Era ora 2 în după‑amiaza de 7 mai 1915. „Lusitania” fusese izbită de două torpile succesive şi începuse să se scufunde repede, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile şi copiii, aliniaţi, aşteptau să le vină rândul. Unele se mai agăţau cu disperare de soţii sau de taţii lor; altele îşi ţineau copiii strâns la piept. O fată stătea singură, uşor retrasă faţă de ceilalţi. Era foarte tânără, nu avea mai mult de optsprezece ani. Nu părea speriată, iar ochii ei gravi, neclintiţi, priveau drept înainte.
– Scuză‑mă, te rog.
Glasul bărbătesc de lângă ea o făcu să tresară şi să se întoarcă. Îl văzuse nu o dată pe cel ce i se adresase printre pasagerii de la clasa întâi. Valul de mister care îl înconjura îi aprinsese imaginaţia. Nu vorbea cu nimeni. Dacă cineva i se adresa, îi tăia imediat intenţia unei conversaţii. În plus, avea un fel nervos de a privi peste umăr, o privire iute, bănuitoare.
Observă că acum era foarte agitat. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Era clar că se afla sub imperiul unei spaime puternice. Şi cu toate astea, fetei nu i se păru deloc că era genul de om care să se teamă de moarte!
– Da? Ochii ei serioşi se opriră întrebători asupra lui.
Bărbatul o privea cu un soi de ezitare disperată.
– Trebuie! îşi şopti el sieşi. Da... e singura cale. Apoi, tare, rosti brusc: Eşti americană?
– Da.
– Patrioată?
Fata se înroşi.
– N-ai dreptul să mă‑ntrebi aşa ceva! Bine‑nţeles că sunt!
– Nu te supăra. N-ai face‑o dacă ai cunoaşte care este miza. Dar trebuie să am încredere în cineva... iar acel cineva trebuie să fie o femeie.
– De ce?
– Din cauza acestui „mai întâi femeile şi copiii”. Privi în jur şi coborî glasul. Am la mine nişte hârtii, documente de‑o importanţă vitală. Ele pot schimba complet situaţia pentru aliaţi, în acest război. Aceste hârtii trebuie salvate! Dumneata ai mai multe şanse decât mine. Vrei să le iei?
Fata întinse mâna.
– Aşteaptă... trebuie să te previn. Poate fi riscant... dacă am fost urmărit. Personal, nu cred că am fost, dar nu poţi şti niciodată. Dacă am fost, va fi primejdios. Te ţin nervii ca să treci prin aşa ceva?
Fata zâmbi.
– Am să mă descurc foarte bine. Şi sunt cu adevărat mândră că am fost eu cea aleasă! Ce trebuie să fac după aceea cu ele?
– Urmăreşte ziarele! Am să dau un anunţ în „Times”, care să înceapă cu: „Tovarăş de echipaj...” Dacă după trei zile nu apare nimic... ei bine, vei şti că am dispărut. Atunci vei duce pachetul la Ambasada americană şi i‑l vei înmâna personal ambasadorului. E limpede?
– Foarte limpede.
– Atunci, fi gata... Îţi voi spune la revedere. Îi luă mâna. La revedere. Succes, spuse cu glas tare.
Mâna fetei se strânse pe pachetul impermeabil ce stătuse ascuns în palma lui.
„Lusitania” se înclină şi mai tare la tribord. Ca răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă şi îşi ocupă locul în barcă.
Capitolul I. „Tinerii Aventurieri Ltd.”
– Tommy, bătrâne!
– Tuppence, băbuţo!
Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieşirea staţiei de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificaţie. Vârstele lor, adunate, cu siguranţă n‑ar fi depăşit patruzeci şi cinci de ani.
– Nu te‑am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să‑nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm... blocând calea, aşa cum am făcut‑o. Să ieşim.
Fata acceptă şi o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly.
– Şi‑acum, unde mergem? întrebă Tommy.
Abia simţita nelinişte din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnişoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ţinti în plin.
– Eşti lefter, Tommy!
– Da, de unde! răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii.
– De când te ştiu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Aşa ai convins‑o pe sora Greenbank că medicul ţi‑a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fişă. Îţi aminteşti?
Tommy chicoti.
– Ba bine că nu! Ce s‑a mai înfuriat mâţa bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital... presupun că‑i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te‑au demobilizat?
Tuppence oftă.
– Da. Şi pe tine?
Tommy confirmă.
– Acum două luni.
– Economii? tatonă Tuppence.
– S-au topit.
– Oh, Tommy!
– Nu, băbuţo, nu i‑am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieţii... în ziua de azi o duci târâş‑grăpiş, ţi‑o spun eu dacă nu ştii...
– Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieţii, pe care să nu‑l ştiu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemţeşte, fiecare partea lui. Asta e! Şi Tuppence începu să urce scările.
Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversaţii.
– ”Şi, să ştii, ea a început să plângă, când i‑am spus că nu‑i rămânea nici apartamentul...” "A fost pur şi simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris...”
– Ciudate chestii poţi auzi, şopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îţi spune ceva numele ăsta?
Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară şi îşi luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într‑unul din scaunele rămase libere.
Tommy comandă ceai şi cornuri, Tuppence ceai şi pâine cu unt.
– Şi ai grijă ca ceaiul să fie adus în ceşti separate, adăugă ea, severă.
Tommy stătea în faţa ei. Capul lui aproape pleşuv înfăţişa privirii un smoc de păr roşu şi lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât... nu se putea descrie, totuşi, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman şi al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad.
Aşa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumuseţe, dar existau o anume distincţie şi un anumit farmec pe faţa sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă şi lată, cu ochii cenuşii, mult depărtaţi, care priveau vag de sub sprâncenele negre şi drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, şi destul de ponosită, lăsa să se vadă nişte glezne de‑o fineţe ieşită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă.
Într‑un târziu sosi şi ceaiul şi Tuppence, revenindu‑şi dintr‑o scurtă meditaţie, îl turnă în ceşti.
– Şi‑acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă‑ţi aduci aminte, nu ne‑am mai văzut de atunci, din spital, în 1916.
– Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine şi unt. Biografia prescurtată a domnişoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnişoara Cowley a renunţat la deliciile (şi sclavia) din casa părintească şi, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s‑a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic şase sute patruzeci şi opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ştersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curăţatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii şi a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu şomoiog şi găleată. Luna a şasea: Promovată să servească la masă. Luna a şaptea: Aspectul plăcut şi bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenţia într‑o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la şomoiog şi găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secţie, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu‑l mai văzuse de cinci ani bătuţi pe muchie. Întâlnirea a fost mişcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora şefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienţi, mai sus menţionatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea şi a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârşitul anului părăseşte spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnişoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, şi un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr!
– Şi ce vezi rău în asta? întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putinţă o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy şi de la Savoy la Ministerul de război!
– Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într‑un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepţii foarte drăguţe. Intenţionasem să mă fac ţărancă, poştăriţă sau şofer pe autobuz, pentru a‑mi întregi cariera... dar a intervenit armistiţiul! M-am agăţat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m‑au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Şi acum... e rândul tău.
– În ce mă priveşte, n‑am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, şi nici atât de divers. După cum ştii, am plecat din nou în Franţa. Apoi m‑au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară şi am ajuns într‑un spital de pe acolo. Pe urmă, m‑am priponit în Egipt, până s‑a declarat armistiţiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe‑acolo, iar pe urmă, după cum ţi‑am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi şi amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Şi chiar de‑ar exista, nu mi le‑ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce ştiu eu despre afaceri? Nimic.
Tuppence dădu din cap cu tristeţe.
– Dar în colonii? întrebă ea.
Tommy scutură din cap.
– Nu mi‑ar plăcea în colonii... sunt absolut convins că nici lor de mine!
– Rude bogate?
Tommy scutură iar din cap.
– Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de‑a bunicii?
– Am un unchi bătrân care‑i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge.
– De ce?
– Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat.
– Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale.
Tommy se înroşi.
– Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum ştii, eu eram totul pentru ea. Individul o ura... vroia să mă ia de lângă ea. Numai aşa, de‑al dracului.
– Mama ta a murit, nu? întrebă Tuppence cu blândeţe.
Tommy confirmă.
Ochii mari ai lui Tuppence păreau înceţoşaţi.
– Eşti un tip de treabă, Tommy. Am ştiut‑o dintotdeauna.
– Aiurea! rosti repezit tânărul. În fine, asta e situaţia mea. Sunt în pragul disperării.
– Şi eu la fel. Am făcut tot ce mi‑a stat în puteri. Am întrebat în stânga şi‑n dreapta. Am răspuns la anunţuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, şi am economisit, şi m‑am zgârcit. Dar, nu‑i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă!
– Şi nu vrei?
– Bine‑nţeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump... ţin foarte mult la el... dar, n‑ai idee cât îl supăr! El are concepţiile vechii şi fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte şi fumatul sunt imorale. Îţi imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat uşurat că războiul m‑a luat de acolo. Vezi tu, suntem şapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi‑a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar... oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut?
Tommy dădu cu tristeţe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni:
– Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineaţa, la prânz şi seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e!
– Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy.
– M-am gândit la toate metodele posibile de a‑i obţine, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să‑ţi fie lăsaţi, să te măriţi cu ei, sau să‑i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocraţi scăpătaţi. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le‑am ridicat pachetele, în speranţa că doar s‑o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă nici unul nu m‑a întrebat măcar cum mă cheamă... iar cei mai mulţi n‑au spus nici „mulţumesc”.
Urmă o pauză.
– Desigur că măritişul ar fi cea mai bună şansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi‑am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face‑o! Nu sunt o sentimentală, ştii doar. Se opri. Ei, hai, nu poţi spune că‑s sentimentală, adăugă ea tăios.
– Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu şi sentimentalismul n‑aveţi nimic în comun.
– Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită şi dispusă... numai că n‑am întâlnit încă un om bogat! Toţi băieţii pe care‑i cunosc sunt aproape tot atât de pârliţi ca şi mine.
– Dar generalul?
– Din câte ştiu, pe timp de pace ţine un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te‑ai putea însura cu o fată bogată.
– Sunt şi eu la fel ea tine. Nu cunosc nici una.
– Asta nu‑i o problemă. Oricând ai putea cunoaşte una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieşind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui şi să‑i spun: „Ascultă, eşti bogat. Aş vrea să te cunosc.”
– Vrei să spui că eu aş putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel?
– Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă îşi va da seama că vrei s‑o cunoşti, va fi flatată şi o va duce ea cumva la capăt în locul tău.
– Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy.
– Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viaţă riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne... să faci bani!
– Am încercat şi‑am dat chix, îi reaminti Tommy.
– Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm şi pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri!
– Hai! răspunse vesel Tommy. Cu ce începem?
– Aici e greutatea. Dacă ne‑am putea face cunoscuţi, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei.
– Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot!
– Vinovaţii morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoşti că‑i o diferenţă între a fura din proprie iniţiativă un colier de diamante şi a fi plătit s‑o faci.
– Dacă te prind, nu mai e nici o diferenţă.
– Poate că nu. Dar n‑au să mă prindă. Sunt prea deşteaptă.
– Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy.
– Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociaţie?
– O asociaţie de furat coliere de diamante?
– A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem... cum îi spune în registru?
– Nu ştiu. N-am avut niciodată.
– Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor şi invers, încât m‑au concediat. Oh, ştiu... „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea... te face să te gândeşti la... galioane şi dubloni. Un joint venture!
– Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta‑i ideea ta, Tuppence?
– N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieşi ceva de aici.
– Şi cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noştri solicitanţi?
– Prin anunţuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucăţică de hârtie şi un creion? De regulă, bărbaţii au aşa ceva, cum avem noi agrafe şi pudrieră.
Tommy îi întinse un carnet de notiţe verde, cam ponosit, şi Tuppence începu să scrie cu râvnă.
– Să începem: „Tânăr ofiţer, rănit de două ori în război...”
– Asta categoric, nu!
– Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne şi te‑ar putea adopta şi nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier.
– Nu vreau să fiu adoptat.
– Am uitat că ai o prejudecată în privinţa asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă... cum îţi sună asta: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”... precum locuinţele, sau mobila.
– Aş zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunţul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă!
– Tommy! Eşti un geniu! Asta chiar că‑i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă... dacă se plăteşte bine.” Cum ţi se pare?
– N-aş menţiona din nou plata. Prea sună a interes.
– Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem aşa: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ţi‑ar face dacă ai citi anunţul ăsta?
– Mi‑aş zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic.
– Nu e nici pe jumătate demenţial ca ceva pe care l‑am citit azi‑dimineaţă şi care începea cu „Petunie” şi iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia şi i‑o întinse lui Tommy. Uite‑o. Cred că în „Times”.
Răspuns la cutia poştală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci şilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea.
Tommy împături gânditor hârtia. Faţa sa devenea tot mai roşie.
– Chiar să încercăm asta? spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm?
– Tommy, eşti un tip grozav! Ştiam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în ceşti. „Pentru asociaţia noastră şi pentru prosperitatea ei!”
– Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy.
Puseră ceştile pe masă şi râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică.
– Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel.
– Poate că e timpul să mă îndrept şi eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet şugubăţ. Când ne întâlnim? Şi unde?
– Mâine la douăsprezece. Staţia de metrou Piccadilly. Îţi convine?
– Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreţie.
– Deci, pe mâine.
– La revedere, băbuţo.
Cei doi tineri o luară în direcţii opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoinţă, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi.
Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară.
– Scuză‑mă, spuse bărbatul. Aş putea să‑ţi răpesc un minut?
Capitolul II. Oferta domnului Whittington
Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care‑i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfăţişarea bărbatului, ca şi manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca şi cum ar fi ghicit, îi zise repede:
– Te asigur că nu intenţionez să fiu lipsit de respect.
Tuppence îl crezu. Deşi instinctiv omul îi stârni antipatie şi neîncredere, era înclinată să‑l absolve de bănuiala de a fi vrut s‑o acosteze pur şi simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici şi vicleni, care nu îi susţinură fără să clipească privirea dreaptă.
– Ei bine, ce e? întrebă ea.
Bărbatul zâmbi.
– Am auzit din întâmplare discuţia dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons.
– Şi ce‑i cu asta?
– Nimic... afară de faptul că ţi‑aş putea fi de folos.
Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence.
– M-aţi urmărit până aici?
– Mi‑am luat libertatea asta.
– Şi în ce fel credeţi că mi‑aţi putea fi de folos?
Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar şi i‑o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă şi o cercetă cu mare atenţie. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” şi adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou:
– Dacă îmi faci o vizită mâine dimineaţă, la unsprezece, am să‑ţi ofer toate detaliile propunerii mele.
– La unsprezece.
Tuppence se hotărî.
– Foarte bine. Voi veni.
– Mulţumesc. Bună seara.
Îşi ridică pălăria cu un gest larg şi se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mişcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură.
„Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu‑mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi‑e frică nici atâtica de tine. Şi, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s‑o mai spun, micuţa Tuppence poate să‑şi poarte şi singură de grijă, bine‑mersi!”
Şi, cu o înclinare scurtă şi apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuşi, ca urmare a unei scurte meditaţii, se abătu din drum şi trecu pe la un oficiu poştal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci şilingi puteau fi cheltuiţi de pomană o cataliză şi se hotărî să‑şi asume riscul cheltuirii a nouă pence.
Dispreţuind peniţa ţepoasă şi melasa neagră şi groasă puse la dispoziţie prin bunăvoinţa guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, şi scrise cu repeziciune: „Nu da anunţul. Explicaţii, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într‑o lună, acesta va fi nevoit să‑l părăsească, afară doar dacă nu i‑ar pica din cer o avere care să‑i permită să‑şi achite taxa.
– Asta i‑ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat.
După ce depuse formularul la ghişeu o porni grăbită spre casă, oprindu‑se la o brutărie pentru a‑şi cumpăra de trei pence cornuri.
Mai târziu, în cămăruţa ei de la mansardă, mesteca încet cornurile şi se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” şi de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simţi cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la ţară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilităţi.
Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital!
Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii şi apoi să se întoarcă. Aşa şi făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s‑o ia pe jos.
Cu respiraţia uşor întretăiată, se opri în faţa unei uşi pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.”
Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanţă şi intră într‑un birou de primire, mic şi cam murdar.
Un funcţionar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră şi se apropie de ea întrebător.
– Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence.
– Vă rog să poftiţi pe aici.
Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise uşa şi‑i făcu loc să treacă.
Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimţirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinaţia dintre prosperitatea lui lucitoare şi ochii săi vicleni nu era atrăgătoare.
– Deci, te‑ai hotărât? Asta‑i bine. Vrei să iei loc?
Tuppence se aşeză pe un scaun, în faţa lui. Părea deosebit de mică şi de cuminte în dimineaţa asta. Şedea acolo moale, cu ochii plecaţi, în timp ce domnul Whittington sorta şi răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într‑o parte şi se aplecă peste birou.
– Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Faţa sa mare se lăţi într‑un zâmbet. Vrei să munceşti? Bine, pot să‑ţi ofer de lucru. Ce‑ai spune de 100 de lire pe loc şi toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun şi‑şi vârî degetele mari în răscroiala de sub braţ a vestei.
Tuppence îl privi cu prudenţă.
– Şi care e natura muncii? întrebă ea.
– Simbolică... pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot.
– Încotro?
Domnul Whittington zâmbi din nou.
– Paris.
– Oh! exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei îşi spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu‑l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”.
– Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câţiva ani... foarte puţini, sunt convins, şi să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul....
Tuppence îl întrerupse.
– Un pension?
– Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly.
Tuppence cunoştea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită.
– Vreţi să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp?
– Depinde. Posibil pentru trei luni.
– Şi asta e tot? Nu mai sunt şi alte condiţii?
– Absolut nici una. Bine‑nţeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea şi n‑o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să‑ţi pretind o discreţie absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, eşti englezoaică, nu‑i aşa?
– Da.
– Şi totuşi ai un uşor accent american.
– Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuţă americană. Cred că m‑am molipsit de la ea. Pot să scap foarte uşor de el.
– Dimpotrivă, ţi‑ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susţinut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi...
– Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luaţi drept sigur consimţămânul meu.
Whittington păru surprins.
– Cred că nu te gândeşti să refuzi? Te asigur că aşezământul doamnei Colombier este o instituţie de prima mână şi absolut ortodoxă. Iar condiţiile sunt dintre cele mai generoase.
– Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condiţiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiţi banii pe mine.
– Nu? rosti încetişor Whittington. Bine, am să‑ţi spun. Nu încape îndoială că aş putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie şi sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă şi cu prezenţă de spirit ca să‑şi joace bine rolul, şi, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări.
Tuppence zâmbi uşor. Înţelese că Whittington punctase.
– Mai e ceva. Până acum n‑aţi spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e?
– Domnul Beresford?
– Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne‑aţi văzut ieri împreună.
– Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui.
– În cazul ăsta, s‑a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori nici unul. Îmi pare rău... dar aşa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington.
– Aşteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnişoară... Se opri, întrebător.
Prin conştiinţa lui Tuppence trecu un junghi când îşi reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte.
– Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în faţa efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte.
Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roşu de mânie, şi pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în faţa şi sâsâi cu răutate:
– Aşadar, ăsta‑i micul dumitale joc, nu‑i aşa?
Tuppence, deşi total debusolată, îşi păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înţelese că era imperios necesar s‑o ţină pe‑a ei.
Whittington continuă:
– Te‑ai jucat tot timpul cu mine de‑a şoarecele şi pisica, nu‑i aşa? Ai ştiut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Aşa‑i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roşeaţa. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita?
Tuppence scutură din cap. Nu ştia cât mai putea să‑şi susţină minciuna, însă îşi dădea seama că era important să n‑o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta.
– Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu ştie nimic despre mine.
Ochii lui scormoneau într‑ai ei ca nişte sfredele.
– Cât de multe ştii? strigă el.
– În realitate, foarte puţin, răspunse Tuppence, şi fu mulţumită să constate că neliniştea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că ştia mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să‑l frământe.
– Oricum, ai ştiut destule ca să vii aici să trânteşti numele asta.
– Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence.
– E de conceput, nu‑i aşa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta?
– Sau s‑ar putea să‑l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence ameţită de succesul sincerităţii.
Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă.
– Lasă prostiile! Ce ştii? Şi cât vrei?
Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginaţia lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios şi o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică şi zâmbi cu aerul cuiva ce se ştie stăpân pe situaţie.
– Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărţile pe faţă... vă rog nu mai fiţi atât de supărat. M-aţi auzit ieri spunând că mi‑am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v‑am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoştinţe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârşeşte această cunoştinţă.
– Da... dar poate că nu, mârâi Whittington.
– Insistaţi în a mă judeca greşit, spuse Tuppence şi oftă încetişor.
– Cum ţi‑am spus şi mai înainte, lasă prostiile şi revino la subiect. Nu poţi să te joci de‑a inocenta cu mine. Cunoşti mult mai mult decât eşti dispusă să recunoşti.
Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admiraţia propriei ingenuităţi, apoi rosti moale:
– N-aş vrea să vă contrazic, domnule Whittington.
– Am ajuns, deci, la veşnica problemă: cât?
Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de‑o idee.
– Să presupunem că cerem ceva mai puţin pe loc, şi discutăm mai pe larg problema mai târziu?
Whittington îi aruncă o privire urâtă.
– Şantaj, ai?
Tuppence zâmbi dulce.
– Nu, nu! Să‑i spunem... plata în avans a serviciilor?
Whittington mârâi.
– Ştiţi, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani.
– Eşti culmea culmilor, asta eşti! mormăi Whittington, cu un soi de admiraţie involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că eşti doar o puştoaică bleguţă cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu.
– Viaţa e plină de surprize, filosofă Tuppence.
– Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost...? Da, intră!
Funcţionarul intră discret în încăpere şi depuse o hârtie la vederea patronului său.
– Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule.
Whittington îl smulse şi îl citi. Fruntea i se încruntă.
– Se face, Brown. Poţi să pleci.
Funcţionarul se retrase, închizând uşa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence.
– Vino mâine la aceeaşi oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci.
Numără rapid câteva bancnote şi le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s‑o vadă plecată.
Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă şi se ridică.
– Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir.
– Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care‑i trezi lui Tuppence o uşoară presimţire. Au revoir, isteaţa şi încântătoarea mea tânără doamnă.
Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de‑un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece.
– Să‑i facem lui Tommy o surpriză! şopti Tuppence şi opri un taxi.
Taxiul opri în faţa staţiei de metrou. Tommy tocmai ieşea pe uşa staţiei. Cu ochii căscaţi atât cât se putea, alergă spre Tuppence şi o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecţiune şi rosti pe un ton uşor afectat.
– Vrei să plăteşti tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!
