Supărător! Îşi scutură capul şi mai luă o înghiţitură de ciocolată.
Uşa se deschise şi servitorul său experimentat, George, intră. Avea o atitudine respectuoasă şi părea că-şi cere scuze. Tuşi şi murmură:
– A venit - făcu o pauză - o... o tânără lady. Poirot îl privi cu surprindere şi uşor dezgust.
– La această oră nu doresc să văd pe nimeni, spuse el cu reproş.
– Nu, sir! a fost repede de acord George. Stăpânul şi servitorul se uitară unul la altul. Uneori, legătura dintre ei se stabilea foarte greu. Din in-flexiune sau aluzie, ori dintr-o anumită alegere de cuvinte, George putea să-şi dea seama că exista ceva ce ar trebui să fie scos la iveală, dacă se punea întrebarea potrivită. Poirot socoti că, în acest caz întrebarea nimerită ar putea fi:
– Este frumoasă această tânără lady? Accentua întrebarea cu grijă.
– După mine - nu, sir, dar gusturile nu se discută. Poirot luă în considerare acest răpuns. Îşi aminti mica pauză, pe care a făcut-o George înainte de expresia - tânără lady. George era un delicat registrator social. El nu fusese sigur de starea socială a vizitatoarei, dar îi dăduse ei privilegiul îndoielii.
– Crezi că este, mai degrabă, o tânără lady, decât, să spunem, o tânără persoană?
– Aşa, cred, sir, deşi... nu este întotdeauna uşor să realizezi diferenţa în ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret.
– Avea un motiv de a dori să mă vadă?
– A zis - George pronunţă cu o oarecare lipsă de tragere de inimă, cerându-şi scuze pentru ea înainte, chipurile - că ar vrea să vă consulte în legătură cu o crimă, pe care poate a săvârşit-o ea!
Hercule Poirot făcu ochii mari. Sprâncenele i se ridicară.
– Poate a săvârşit-o? Nu ştie?
– Asta e ceea ce a spus, sir.
– Nesatisfăcător, dar posibil interesant, zise Poirot.
– Poate a fost o glumă, sir, rosti George, şovăielnic.
– Orice este posibil, presupun - încuviinţă Poirot - dar cineva cu greu ar crede. Îşi ridică ceaşca. Pofteşte-o înăuntru peste cinci minute.
– Da, sir. George se retrase.
Poirot termină ultima înghiţitură de ciocolată. Dădu la o parte ceaşca şi se ridică în picioare. Merse până la sobă şi-şi aranjă mustaţa, cu grijă, în faţa oglinzii de deasupra şemineului. Mulţumit, se întoarse la fotoliul său şi aşteptă sosirea vizitatoarei. Nu ştia exact la ce să se aştepte...
Trăgea nădejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la atracţia feminină. Îi veni în minte expresia învechită „frumuseţea în mizerie”! De aceea, fu dezamăgit când se întoarse George, însoţind pe musafiră. Făcu un semn cu capul să intre şi oftă. Nici vorbă de frumuseţe - şi nici de mizerie vizibilă. Trăsătura distinctivă părea să fie mai degrabă o blândă nedumerire.
„Da de unde! se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! Ce nu încearcă să facă pentru ele însele? Bine machiată, îmbrăcată cu gust, părul aranjat de un coafor maestru, atunci, da, ea ar putea să întâlnească pe cineva. Dar acum!”
Vizitatoarea sa era o tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani. Un păr lung, ciufulit, de o culoare nedefinită, i se revărsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absentă. Purta ceea ce se presupunea a fi îmbrăcămin-tea deosebită a generaţiei sale: cizme din piele neagră cu carâmb înalt, ciorapi de lână cu ajur alb de o curăţenie îndoielnică, o fustă scurtă şi un pulover de lână groasă, lung şi neîngrijit. Oricine de vârsta şi din generaţia lui Poirot ar fi avut o singură dorinţă - să arunce fata într-o baie, îndată ce e posibil. Adesea a simţit o asemenea reacţie, plimbîndu-se pe străzi. Erau sute de fete cu exact aceeaşi înfăţişare. Toate arătau murdare. Şi, totuşi - o contradicţie în termeni - aceasta avea înfăţişarea de parcă de curând a fost scufundată şi scoasă dintr-un râu. „Astfel de fete, cugetă el, poate că nu sunt cu adevărat murdare. Ele, pur şi simplu, au o mare grijă şi se străduiesc să arate aşa.”
Se ridică afişând politeţea-i obişnuită, îi strânse mâna şi trase un scaun spre ea.
– Aţi cerut să mă vedeţi, mademoiselle? Luaţi loc, vă rog.
– Oh, suspină fata cu o voce stinsă. Se uita fix la el.
– Ei, bien? întrebă Poirot. Ea ezită.
– Cred că aş prefera să stau în picioare. Ochii mari continuau să privească ţintă, cu un aer de îndoială.
– Cum doriţi! Poirot îşi reluă locul şi o cercetă. Aştepta. Fata îşi târşâi picioarele. Se uită în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot.
– Dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot?
– Desigur! În ce fel vă pot fi de folos?
– Oh, păi, este destul de greu. Aşa cred Poirot simţi că fata s-ar putea să aibă nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorinţa de a o ajuta:
– Servitorul mi-a spus că vreţi să mă consultaţi, deoarece credeţi că... „poate aţi săvârşit o crimă”. E corect?
Fata înclină din cap, aprobator.
– Aşa e!
– Fireşte că asta nu este o chestiune care să admită vreun dubiu. Dumneavoastră, singură, trebuie să ştiţi dacă aţi comis vreo crimă.
– Ei bine, nu prea ştiu cum să vă spun. Aşa cred!
– Haide, acum, o îndemnă Poirot cu blândeţe. Aşează-te. Relaxează-ţi muşchii. Povesteşte-mi totul cum s-a întâmplat.
– Nu cred... oh, vai, nu ştiu cum. Vedeţi, totul este atât de greu. Eu m-am... eu, m-am răzgândit! Nu vreau să fiu prost crescută... dar, cred că ar fi mai bine să plec.
– Ei, hai. Curaj.
– Nu, nu pot. M-am gândit că trebuie să vin şi... şi să vă rog, ce ar trebui să fac?! Dar, nu pot, înţelegeţi! Totul e aşa de diferit, de...
– De ce?
– Îmi pare extrem de rău şi, într-adevăr, nu vreau să fiu prost crescută, dar...
Ea scoase un suspin adânc, se uită la Poirot, îşi întoarse privirea şi, subit, izbucni:
– Sunteţi prea în vârstă! Nimeni nu mi-a spus că sunteţi atât de bătrân! Cu adevărat, nu vreau să fiu prost crescută, dar asta e. Dumneavoastră sunteţi prea bătrân. Îmi pare foarte rău, fireşte.
Se întoarse brusc şi ieşi, încurcată, din cameră, mai degrabă ca un fluture în lumina lămpii.
Poirot, cu gura căscată, auzi clopoţelul uşii de la intrare. Exclamă:
– Nom d'un nom d'un nom...
Sună telefonul. Hercule Poirot nu-şi dădu, pe deplin, seama de acest fapt.
Telefonul zbârnâi, iarăşi, strident şi insistent.
George intră în cameră şi păşi spre el, întorcând o privire întrebătoare către Poirot.
Poirot gesticula cu mâna.
– Lasă-l! - spuse el.
George se supuse, părăsind camera. Telefonul continuă să sune. Zgomotul strident şi iritant persistă. Brusc, se opri. După un minut sau două, însă, telefonul începu să sune iarăşi.
– Ah, Doamne! Asta trebuie să fie o femeie - sigur e o femeie!
Oftă, se ridică în picioare şi veni la aparat. Ridică receptorul.
– Alo, zise el.
– Dumneata eşti... eşti Monsieur Poirot?
– Eu în persoană!
– Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sună altfel. Nu te-am recunoscut la început.
– Bonjour, madame.
- Te simţi bine, sper!?
– O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei vesele, obişnuite. Renumita scriitoare de romane poliţiste şi Hercule Poirot erau în relaţii prieteneşti.
– Este, poate, prea devreme să te sun, dar vreau să te rog să-mi faci un serviciu.
– Da?
– E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noştri poliţişti... Mă întreb dacă ai vrea să participi şi să fii anul acesta preşedintele nostru de onoare?!
– Când are loc?
– Luna viitoare - pe douăzeci şi trei. În telefon se auzi un oftat adânc.
– Vai! Sunt prea bătrân.
– Prea bătrân? Ce Dumnezeu vrei să zici? Nu eşti deloc bătrân.
– Crezi că nu sunt?
– Fireşte că nu. Vei fi minunat. Poţi să ne povesteşti o mulţime de istorii drăguţe despre crime adevărate.
– Şi cine mă va asculta?
– Toată lumea! Ei - Monsieur Poirot, este vreo problemă? S-a întâmplat ceva? Pari tulburat...
– Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit - ei, bine, n-are importanţă.
– Dar, povesteşte-mi...
– De ce aş face caz?
– De ce nu?! Mai bine, ai veni şi mi-ai povesti totul. Când poţi veni? În după-amiaza asta? Vino să bem un ceai.
– După-amiaza nu beau ceai.
– Atunci, poate, o cafea.
– După-amiaza nu beau, de obicei, cafea.
– Ciocolată?! Cu frişcă deasupra!? Sau o tizană. Îmi place să sorb o tizană pe îndelete. Sau limonadă. Sau oranjadă. Sau ţi-ar plăcea cafea decofeinizată, dacă pot s-o procur...
– Ah, ça, non, par exemple! E nesuferită.
– Unul din acele siropuri care îţi place atât de mult. Ştii, mai am jumătate dintr-o sticlă de Ribena în bufet.
– Ce-i Ribena?
– Sirop de coacăze negre.
– Bineînţeles că l-a adus cineva! Dumneata, fireşte că-l încerci cu mine, madame! Sunt mişcat de grija ce mi-o porţi! Voi accepta, cu plăcere, să beau o ceaşcă de ciocolată în această după-amiază.
– Bine. Şi atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat.
Şi închise telefonul.
*
* *
Poirot chibzui o clipă. Apoi, formă un număr. Curând după aceea, întrebă:
– Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunteţi cumva prea ocupat în acest moment?
– Aşa şi aşa, răspunse vocea domnului Goby. Ca să fiu cinstit, potrivit. Dar, spre a vă face plăcere, monsieur Poirot, dacă sunteţi grăbit, ca de obicei, - ei bine, n-aş zice că tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reuşesc în ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt băieţi buni, aşa, cât ai bate din palme, cum am dori noi să fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei înşişi. Ei cred că ştiu totul dinainte să înceapă să înveţe. Dar, ajunge! Nu te poţi aştepta la capete mature pe umeri tineri! Aş fi încântat să mă pun la dispoziţia dumneavoastră, monsieur Poirot. Poate că sunt în stare să pun la treabă unul sau doi din cei mai buni flăcăi. Presupun că este ceva, ca de obicei - culegere de informaţii!?
Domnul Goby dădea din cap aprobator şi asculta, în timp ce Poirot intra în detaliile a ceea ce tocmai dorea să facă. Odată terminată convorbirea cu domnul Goby, Poirot telefonă la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul potrivit, dădu de un prieten al său. După ce acesta ascultă dorinţele lui Poirot, îi răspunse:
– Nu vrei prea mult, da? O oarecare crimă, undeva!? Timp, loc, victimă-necunoscute. Sună un pic a urmărire zadarnică, dacă mă întrebi, bătrâne! După o scurtă pauză adăugă pe un ton dezaprobator:
– Se pare că nu ştii, de fapt, nimic!!
*
* *
La patru şi un sfert, în aceeaşi după-amiază, Poirot stătea în sufrageria doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunoscător, dintr-o ceaşcă mare, plină cu ciocolată, având deasupra frişcă proaspătă, ceaşcă pe care gazda sa tocmai o pusese pe o măsuţă, lângă el şi la care adăugase o farfurioară plină cu fursecuri langue de chats.
– Chère madame, ce bunătate! Privi peste ceaşcă puţin surprins, la coafura doamnei Oliver şi, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dată când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea părul neted, sever pieptănat. Acum era invadată de bucle şi zulufi, presărate în forme complicate pe tot capul. Abundenţa luxoasă, bănui el, era în mare măsură artificială. Chibzui cât de multe şuviţe de păr ar putea să cadă pe neaşteptate, dacă doamna Oliver s-ar fi agitat brusc, după cum avea obiceiul.
– Aceste vişine sunt noi? El agită linguriţa, circular, spre tapetul încăperii. Era, simţi, mai curând, ca şi cum s-ar fi aflat într-o livadă cu vişini.
– Sunt prea multe, nu crezi? întrebă doamna Oliver. E atât de greu să anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. Crezi că cel vechi era mai bun?
Poirot se gândi, în fel şi chip, la ceea ce părea a-şi aminti drept o mulţime de păsări tropicale, viu colorate, într-o pădure. Se simţea înclinat să remarce: „Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se abţinu.
– Şi acum, zise Mrs. Oliver - în timp ce oaspetele ei repunea ceaşca pe farfurioară şi se reaşeza, cu un oftat de satisfacţie, ştergând res-turile de frişcă de pe mustaţă - despre ce este vorba?
– Ce-o să-ţi povestesc, este foarte simplu. Azi dimineaţă, a venit să mă vadă o fată. Vreau să spun că ar fi putut să fie o întâlnire... Una intimă, mă înţelegi! Ea a trimis vorbă că vrea să mă vadă imediat, deoarece credea că a comis o crimă.
– Ce lucru ciudat a putut să spună! Nu ştia?!
– Întocmai! C'est innoui. Aşa că, l-am însărcinat pe George s-o poftească înăuntru. A rămas în picioare. A refuzat să se aşeze. Stătea acolo şi mă privea fix. Părea complet săracă cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o dată, mi-a zis că s-a răzgândit. A spus că nu vrea să fie prost crescută, dar că - ce crezi? - că sunt prea bătrân...
Mrs. Oliver se grăbi să pronunţe cuvinte liniştitoare.
– Oh, ei, aşa-s fetele! Oricine are peste treizeci şi cinci de ani, este cu un picior în groapă. N-au bun simţ, fetele, trebuie să-ţi dai seama de asta.
– M-a jignit, zise Hercule Poirot.
– Ei bine, dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş face griji. Fireşte, a fost foarte prost crescută să spună aşa ceva.
– N-are importanţă. Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit. Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat.
– Ei, dacă aş fi în locul tău, aş uita totul, îl sfătui, iar, Mrs. Oliver, consolator.
– Dumneata, nu înţelegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine să-mi ceară ajutor. Apoi, a hotărât că sunt prea bătrân. Prea bătrân, ca să-i fiu de vreun folos. A greşit, desigur, că a venit fără să spună ce a adus-o la mine, şi, apoi, a fugit brusc. Dar, îţi zic că fata are nevoie de ajutor.
– Nu presupun că are, cu adevărat, nevoie de ajutor, răspunse Mrs. Oliver, liniştitor. Fetele se agită fără rost.
– Nu! Greşeşti! Ea are nevoie de ajutor.
– Doar nu crezi că a săvârşit, cu adevărat, o crimă?
– De ce nu? A zis că a comis-o!
– Da, dar... Mrs. Oliver se opri. Ea a spus că poate a săvârşit o crimă, rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta?
– Exact! N-are nici un sens.
– Pe cine a omorât sau a crezut că a omorât? Poirot ridică din umeri. Mrs. Oliver începu să se învioreze, în timp ce-şi punea imaginaţia bogată la treabă:
– Poate că a călcat pe cineva cu maşina şi n-a oprit! Poate că a fost acostată de un individ pe o stîncă şi s-a luptat cu el şi a reuşit să-l arunce în prăpastie! Poate că a dat cuiva, din greşeală, un medicament nepotrivit! Poate că s-a dus la una din petrecerile deşănţate şi s-a luptat cu cineva! Poate că a venit acasă şi a găsit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate...
– Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continuă:
– Poate că a fost soră într-o sală de operaţie şi a administrat un anestezic nepotrivit sau... Se întrerupse, brusc neliniştită că nu posedă amănunte mai clare. Ce înfăţişare avea?
Poirot medită o clipă.
– O Ofelie lipsită de atracţie fizică.
– Ei, poftim! păru surprinsă Mrs. Oliver. Aproape că mi-o şi imaginez. Ce ciudat.
– Nu e ea capabilă de... spuse Poirot. Iată cum o văd eu. Fata nu este una care poate învinge greutăţile. Nu este una din acelea care pot vedea cu anticipaţie pericolele ce le paşte. Ea e una după care se uită alţii şi zic cam aşa: „Vrem o victimă! Asta va fi!”
Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Îşi apucase cu amândouă mâinile zulufii bogaţi, într-un gest cu care Poirot era familiar.
– Aşteaptă! strigă ea, de parcă era în agonie. Aşteaptă!
Poirot aşteptă, sprâncenele i se ridicară a mirare.
– Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver.
– Nu şi l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata.
– Aşteaptă, imploră Mrs. Oliver, din nou cuprinsă de aceeaşi suferinţă vizibilă. Slăbi strânsoarea mâinii pe cap şi scoase un oftat adânc. Părul se eliberă din agrafe şi i se revărsă pe umeri. O buclă imperială se desprinse complet din meşă şi căzu pe podea.
Poirot o ridică şi o puse discret pe masă.
– Ascultă, spuse Mrs. Oliver, revenind, deodată, calmă. Îşi prinse în păr câteva agrafe şi clătină din cap, dusă pe gânduri. După o pauză:
– Cine ţi-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot?
– Nimeni, după câte ştiu. Fireşte, ea aflase despre mine, nu e nici o îndoială.
Mrs. Oliver crezu că „fireşte” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc, era faptul că Poirot însuşi era sigur că toată lumea auzise de el. În realitate, un număr mare de oameni s-ar uita doar cu indiferenţă la el, dacă s-ar pomeni numele lui Hercule Poirot, îndeosebi generaţia mai tânără. „Dar, cum să-i zic asta?”, reflectă Mrs. Oliver, „în aşa fel, încât, să nu-i rănesc orgoliul?”
– Cred că greşeşti, spuse ea. Fetele - ei bine, şi băieţii de azi - nu ştiu prea multe despre detectivi şi lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape nimic.
– Oricine trebuie să fi auzit despre Hercule Poirot, replică Poirot împăunîndu-se.
Apăruse, de altfel, şi un articol convingător despre Hercule Poirot.
– Dar ei, toţi sunt aşa de prost instruiţi în ziua de azi, zise Mrs. Oliver. Într-adevăr, singurii oameni al căror nume îl ştiu sunt cântăreţii pop sau disc jockey - sau aşa ceva. Dacă ai nevoie special de cineva, vreau să spun de un doctor, ori de un detectiv sau un dentist - ei bine, atunci, vreau să spun că dacă ai întreba pe un oarecare - dacă ai întreba care este persoana potrivită la care să te duci, atunci celălalt ţi-ar răspunde: Dragul meu, trebuie să mergi la omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care îţi răsuceşte de trei ori picioarele în jurul capului şi eşti vindecat, sau: Mi s-au furat toate diamantele şi Henry ar fi furios, totuşi, nu aş putea să mă duc la poliţie, dar există un detectiv pur şi simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar Henry n-ar ştii niciodată despre asta. Iată felul în care se întâmplă mereu. Cineva a trimis acea fată la dumneata!!
– Mă îndoiesc foarte mult....
– N-ai de unde şti, până nu ţi s-ar spune. Şi e timpul să ţi se spună acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fată la dumneata.
Poirot o privi uimit.
– Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat?
– Pentru că acum mi-am amintit - când vorbeai despre Ofelia - păr lung, ud şi mai degrabă, neted. Părea descrierea cuiva pe care, de fapt, o văzusem. Nu de mult. Şi, atunci, mi-am amintit cine este.
– Sinceră să fiu, nu-i ştiu numele, dar pot să i-l aflu uşor. Am discutat despre detectivi particulari şi urmăriri discrete - şi am vorbit despre dumneata şi câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai făcut.
– Şi, i-ai dat adresa mea?
– Nu, sigur că nu. N-aveam idee că ea vrea un detectiv sau aşa ceva. Cred că noi două doar discutam. Dar, ţi-am pomenit numele de câteva ori şi, desigur, ar fi fost uşor să cauţi într-o carte de telefon şi să afli adresa.
– Aţi discutat despre crimă?
– Nu pot să-mi amintesc. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns să discutăm despre detectivi - numai dacă, da, poate că ea a fost cea care a început subiectul...
– Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce poţi - chiar dacă nu-i ştii numele, spune-mi tot ce ştii despre ea.
– Ei bine, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Eram cu familia Lorrimer. Ei nu fac un pas fără să mă ia şi pe mine la nişte prieteni de-ai lor, la un pahar de vorbă. Erau câţiva acolo - şi eu nu prea m-am distrat mult, pentru că, aşa cum ştii, pur şi simplu, nu-mi place să beau, şi, astfel gazdele au fost nevoite să găsească o băutură uşoară pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai de grabă o treabă plicticoasă. Şi, atunci, oamenii îmi zic lucruri - ştii de care - cât de mult le plac cărţile mele şi cât au dorit să mă cunoască - şi toate astea mă irită şi mă deranjează sau, mai exact, mă fac să mă simt prost. Dar, eu reuşesc, oarecum, să le fac faţă. Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu detectiv Sven Hjerson. Dacă ar ştii ei cât îl urăsc eu. Dar editorul meu mereu îmi aminteşte că nu trebuie să zic aşa. Oricum, cred că discuţia despre detectivi cu viaţă reală i-a captat pe toţi, sigur eu am vorbit puţin şi despre dumneata, iar această fată stătea pe aproape şi asculta. Când ai spus: o Ofelie neatractivă, ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reaminteşte?” Şi... atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!” Cred că despre ea e vorba, nu se poate să o confund cu altă tânără.
Poirot oftă. Cu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de multă răbdare.
– Cine sunt acei oameni cu care a trebuit să bei?
– Trefusis, cred, numai dacă n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un mare magnat al finanţelor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Africa de Sud.
– Are soţie?
– Da. O femeie foarte atrăgătoare. Mult mai tânără decât el. Cu păr blond, auriu, bogat. A doua soţie. Fata era de la prima nevastă. Mai era un unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit - poveşti de necrezut sub formă de scrisori, după numele său. Un amiral sau un mareşal de aviaţie, ori aşa ceva. Cred că el este şi astronom. Oricum, are un fel de telescop mare, care se scoate prin acoperiş. Deşi, presupun că ar putea să fie doar un hobby. Mai era acolo o tânără străină, dintre acelea care aleargă cu gura căscată după bărbaţi tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, şi vede dacă nu dă bir cu fugiţii. Altfel, era drăguţă.
Poirot selectă informaţiile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, simţindu-se mai degrabă ca un calculator uman.
– Domnul şi doamna Trefusis locuiesc în acea casă?...
– Nu Trefusis! Acum îmi amintesc - Restarick!
– Asta nu este deloc acelaşi tip de nume.
– Da, aşa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i aşa?
– Atunci, domnul şi doamna Restarick locuiesc acolo, ca şi distinsul şi mai bătrânul unchi. Numele lui este tot Restarick?
– Sir Roderick sau aşa ceva.
– Există şi fata au pair sau ce este şi ea, şi o fiică - mai sunt şi alţi copii?
– Nu cred - dar, de fapt, nu ştiu. Apropo, fiica nu locuieşte acasă. Ea sosise numai pentru sfârşitul de săptămână. Presupun că nu se înţelege cu mama vitregă. A obţinut o slujbă la Londra şi a făcut cunoştinţă cu un tânăr, de care lor - aşa bănuiesc eu - nu le place prea mult.
– Se pare că dumneata cunoşti destul de multe despre această familie.
– Oh, păi se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorbăreţi. Întotdeauna trăncănesc vrute şi nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot asculta multe bârfe despre cine vrei şi cine nu vrei. Uneori, totuşi, le amestecă. Probabil şi eu. Aş vrea să-mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat de un cântec... Thora? Vorbeşte-mi Thora. Thora, Thora. Ceva asemănător, sau Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toată pentru tine. Am visat că trăiesc în palate de marmură. Norma? Sau vreau să zic Maritana? Norma - Norma Restarick! Ästa-i corect, sunt sigură. Ea adăugă, cu inconsecvenţă: Este o a treia fată.
– Am înţeles, zici că o consideri doar un copil.
– Aşa şi este - sau cred că-i aşa!
– Atunci, ce vrei să înţelegi spunînd că este o a treia fată?
– Doamne sfinte, nu ştii ce este o a treia fată? Nu citeşti The Times?
– Eu citesc naşterile, decesele şi căsătoriile. Şi unele articole pe care le găsesc interesante.
– Nu, mă refer la publicitatea de pe prima pagină. Numai că acum nu mai este pe prima pagină. Aşa mă gândeam, luând un alt ziar. Dar, îţi voi arăta.
Se duse spre o masă şi luă repede The Times, întoarse paginile şi i-l aduse.
– Iată, priveşte: „A TREIA FATĂ pentru aparta-ment confortabil la etajul al doilea, cameră separată, încălzire centrală. Earl's Court.” „Caut a treia fată pentru a împărţi apartament. 5 guinee pe săptămână, cameră separată.” „Caut a patra fată. Regent's Park. Cameră separată.” Este modul în care locuiesc fetele acum. Mai bine decât la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat şi apoi subînchiriază. A doua fată este, de obicei o prietenă. Apoi, ele găsesc o a treia fată, prin mica publicitate, dacă nu cunosc pe vreuna. Şi, aşa cum vezi, deseori, ele reuşesc să înghesuie în apartament o a patra. Prima fată ia cea mai bună cameră, a doua fată plăteşte întrucâtva mai puţin, a treia încă şi mai puţin şi este băgată într-o chichineaţă. Stabilesc între ele însele care să aibă întregul apartament pentru o noapte pe săptămână - sau aşa ceva. Asta funcţionează destul de rezonabil.
– Şi unde locuieşte în Londra această fată, al cărei nume ar putea fi Norma?
– Aşa cum ţi-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea.
– Dar ai putea afla?
– O, da, presupun că ar fi destul de uşor.
– Eşti sigură că n-a existat nici o discuţie, nici o menţiune despre o moarte neaşteptată.
– Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick?
– Şi una şi la cealaltă.
– Nu înţeleg aşa. Am să văd ce pot să scor-monesc.
Ochii doamnei Oliver străluciră de emoţie. De acum, intra în miezul problemei.
– Asta ar fi drăguţ din partea ta.
– Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit. Se duse la telefon.
– Trebuie să mă gândesc la motive sau lucruri - poate lucruri inventate?
Privi spre Poirot mai degrabă cu îndoială.
– Dar, fireşte! Se înţelege! Eşti o femeie cu imaginaţie - nu vei întâmpina nici o greutate. Dar - nu prea fantastică, Pricepi? Moderaţie...
Mrs. Oliver îi aruncă o privire înţelegătoare. Chemă centrala şi rugă să i se spună numărul ce-l dorea, întorcându-şi capul, şopti:
– Ai un creion şi hârtie - sau un carneţel - ceva, să scrii numele sau adresele, ori locurile?
Poirot deja îşi aranjase carneţelul pe genunchi şi dădu din cap aprobator, s-o liniştească. Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l ţinea şi se lansă în discuţie. Poirot ascultă cu atenţie o parte a conver-saţiei telefonice.
– Alo! Pot să vorbesc cu - Oh, tu eşti, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh, da, bine, a fost, mai curând, o mulţime... Oh, vrei să spui bătrânul? Nu, ştii că eu nu... Practic orb?... Am crezut că pleacă la Londra cu fetiţa străină... Da, uneori trebuie să-ţi faci griji pentru ei - dar ea pare să se descurce cu el destul de bine... Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este să te întreb adresa fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau să zic undeva în South Ken, nu?
Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte şi am scris pe o fiţuică adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici măcar nu pot să-mi amintesc numele ei. Este Thora sau Norma?... Da, am crezut că este Norma... Aşteaptă o clipă, să iau un creion... Da, sunt gata... Şaizeci şi şapte, Borodene Mansions... Ştiu, blocul acela mare care seamănă mai degrabă cu închisoarea Wormwood Scrubs... Da, cred că apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu încălzire centrală şi tot... Cine sunt celelalte două fete cu care locuieşte ea?... Prietene de-ale ei?... sau de la mica publicitate?... Claudia Reece - Holland... nu e tatăl ei membru al Parlamentului? Cine este cealaltă?.. Nu, presupun că nu o cunoşti - e chiar drăguţă, bănuiesc... Cu ce se ocupă fetele? Par să fie secretare, nu?... Oh, cealaltă fată este decorator de interioare - crezi - sau se ocupă cu o galerie de artă? Nu, Naomi, desigur că nu vreau să ştiu, fireşte - doar mă întreb - ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este folositor să aflu, din cauza cărţilor mele - vreau să fiu la curent... Ce mi-ai povestit despre prietenul... Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i aşa?... Vreau să zic că fetele fac exact ceea ce le place... El arată atât de groaznic? E unul din aceiea, nebărbieriţi, murdari? Oh, ce tipi... Veste din brocart, şi păr cârlionţat - care-i atârna până la umeri - da, e atât de greu să spui dacă sunt fete sau băieţi, nu-i aşa? Da, arată uneori ca picturile lui Van Dyck, dacă sunt chipeşi... Ce-ai spus? Că Andrew Restarick pur şi simplu îl urăşte?... Da, de obicei bărbaţii fac... Mary Restarick?... Ei bine, presupun că ai avea certuri dese cu o mamă vitregă. Socotesc că ea a fost destul de mulţumită când fata şi-a găsit o slujbă la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri?... De ce, nu puteau să afle ce se întâmplă cu ea? Cine a zis?... Da, dar ce au muşamalizat?... Oh, o doică?
– A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei să spui cu soţul ei? Oh, înţeleg! Doctorii n-au putut afla... Nu, dar oamenii sunt atât de răutăcioşi. Sunt de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadevărate... Gastric, da? Dar, cât de ridicol! Vrei să spui că oamenii au zis, care era numele lui - Andrew? Vrei să spui că era mai uşor cu toate acele ierburi otrăvitoare despre?.. Da, dar de ce? Vreau să zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de zile
– ea este cea de-a doua soţie - şi mult mai tânără decât el, şi atrăgătoare. Da, presupun că ar fi - dar, pe de altă parte, de ce să fi vrut fată străină?... Crezi că ar fi supărat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick... Ea nu-i o fiinţă atractivă - Presupun că Andrew i-ar fi făcut curte - nimic serios, desigur - dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, şi atunci ea ar fi tăbărât asupra fetei şi....
Din colţul ochiului, Mrs. Oliver băgă de seamă că Poirot îi făcea semne, desperat.
– O clipă, dragă, zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se arătă jignit:
– Închide telefonul.
Ea lăsă receptorul, se grăbi să traverseze camera şi-l împinse pe Poirot într-un colţişor pentru servit micul dejun.
– Da? îl interpelă ea cu sufletul la gură.
– Brutar?! spuse Poirot, cu dispreţ. Eu!
– Ei, a trebuit să mă gândesc repede la ceva. În legătură cu ce îmi făceai semne? Ai înţeles cine era?
Poirot i-o tăie scurt:
– Îmi vei povesti tu imediat. Ştiu suficient. Ceea ce vreau să faci este, cu toate improvizaţiile rapide, să-mi aranjezi un pretext plauzibil ca să vizitez familia Restarick. Un vechi prieten de-al tău, care în curând va fi în vecinătatea lor. Dacă nu cumva ai putea spune...
– Las' pe mine. Mă voi gândi la ceva. Să-ţi dau un nume fals?
– Categoric, nu. Să încercăm, cel puţin, să con-tinuăm simplu.
Mrs. Oliver dădu din cap aprobator şi se grăbi înapoi la telefonul abandonat.
– Naomi? Nu pot să-mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu, ceva să întrerupă tocmai când cineva s-a aşezat la o bârfă nostimă?
Nici măcar nu-mi amintesc pentru ce ţi-am telefonat, ca să încep cu... Of, da, adresa acelui copil Thora - Norma, vreau să zic, şi tu mi-ai dat-o. Dar era şi altceva ce vroiam să - oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai fascinant omuleţ. De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este Hercule Poirot. El urmează să locuiască destul de aproape de Restarick şi este teribil de nerăbdător să îl cunosc pe bătrânul Sir Roderick. Ştie o mulţime de lucruri despre el şi îl admiră grozav, şi pentru o descoperire minunată de-a sa în timpul războiului - sau un lucru ştiinţific pe care l-a făcut - oricum, este foarte nerăbdător să „treacă pe la dânsul, să-i prezinte omagiile sale”, astea-s vorbele lui. Ce crezi, se aranjează? Îi vei anunţa tu? Da, el o să apară ca din senin. Spune-le să-l facă să le povestească unele istorii de spionaj minunate... El - ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre... Da, fireşte, trebuie să pleci. La revedere.
Ea aşeză înapoi receptorul în furcă şi se cufundă într-un fotoliu.
– Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine?
– N-a fost rău, spuse Poirot.
– M-am gândit eu că ar fi mai bine să descos totul despre bătrânul nostru. Apoi, ai timp să vezi cât doreşte de mult, ceea ce presupun că şi vrei. Şi poţi să fii confuz cu privire la subiectele ştiinţifice, dacă e vorba de o femeie, iar tu poţi să-ţi imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, să verifice până când soseşte. Acum, vrei să afli ce-mi povestea ea?
– Bârfă, bănuiesc. Despre sănătatea doamnei Restarick?
– Exact. Se pare că ar avea un fel de boală misterioasă - de natură gastrică -, iar doctorii sunt în încurcătură. Ei au internat-o în spital şi i-a mers destul de bine, încât nu părea că există vreo cauză reală care să explice boala. Şi ea a venit acasă, iar boala a reînceput, şi din nou doctorii au fost în încurcătură. Atunci, oamenii au catadixit să vorbească. Totul a început de la o soră medicală iresponsabilă, şi sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul, care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva şi, aşa, a apărut suspiciunea! Astfel, au început să zică despre bărbatul ei, că ar fi încercat s-o otrăvească. Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu - dar, în acest caz, se părea că n-au sens. Şi apoi, Naomi şi eu ne-am întrebat despre fata au pair - nici măcar nu este exact o fată au pair, e un fel de secretară de companie pentru bătrânul..! aşa că, de fapt, nu există nici un fel de motiv pentru care să administreze buruieni otrăvitoare lui Mrs. Restarick.
– Am auzit cum sugerai câte ceva.
– Păi, există, de obicei, posibilitatea...
– Unei morţi dorite!..., spuse Poirot, pe gânduri - dar nu comise încă!
