I. FRAGMENTE PENTRU UN PORTRET-ROBOT
„Dar priviţi-mă în ochi!”
GEO DUMITRESCU
LA 17 ANI, AM „MURIT” PENTRU PRIMA OARĂ. N-am făcut-o cu plăcere. Martor mi-e... Asta-i, că nu prea am martori. Trebuia să „mor”. Am dus multă muncă de lămurire cu mine, cu ai mei. Precum ştiţi, se moare în fel şi chip. Nu am făcut excepţie de la regulă, am optat pentru una dintre cele două variante. Hotărârea de a da „ortu popii” am luat-o în noiembrie 1940: pe atunci, la putere se aflau Horia Sima şi Ion Antonescu, iar pe străzile Bucureştiului, „înjungheate” de cutremurul cel mare, se plimbau cu semeţie prusacă „uniformele” Wehrmach-tului.
Am „murit”, aş spune, în trepte: mai întâi am fost dat „dispărut”, radiat din „Evidenţa populaţiei”... Mureau prea mulţi oameni în perioada aceea, ca dispariţia mea civică să fie demnă de a fi remarcată. Un timp, dar şi acela foarte scurt, vecinii, precum şi „Cuţu” (o căţea, o căţea cu pete albe şi negre, bizară în felul ei – în serviciul băcanului Dolingher, vecin cu noi) au sesizat absenţa mea din curtea înnobilată cu patru latrine turceşti, pentru nu mai ţin minte câte...
Cu scurgerea zilelor, dar mai ales a evenimentelor, vecinii şi toţi cei care m-au cunoscut au fost siliţi să se împace cu gândul că „roşcovanul” – singurul exemplar de pe strada Negru-Vodă – a murit.
Aşadar, cinci ani am fost „mort”, în care vreme, vă rog să mă credeţi, am mai „murit” în câteva rânduri. Prin propria-mi experienţă, vă pot asigura că doar prima „moarte” e ceva mai neplăcută, pe urmă, zău aşa, începi să-i prinzi gustul... Dar să mă întorc de unde am plecat. Există în destinul meu o coincidenţă formidabilă care, până şi pe mine, mă lasă perplex. Am „murit” într-un noiembrie 1940 şi după cinci ani, tot într-un noiembrie, am „înviat”, spre stupoarea vecinilor, obişnuiţi de secole cu o singură şi unică înviere. Stupefiată a fost şi căţeaua „Cuţu”; până mi-a lătrat un „Bine-ai sosit!”, s-a văzut nevoită să mă adulmece ceva mai stăruitor.
Puţin mai sus vă dezvăluiam că a „muri” e al dracului de greu. De aici însă nu trebuie să trageţi concluzia că a „învia din morţi” ar fi o treabă mai uşoară. Şi nu din pricina birocraţiei, aşa cum unii ar fi înclinaţi să creadă. Identitatea, de pildă, mi-am redobândit-o imediat. Ehei! (exclamaţia este proprie acelor zile), altele au fost obstacolele de care m-am lovit. V-aţi pus vreodată întrebarea cum se poate reînnoda firul, şi aşa subţire, al vieţii după un cincinal de „deces”? Când am „pogorât” de bunăvoie în „groapă”, lăsasem pe pământ un stat naţional-legionar şi doi rivali care se înfruntau camaradereşte pentru un loc de seamă în istoria numită „Deutschland über alles”. Şi alta era lumea când m-am hotărât să mă „scutur de ţărână” şi să mă îndrept agale către vechiul meu domiciliu de pe strada Negru-Vodă nr. 36. Între timp, cea de-a doua mare conflagraţie -mondială luase sfârşit –punctul pe i îl pusese o bombă atomică – iar destinele statului român erau conduse de un guvern de largă concentrare democratică. Intraseră din nou în arenă mai toate partidele, care se pregăteau intens şi variat în vederea organizării alegerilor ce aveau să vină abia peste un an.
Dar s-o iau din nou de la „groapă”, ca să vă mai relev un obstacol. „Murisem” la 17 ani şi „înviasem” la 22 de ani, ras, tuns şi frezat de către cel de-al doilea război mondial. „Revenisem” deci pe pământ bărbat în toată firea (adolescenţa mi-o îngropasem într-un prim bombardament aerian... primul sub care căzusem), totuşi faţa-mi prelungă şi trasă trăda lumii înconjurătoare – din pricina coşurilor adolescentine – o abstinenţă bărbătească destul de îndelungată. Da, asta era realitatea! De ce aş ascunde-o? Ca „mort”, sincer vorbind, nu prea am avut timp de aventuri galante şi nici firea mea nu mi-a îngăduit să-mi trăiesc aventura sexuală oricum, oriunde, abuzând, să zicem, de legile războiului. Căci ca „mort” – uitasem să vă spun – am făcut o bună parte a războiului în tranşee, având chiar şi un inamic în faţă: Wehrmachtul.
PE AI MEI I-AM REGĂSIT BINE ŞI SĂNĂTOŞI. Tatăl meu făcuse dovada cerută de Antonescu că luptase în războiul de întregire a ţării, ca artilerist, în Regimentul 8 obuziere din Roman, şi astfel familia i-a fost lăsată în pace – în aceeaşi locuinţă mizeră, „fabricând” şepci din zori şi până-n noapte. Cinci duzini pe zi, doi oameni – tata şi mama – o maşină de cusut „Singer”, o foarfecă uriaşă, un calapod şi un căzănel cu aburi. În absenţa mea nu intervenise nicio schimbare: – mama stătea cocoşată la maşina de cusut; tata mânuia cântând foarfeca, calapodul, iar către încheierea „fluxului tehnologic”, trecea la căzănelul cu aburi – netezirea şepcilor... Staţi că mint! Survenise totuşi o schimbare: materialul destinat celor 60 de şepci zilnice se numea acum... celofibră.
La apariţia mea, am înregistrat următoarele cuvinte:
Mama (cocoşată de muncă şi cu lacrimi în ochi): Ştiam că n-ai murit şi că într-o zi o să te întorci acasă!
Tata (ridicând foarfeca şi întrerupându-şi cupletul „Avea un picior fermecător”): Ei, băiete, ai „murit tu cât ai murit”, dar să vedem cum o să-ţi fie traiul de-acum încolo... Căci trebuie să faci ceva, nu-i aşa?
Înainte de a „muri”, dormeam cu tata în pat, amândoi cu capul pe aceeaşi pernă. În celelalte două paturi, dormeau mama, sora mea cea mare şi o nepoţică. Unica odaie a locuinţei noastre am găsit-o aşa cum am lăsat-o, deşi în curtea cu cele patru latrine căzuse, la 24 august ’44, o bombă germană. Până şi lampa de gaz atârna de acelaşi cui, iar când i se aprindea fitilul, dăruia pereţilor igrasioşi acelaşi dans fantastic al umbrelor.
Încă din prima noapte a întoarcerii fiului „risipitor”, taică-meu m-a tratat ca pe un bărbat în toată firea şi mi-a aşternut să dorm la picioarele lui. Era un pat îngust, dar nu mai îngust decât un mormânt.
Da, nimic nu se schimbase în casa părintească! De acest adevăr mi-am dat seama şi mai bine când, după miezul nopţii, l-am simţit pe taică-meu că se dă jos din pat. Am deschis un ochi şi l-am văzut cu lampa în mână pornind la vânătoare de ploşniţe. E drept, în cei cinci ani de dispariţie, trăisem şi văzusem multe. Precum ştiţi, mortului îi cresc unghiile. Îmi creşteau şi mie şi, slavă Domnului!, am avut cu ce să mă scarpin sau să strivesc. De ploşniţe însă uitasem prin peregrinările mele! Şi, în tăcerea nopţii, urmărind vânătoarea tatii, am încercat un sentiment de uşurare. Aşadar, „înviasem” de-a binelea, eram din nou acasă, iar întrebarea „Cum voi trăi de-acum încolo?” se cerea tratată cu toată seriozitatea, adică morţii cu morţii, viii cu viii. Deci două tipuri de relaţii... sociale. Fireşte, pe mine mă interesa cea privitoare la cei vii. A fi sau a nu fi? Iată întrebarea!
DE UNDE ŞI CUM, DUPĂ O ABSENŢĂ DE CINCI ANI, să reiau aventura traiului cotidian? Un capăt al firului îl reprezentam chiar eu şi ţineam bine în nună. Dar de unde naiba să-l culeg pe celălalt, rupt în 1940? În chinuitoarele mele frământări, „reînnodarea” lua forma unui nou act de naştere. Cum şi de unde să-l obţin? Cine să mi-l elibereze? Carul cu fân era mare cât un munte de necazuri!
În 1940, eram de trei ani băiat de prăvălie la un mare angrosist de manufactură de pe strada Gabroveni – Iulius Kohnfeld zis, după venirea la putere a guvernului naţionalist Goga–Cuza, şi „Sarvat S.A.R.” („Societatea anonimă română pentru vânzarea articolelor textile”). Avea acest angrosist în magazin 18 vânzători, 2 băieţi de prăvălie şi 2 oameni de serviciu. Ţin minte că, încă din prima zi a angajării mele, a binevoit să mă anunţe: „Costică te vei numi de-acum încolo!” Dacă în clipa aceea m-ar fi pufnit râsul, aş fi fost pierdut. Aşa că n-am râs: trebuia cu orice preţ să muncesc, să aduc un ban în casă. Costică am rămas până în ceasul „morţii”, căci vorba patronului era literă de lege. Ce să-i faci, i se părea lui că procesul de românizare a uriaşului său negoţ, pornit din iniţiativa guvernului Goga–Cuza, se desăvârşea dacă mă chema Costică.
Vă rog să mă credeţi că după prima noapte dormită la picioarele tatălui meu, aş fi pornit chiar de-a doua zi, de dimineaţă, pe Gabroveni 6, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Iulius Kohnfeld, acest negustor genial, descins parcă dintr-o Comedie umană a laşilor şi care, cândva, îşi pornise negoţul de la zero, a izbutit în anii războiului să dobândească un paşaport antonescian şi dus a fost, să se întâlnească cu depozitele sale de valută din Anglia şi Elveţia... Deci pe Costică nu mai aveam de unde să-l iau.
Tot aşa, chiar din cea de-a doua zi a reînvierii mele, mi-aş fi îndreptat paşii spre strada Andrei Şaguna, în căutarea celuilalt capăt al firului. Lăsasem pe această veche uliţă bucureşteană o adolescentă – Anişoara. Prima mea iubire! Scria versuri fata cu care îmi petreceam serile pe dealul Patriarhiei, ţinându-ne înfioraţi de mână. Legionarii treceau în sus şi în jos cântând ameninţări cu moartea, iar noi ne plimbam visători. Ea visa să devină poetă, eu prozator (Uniunea Scriitorilor, Fondul literar nu se profilaseră încă la orizont). Când am fugit în lume, am dus pretutindeni cu mine icoana chipului ei şi o poezie. O strofă o învăţasem pe de rost şi o recitam întruna, ca pe un poem interminabil:
Tot mai ageră ca mintea
Eşti tu inimioara mea,
Când ea tace îngreuiată,
Tu palpiţi, tu simţi ceva...
Că era aşa, că „inima palpita şi simţea ceva” o va dovedi şi strofa compusă de mine, pe front, într-un moment de acalmie:
Mă uit în urmă singuratic.
Acolo de unde anii adolescenţei
Au răsărit frumos, sălbatec.
Ca o floare a bunei dimineţi!
Mi se păreau versurile cele mai straşnice, cele mai... nemuritoare. Şi sunt, pentru mine, nemuritoare.
Iată însă că prima mea iubire, crezându-mă mort de-a binelea, s-a grăbit să facă nuntă cu un alt flăcău. Se îndrăgostise de unicul vânzător al magazinului de mobilă veche al tatălui ei, un om bun la suflet şi care, după 23 August, a fost arestat pe nedrept şi nu s-a mai întors niciodată la ai lui.
Aşadar, „priveam în urmă singuratic” şi constatam cu deznădejde că un alt capăt al firului – cel al primei mele iubiri – se pierduse în timp pentru totdeauna.
DE-AŢI ŞTI CÂTE PROBLEME I SE PUN UNUI „MORT” care se încăpăţânează să se întoarcă printre cei vii! Am învăţat să muncesc de mic copil. De la 11 ani. Nu exagerez şi nici nu urmăresc să impresionez pe nimeni. Pe vremea aceea niciun sociolog nu-mi dezvăluise că munca înnobilează. Pur şi simplu, la masă eram cinci guri: una dintre ele era a unui frate, zeţar de meserie, bolnav încă de la 18 ani de tuberculoză. Tusea lui, precum şi dorinţa mea de a-l salva (ceea ce s-a dovedit imposibil) m-au trimis la stăpâni. Copil fiind, am intrat de bunăvoie în angrenajul social al muncii şi, de atunci, n-am mai ieşit din el... Şi ca „mort” muncisem: la plivitul cartofilor, la culesul bumbacului, am şi văcărit (bătusem munţii Uzbechistanului cu cirezile de vite), ca în cele din urmă, să mă specializez în săpatul tranşeelor şi în tragerile cu tot felul de tipuri de armă, inclusiv cu aruncătoarele de mine.
Într-un cuvânt, practicasem meserii care, trebuie să recunoaşteţi, acum, revenit pe străzile Bucureştiului, nu prea aveau căutare. Iar a trăi pe spinarea părinţilor – ce-i drept, „fabricanţi de şepci” – găseam că-i umilitor.
Deci încotro? Eram ca un car împotmolit în glodul drumului. De aceea mi-au şi sărit în ajutor membrii familiei, cunoscuţii; au avut loc şi câteva consilii. Extrag la întâmplare câte ceva din „procesele-verbale” păstrate cu grijă în „arhivele”... memoriei.
B. sora mea (cu gândul în altă parte): Să vedem... să căutăm... Trebuie să-i găsim ceva...
E. sora mea vitregă: La urma urmei, de ce n-ar învăţa coafura?... Amintiţi-vă! Avea talent. Dacă rămânea la Schecter (Salon de coafură pe str. col. Orero. Împlinisem 12 ani, iar patronul mă angajase împotriva legilor în vigoare), ar fi ajuns astăzi coafor de lux. Era precoce în meserie! Amintiţi-vă numai ce bucle frumoase ştia să facă!...
O vecină (ca toate vecinele, binevoitoare): Să se însoare! Eu asta zic. Am o partidă aşa de bună pentru el, că o să mă pomenească toată viaţa. Fată cu casa gata aranjată. Şi fată... Fată mare, pun mâna-n foc pentru ea... Are „tăiţei”! (Poreclă postbelică dată dolarilor la bursa neagră.) Mă uit la dânsul – aşa să am eu bine – că se potrivesc de minune. Gata! Mâine vederea...
Curiozitatea, am în vedere acel tip de curiozitate care reprezintă un combustibil de bază pentru un scriitor, sălăşluia în mine încă de mic. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai detecta noi „materia primă” necesară literaturii? În consecinţă, ardeam de curiozitate să trăiesc „o vedere” şi să mă uit în ochii „partidei”. Spre uluirea tuturor, mai ales a tatălui meu, am spus: „Vreau să mă însor! Vreau «vederea»!” Şi iată aşa, într-una din seri, vecina a invitat „partida” să-i facă o vizită. Iar eu, ca din întâmplare, trebuia să trec pe acolo şi s-o întreb: „Madam Le..., nu ştiţi cât e ceasul?” Mi-am jucat rolul perfect. Ştiam să întreb cât e ceasul, deşi nici la cei douăzeci şi doi de ani ai mei, nu apucasem încă să am unul de mână sau de buzunar. Ei, şi intrând în casa vecinei, vă daţi seama că ea „s-a simţit” şi m-a prezentat musafirei. Aşa am făcut cunoştinţă cu „partida”, aşa a început „vederea”. Şi zău, când m-am uitat mai bine la dânsa, m-a cuprins deodată mila... de ea, dar, mai ales, de mine.
Un vecin (cel mai bogat din curte, căci era „fabricant de plăcinte” pe Calea Văcăreşti, cu un dever de invidiat): Spirtul denaturat are mare căutare pe piaţă. Ştiu eu un depozit şi am acolo o legătură. Capitalul îl dau eu, el trebuie să se ducă până la depozit, să ridice spirtul şi să-l ducă la adresa pe care i-o dau... Cu un singur transport trăieşte o săptămână ca un Don Juan.
De ce ca un Don Juan, vă rog să mă credeţi, n-am prea priceput.
Mama (fără să-şi ia ochii de la şapca pe care o trăgea la maşina de cusut): De ce să nu-şi deschidă o tarabă cu mărunţişuri, în piaţă? Am lua un împrumut de la Banca
de credit şi l-am pune pe picioare. Uită-te la domnu’ Tică ce deştept a fost şi ce bine-i merge cu taraba din piaţă.
Tata (zburlindu-i-se lavaliera de la gât, relicvă încă dinainte de primul război mondial): Nu, nu, niciodată! Auzi vorbă! Tarabă! În vremurile noastre! Mai întâi, să se ducă la partid, să-şi rezolve situaţia. Pe urmă, o să stea aici lângă mine şi o să-l învăţ meseria noastră. Revoluţia are nevoie de şepci, nu de tarabe!
Cu toţii îmi voiau binele, şi părinţii, şi vecinii, şi cunoscuţii. Mă doreau la casa mea, gospodar aşezat. Mai ales mamei îi era teamă să nu mai „mor” o dată. Nici unul din ei – nici măcar sora mea B. – nu ştia că în sacul soldăţesc de campanie – averea cu care mă întorsesem de pe front – păstram, împreună cu gamela şi lingura, un caiet doldora de cuvinte şi că, în filele sale, se ascundea germenele viitoarei mele nefericiri – literatura...
În cele din urmă, m-am ridicat pe propriile-mi picioare, aşa cum o mai făcusem în nenumărate rânduri pe front, înainte de a porni la atac. De data asta însă, aveam nevoie, dacă voiam să supravieţuiesc, de un punct de sprijin, iar acesta, simţeam instinctiv, sălăşluia ascuns undeva în timpul trecut. Am pornit-o deci în căutarea zilei de ieri...
MAI DEMULT, UiN REPORTER DE LA RADIO mă chestionase cu privire la copilăria mea. Îmi amintesc că îmi rezolvasem copilăria scurt şi concis, apelând la o singură frază: „Tovarăşe, eu am avut parte de o copilărie fără copilărie!” Suna frumos, tulburător. Pe atunci, asemenea fraze aduceau lacrimi în ochii unora. Minţeam însă. Dar pentru a înţelege acest adevăr, a fost necesar să mai trec prin câteva înfruntări dure cu viaţa.
În realitate, am avut o copilărie frumoasă, ce-i drept, cam scurtă, în schimb variată şi tumultoasă. De aceea, precum veţi constata, o şi împart în două „epoci” distincte.
M-am născut la 4 iulie 1923, în dulcele târg al Romanului. (Toate oraşele din Moldova sunt dulci mulţumită teilor, salcâmilor şi, în general, livezilor. Însă oraşul meu natal deţinea şi deţine un plus de... glucoză, datorită cunoscutei fabrici de zahăr „Danubiana”.) Mai bine de nouă ani am fost cetăţean al urbei întemeiată de Roman-Vodă. Aici, pe Strada Mare (Ştefan cel Mare) copilăria mea a cunoscut perioada sa de glorie. Aici s-au manifestat, pentru prima oară, subtilele mele calităţi organizatorice.
Vă voi dezvălui un fapt pe care l-am ascuns cu viclenie în toate autobiografiile, ba şi în nesfârşitele completări ce mi s-au cerut. În 1932, în Roman, lua fiinţă... clubul „Schmoll Pasta”... un club cu un „obiectiv politic” clar – să reducă la tăcere concurenţa, adică clubul „Gladys”. Ei bine, aflaţi că preşedintele acestui club, finanţat de capitaliştii fabricii de cremă de ghete „Schmoll Pasta”, am fost chiar eu. În această calitate, deţineam, printre altele, un steag, insigne, primisem chiar şi o minge de fotbal... Mi se expediau instrucţiuni, buletine etc., etc. Menţineam o intensă corespondenţă cu cluburile de peste hotarele... judeţului. Devenisem, recunosc, o „unealtă” a capitaliştilor care mă foloseau fără cruţare împotriva celuilalt mare fabricant de cremă de ghete – „Gladys”. Recunosc, recunosc... Dumnezeule! Dar cât era de minunat să te joci de-a clubul „Schmoll Pasta”, chiar dacă umblai prin gunoaie să cauţi cutii goale, cât mai multe, căci fiecare cutie îţi dăruia dintr-odată două „funduliţe” – „Schmoll” şi „Pasta” stanţate pe deschizător. Expediate apoi fabricii, „funduliţele” aduceau Clubului tot felul de premii – un steag, o minge de fotbal, un echipament sportiv. Cu cât numărul funduliţelor adunate era mai mare, cu atât şi premiile erau mai substanţiale. De aceea, toţi membrii clubului primiseră din partea mea misiunea secretă de a-şi obliga părinţii, rudele, prietenii să folosească la văxuitul ghetelor şi pantofilor numai renumita cremă „Schmoll Pasta”. Orice metodă care putea să grăbească golirea cutiilor înainte de consumarea cremei era binevenită. Scopul scuza mijloacele... Sub preşedinţia mea, clubul mergea din victorie în victorie. Ne apropiam încet şi sigur de Marele Premiu – un echipament pentru o echipă de fotbal. Mă şi vedeam alergând pe teren, după minge, echipat „Schmoll Pasta” din cap şi până-n picioare.
Da’ te pui cu viaţa asta! Când mă aşteptam mai puţin, s-a produs marea catastrofă: m-am pomenit, peste noapte, fără a mi se cere încuviinţarea, bucureştean. Nu exagerez cu nimic. Într-o noapte ca de smoală, părinţii mei s-au văzut forţaţi să fugă din Roman ca nişte furi. Se produsese în familie un seism politic (după greva de la Griviţa, începuseră şi în orăşelul nostru represalii poliţieneşti, iar tatăl meu – oratorul cu lavalieră – era vizat direct), urmat, fireşte, şi de unul financiar. („Numai taică-tău era de vină, susţine mama şi astăzi, cu vehemenţă, în loc să-şi vadă de meserie, se ţinea de transformarea lumii. Auzi, să vrea el să împartă ţăranilor moşia lui Manolescu-Strunga! Cu altcineva n-a găsit să se ia de piept?!”)
Ce mai tura-vura, într-o dimineaţă, când am deschis ochii, m-am pomenit azvârlit într-un univers straniu, pentru mine cu o denumire şi mai stranie – Fundătura Făurari. Nu cred că mulţi bucureşteni ştiu de existenţa acestui colţişor de lume sau îi cunosc faima.
Doamne! Ce mi-a fost dat să pierd într-o singură noapte! Mă născusem într-o casă de pe Strada Ştefan cel Mare, adică de pe Strada Mare. Mi-am zburdat copilăria în plin centrul oraşului. De-o luam la stânga, în jos, ajungeam mai întâi la Grădina Mică, apoi la Grădina Mare, de unde începea câmpul iarmarocului şi al cimitirului... Şi gara tot pe acolo era. De-o luam la dreapta, în sus, ajungeam la Turnul Episcopiei, la grădina Spitalului Precista Mare... De acolo, alunecam uşor în zăvoiul Moldovei...
Şi unde-mi nimerise deodată copilăria?
PRIMA AMINTIRE. Poate de aceea mă şi împiedic mereu de ea. În noua noastră locuinţă bucureşteană ajunseserăm noaptea, pe un întuneric dens, cu pleoapele îngreuiate de oboseală. Nu apucasem să văd bine unde fusesem adus. Nu ştiu pe ce mă aşezase mama, ca să dorm – pe podea, pe o ladă sau pe un pat. În pacea nopţii, poate şi a unui vis infantil, cu lumini feerice, pământul, de bucurie sau poate de tristeţe că devenisem bucureştean, s-a cutremurat, şi încă destul de puternic. Zguduirea am simţit-o în somn şi am deschis ochii. În secundele următoare braţele tatălui m-au cules din culcuşul meu şi m-au cărat afară, în curte. Nu m-am speriat.
Eram prea somnoros, ca să pricep ce se petrecea cu mine şi cu cei din jur.
A doua zi de dimineaţă, când am făcut din nou ochi, mama m-a trimis în curte, adică în Fundătură, la aer... Curtea, casele mi s-au părut nu numai străine, ci şi stranii, crescute sălbatec...
Şi primul lucru pe care l-am zărit, dinspre curte spre stradă, a fost un felinar... clasicul felinar, cu gaz metan, al Bucureştiului de altădată... Apoi, am mai zărit, în mijlocul drumului, câţiva băieţi de vârsta mea. M-am apropiat timid de ei. Comentau cutremurul şi dădeau tot felul de explicaţii. Ştiam şi eu una... Şi nu de la oricine, ci de la tatăl meu, omul pe care-l divinizam. De aceea, eram convins că cea mai adevărată explicaţie a cutremurelor de pământ eu o deţineam. Dracu m-a pus să mă vâr în vorbă. Accentul meu moldovenesc trebuie să li se fi părut caraghios.
Am zis şi puştimea m-a ascultat:
— Pământul stă aşezat pe coada unui peşte uriaş din fundul fără fund al unui ocean. Când peştele se supără, dă din coadă şi atunci pământul se cutremură...
Câteva secunde am crezut că-i lăsasem cu gura căscată şi că-i făcusem praf... Aş! Da’ de unde! Un băiat mai scund decât mine, dar mai îndesat, şi cu nasul stâlcit de un pumn, a făcut un pas spre mine urlându-mi:
— Ia mai du-te-n... cu peştele tău cu tot!
Până atunci nu mai auzisem o asemenea groaznică înjurătură ieşind din gura unui copil. Am rupt-o, fireşte, la fugă, urmărit de râsul lor batjocoritor.
Deşi, după o vreme, m-am adaptat mediului, iar auzul meu s-a obişnuit cu înjurăturile copiilor din Făurari, eu tot n-am învăţat să înjur. Nu, nu erau răi prichindeii aceia şi, aşa cum aveam să-i cunosc ceva mai încolo, mai fiecare purta în suflet un vis frumos. Cei mai adulţi însă dintre ei s-au pierdut în contactul dur cu viaţa, devenind boxeri, pungaşi, proxeneţi, după aptitudini. Eu n-am pornit pe calea asta, datorită, cred, părinţilor mei care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de crunta mizerie bucureşteană. Desigur un rol, şi nu lipsit de însemnătate, l-a jucat şi lavaliera tatii, semnul distinctiv al visătorilor într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Demnităţii lui îi datorez demnitatea mea...
RĂTĂCIRE ÎN ZIUA A DOUA. Tata m-a sfătuit: „Să nu care cumva să ieşi din Fundătură!” Mama m-a alarmat: „Să nu dea – ferească Dumnezeu – tramvaiu peste tine!” B. mi-a atras atenţia: „Nu-i ca la Roman... O să te rătăceşti!”
Eu totuşi nu le-am dat ascultare. Am ieşit din Fundătură – era în cea de-a doua zi bucureşteană. Mă oprisem la „frontieră”. Tramvaiul 19 trecea în sus şi în jos cu un vacarm înspăimântător. Peste drum, câteva firme: Cofetăria „Rex”, Cinema „Rex”, „Birt economic”, „Brutărie”. Stăteam, tremurând de emoţie, la graniţa dintre două lumi. Tot ce vedeam mă ispitea şi mă intimida. Mai presus de orice mă fascina însă spectacolul unic al străzii – trecătorii, mulţi, foarte mulţi la număr, şi care, cu rare excepţii, mergeau cu toţii într-o singură direcţie... „Unde se duc?” m-am întrebat copleşit de curiozitate. Urmărindu-i cu naivitatea celor zece ani trăiţi într-o provincie patriarhală, ajunsesem la gândul că undeva, nu departe, trebuie să se fi petrecut ceva, dacă toată lumea se îndreaptă într-o singură direcţie. Şi, cedând ispitei, m-am lăsat furat de val... Amestecat astfel printre trecători, am ajuns pe strada Mircea Vodă în jos, apoi, printr-o răsucire a uliţelor, în Sfânta Vineri. Dar oamenii străzii – femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici – mergeau, grăbiţi, tot înainte, iar eu, nebăgat de nimeni în seamă, după ei. Deodată, ajuns în Piaţa Sfântu Gheorghe, valul de oameni s-a divizat. Am rămas locului năuc. Nu mai ştiam după cine să mă ţin, încotro s-o iau. Eram trist, dezamăgit, nenorocit.
Au trecut ani până să aflu că valul acela de trecători care, la anumite ore, urca sau cobora pe Calea Dudeşti, nu era altceva decât armata micilor funcţionari comerciali care lucrau la magazinele mari şi mici ce se înghesuiau pe străzile Lipscani, Hanul cu Tei, Gabroveni, Şelari, Blănari, Şepcari.
O vreme, destinul mi-a hărăzit şi mie să fiu un strop din acel val uman care punea în mişcare angrenajul comercial al Bucureştiului de altădată.
Privind în urmă, nu ştiu de ce, îmi place să mă amăgesc spunându-mi că eu am fost primul copil din Bucureşti, care, înainte de a se cuveni, a descoperit şi decodificat spectacolul străzii.
FUNDĂTURA FĂURARI era, la rândul său, înzestrată cu alte fundături. Curtea... rândurile de case... şi, gata, te înfundai... Existau curţi (mai există şi în prezent) cărora li se spunea – nimeni n-a putut să-mi explice de ce – hanuri. Doi proprietari stăpâneau hanurile, un bărbat şi o femeie: doamna Weiss şi domnul Marcovici. Am fost, pe rând, când chiriaşii doamnei, când ai domnului. Îi cunoşteam pe amândoi, căci veneau personal să-şi încaseze chiriile, să verifice întreţinerea caselor. Teamă îmi era, mai ales, de domnul Marcovici. Scund, rotofei, cu o faţă rea şi mereu aprinsă la flăcările unui foc lăuntric. Se ivea în Fundătură ca o nălucă, cu haina şi pardesiul descheiate. Purta pe braţul stâng un baston gros, noduros, cu care se apăra de câini. Pălăria îi stătea mereu împinsă pe ceafă, înainte de a bate la uşa cuiva, se oprea, îşi ştergea faţa transpirată cu o batistă. Bătea în uşă cu bastonul, îşi chema chiriaşul, apoi începea să-l ia la rost. Era bogat, hapsân şi umbla ceva mai bine îmbrăcat decât chiriaşii lui.
Cum să nu-mi fi fost teamă de el? Căci mama, care de obicei rămânea acasă, mă punea uneori la pândă ca să-i vestesc din timp apariţia proprietarului şi să apuce să se ascundă. Dar şi domnul Marcovici cunoştea bine strategia chiriaşilor şi se ivea întotdeauna de unde te aşteptai mai puţin... Răcnea, ameninţa – chiriaşii mai-mai că nu-i cădeau la picioare – scotea singur din casă boarfele datornicilor.
Doamna Weiss, în schimb, se dovedea a fi ceva mai bună la suflet: afişa un zâmbet de bunicuţă, ceea ce se potrivea cu părul ei cărunt. Păşea agale şi, când intra în han, trecea răbdătoare de la un chiriaş la altul, le asculta explicaţiile, se lăsa îmbunată, dar nu şi dusă cu zăhărelul – scotea şi ea, fără milă, chiriaşii în stradă, când credea că e cazul. Hanul de la numărul 21, proprietatea ei, Hanul Weiss, cum îi spunea toată lumea, îl găseam cel mai spectaculos din toată Fundătura. Nu ştiu cum, mama a izbutit să intre în graţiile proprietăresei şi, de un Sfântu Gheorghe, ne-am mutat cât ai zice „peşte” de la nr. 17 la numărul 21.
Cultura mea generală, recunosc, are multe goluri. De pildă, nici până astăzi nu ştiu de ce acea filă de calendar – 23 aprilie – băga groaza în chiriaşi. Când o auzeam pe mama spunându-i tatii: „Bărbate, ce ne facem, vine Sfântu Gheorghe!” ştiam că trebuie să ne pregătim de o nouă aventură nocturnă – fuga pe furiş dintr-un „paradis” în altul.
Hanul Weiss de la nr. 21 se constituia din două rânduri de case tip care îţi sugerau două garnituri de tren paralele pe linii moarte... O cameră şi un antreu... O cameră şi un antreu... O uşă şi o fereastră... 10 metri pătraţi... Pe această suprafaţă, cinci, opt, zece suflete, şi chiar treisprezece... De curent electric nici vorbă. Curtea care despărţea cele două rânduri de case era pietruită anapoda şi ducea spre fundul hanului unde, şi pe dreapta ca şi pe stânga, erau dispuse zece cămări construite din lemn. Vara, se transformau în bucătării. Aici, între cămări, trona cişmeaua. Dincolo de cămări, se găseau privăţile turceşti, colective, intime, sortite parcă să demonstreze egalitatea socială a celor ce populau hanul.
Despre universul uman al acestui han îmi rezerv dreptul de a povesti în cartea Fiecare om cu clepsidra lui! Totuşi, n-aş vrea să trec mai departe, fără a vă destăinui că pe cei zece metri pătraţi locuiau atunci cinci oameni. Fratele, Milu-zeţarul, dormea în antreu, unde mama, trei din cele patru anotimpuri, îşi ţinea plita pe care gătea. Noaptea, îi auzeam în somn tuşea mirosind a sânge. În camera mare, dormeam câte doi într-un pat: eu cu tata, B. cu mama. Ne trezeam în zori, fiecare pornind la treburile lui. Doar mama rămânea locului, pentru a ne pregăti hrana cea de toate zilele...
DRUMUL CĂTRE REGĂSIREA fiinţei mele trecea, în mod natural, şi prin Fundătura Făurari. Şi iată-mă „asasin întors la locul crimei”. Pe aici mi-am ucis ultimii ani ai copilăriei mele atât de scurte...!
Era o „fundătură” a oamenilor, iar oamenii fundăturii erau atât de oameni, adică atât de diferiţi!
Primul lucru de care privirea mi s-a lovit nu fără violenţă a fost bătrânul felinar plasat între casele de la nr. 17 şi 21... Stătea obosit, aplecat parcă gata-gata să se prăbuşească. Lumina Fundăturii! Lampagiul, bătrânul lampagiu, ivindu-se mereu spre seară, şi mereu spre dimineaţă, pe orice vreme. Cu aprinzătorul său amintind de o suliţă, dar pe care o purta cu semeţia generalului ieşit la paradă cu sabia la umăr. Se ivea în tăcere, dispărea în tăcere, lăsând în urma sa lumină... Ştia el oare ce se petrecea seara, mai ales în nopţile de vară, sub lumina felinarului? Poate... Poate că trecea anume, ca un Moş Crăciun cotidian, să împartă daruri mahalalelor.
De cum se însera, băieţii şi fetele se adunau acolo, sub felinar, iar asfaltul luminat (să nu vă mire cuvântul „asfaltul”, nu ştiu prin ce minune a lui Dumnezeu, Fundătura fusese asfaltată de la un cap la altul), zic, asfaltul se transforma într-un ring de dans... Dansau desigur cei mari, iar noi, ăi mici, îi admiram şi încercam să-i imităm.
Muzica? La ce muzică dansau? La cea a străzii... Aveam printre noi doi-trei tenori, dar ce tenori! Mai dihai decât Joseph Schmidt, la modă pe atunci. Se începea cu „Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă...”
Tangouri... Numai tangouri... Eram mic şi stăpânit în continuare de o naivitate provincială, iar atunci când Carol, unul dintre tenori, ajungea să cânte „Noaptea când apare luna, apare şi minciuna”, eu îmi ridicam ochii la cer şi începeam să caut acolo sus, printre stele, chipul minciunii...
Ziua aceea a revenirii mele în Fundătură era cenuşie, iar felinarul agoniza.
FUNDĂTURA SE LĂUDA ŞI CU O BĂCĂNIE – de altfel, singura. Pe băcan îl chema Haimsohn. Fie-i ţărâna uşoară! Ţinea o dugheană mică, înghesuită, şi o familie numeroasă. Vindea „făurarilor” pe datorie. De la gaz şi până la castraveţi muraţi! Nota totul, cu migală, într-un catastif. „De un leu aia... de 50 de bani cealaltă...” Ce diavol l-o fi îndemnat să-şi deschidă băcănie în Fundătura Făurari?!
Pe băcanul ăsta îl am pe conştiinţă. I-am grăbit falimentul, îl prădam cu regularitate... Îl prădam de câteva ori pe zi... Aşa-i că nu vă vine să credeţi? Un fost preşedinte de club „Schmoll Pasta” să decadă într-un asemenea hal?! Dar ăsta-i adevărul şi nu vreau să vi-l ascund. De vină, cred eu, erau şi castraveţii puşi la murat chiar de Haimsohn: aveau un gust care te îndemna să furi. De vină mai era şi el, băcanu! Cine-l punea să-şi scoată marfa taman în faţa dughenei? Îmi băgam mâna în zeama din butoi şi prindeam castravetele ca pe un păstrăv dolofan... Dacă l-aş fi prădat numai eu, poate că bietului Haimsohn i-ar mai fi rămas o şansă de a-şi salva negoţul! Dar aşa... Fundătura număra atâţia copii flămânzi prădători de castraveţi muraţi!
ACOLO, LA NR. 9, ÎNTR-O MAGHERNIŢĂ, trăiau 13 suflete, 11 copii şi „făuritorii” lor – părinţii. Toţi concepuţi în Fundătură, născuţi şi crescuţi tot acolo. Nici unul dintre ei nu lucra, dar toţi erau sănătoşi şi veseli. Din ce trăiau? Capul familiei născocise o „afacere” care, pe atunci, îi ţinea pe toţi în viaţă. Într-o zi, şi-a dus familia la fotograf, a aliniat-o în faţa obiectivului, de la mic la mare şi invers, pe urmă, poza rezultată a multiplicat-o în sute de exemplare...
Precum se ştie, Bucureştiul de altădată era împărţit în patru sectoare. Drept care, creierul familiei i-a împărţit pe copii pe sectoare, şi le-a cerut să le străbată organizat, luând la rând cârciumile, cofetăriile, şi oferind consumărilor, pentru „cât vă lasă inima”, o ilustrată cu „minunea cea mare”. Pusese astfel pe roate o negustorie care le aducea pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva pe deasupra. Căci până şi hainilor li se înmuia sufletul când numărau pe fotografie cele 13 guri ce se cereau hrănite. Scoteau deci din buzunar bănuţul, fără însă a mai reţine suvenirul. Bun psiholog trebuie să fi fost făurarul acelei familii.
Cu unul din clan, pe care-l chema Buie, un băiat de o seamă cu mine, mă împrietenisem. Era scund, îndesat, şi încă de pe atunci se anunţa un mardeiaş în devenire. Când s-a făcut ceva mai mare, acest Buie, plictisit de ilustratele plasate prin cârciumi, a hotărât să se facă actor în trupa de revistă a cinematografului Edison, care, în pauza dintre filme, oferea spectatorilor mici spectacole... Vestea
că Buie o să apară pe scenă s-a răspândit în Fundătură cu viteza fulgerului. „Buie – actor la «Edison»!” În ziua premierei, „făurarii” au umplut sala, iar când s-a ridicat cortina, uluiţi şi încântaţi că zvonul se adeverea chiar sub ochii lor, au început să exclame „Da’ ăsta-i chiar Buie!”, „Uite-l pe Buie!”, „Mă Buiee, tu ne vezi de acolo?”
În vremea asta, Buie arunca spre noi priviri disperate. „Făurarii” însă vuiau, aplaudau, râdeau: nu le mai trebuiau glume, nici cuplete, nici scheciuri... Drept care, Buie-actorul, enervat de reacţia mahalalei, şi-a dat jos nădragii peticiţi şi, arătându-ne fundul gol, a început să urle cât îl ţinea gura: „Dacă nu vă place, pupaţi-mă în c...!”
Cortina desigur a căzut grea peste cariera lui actoricească, aşa că, a doua zi, Buie şi-a luat în primire sectorul...
CUVÂNTUL „CURVĂ” L-AM AUZIT încă din primele zile ale copilăriei mele bucureştene. Fireşte, nu l-am priceput, în ciuda strădaniilor lui Leonică-pungaşu de a-mi explica, de la înălţimea vârstei lui, cum vine treaba. Tot ce am priceput era că, în Fundătură, locuiau câteva prostituate. Leonică mi le-a şi arătat. Să mă bată Dumnezeu dacă se deosebeau de celelalte femei din mahala. Doar că plecau la lucru după-amiaza, iar dimineaţa se sculau ceva mai târziu. Când erau zile cu soare, le plăcea să-şi scoată taburetele în faţa casei – sporovăiau sau moţăiau.
Într-o zi, îmboldit de curiozitate, m-am luat după ele, să văd unde se duc. Aşa am ajuns să descopăr că peste drum de Fundătură, dar ceva mai încolo, către strada Nerva Traian, se deschidea o stradă la fel de bine asfaltată ca şi a noastră, Crucea de Piatră. Cele câteva femei traversau Dudeştii, mai mergeau cât mai mergeau şi, gata, ajungeau la serviciu. A trebuit să treacă mulţi ani până ce am dezlegat enigma. Mă tot întrebam de ce femeile astea, atât de tăcute şi de liniştite în Fundătură, odată ajunse la „serviciu”, deveneau altele, se dezbrăcau, rămâneau în chiloţi şi sutiene şi se legau de trecători fără pic de ruşine.
Aşadar, Crucea de Piatră îmi devenise, încă din copilărie, un mediu familiar, ca şi Fundătura Făurari. Din punctul ăsta de vedere, Romanul cu a sa Stradă Mare, ce se întindea de la gară până la Turnul Episcopiei, mi se părea fără prihană. Sau, poate, în calitatea mea de fost preşedinte al clubului „Schmoll Pasta”, aşa îl vedeam.
Lăsând în urmă Fundătura, paşii mei de infanterist ostenit, porniţi în căutarea timpului... trecut, s-au îndreptat de la sine către cinematograful „Rex”, pentru a păstra şi acolo un minut de reculegere. În secundele acelea mi-au trecut pe dinaintea ochilor prietenii şi prietenele cu care mă furişam de obicei în sală. Dulcea înghesuială a adolescenţei! Desigur, cinematograful este o invenţie epocală prin ceea ce iscă pe dreptunghiul acela de pânză albă. Dar mai este epocală şi prin întunericul ce-l pogoară în săli! (Acolo sus, pe pânză, Tom Mix sau Harry Piel îşi făceau de cap, dar şi noi, în sală, nu ne lăsam mai prejos.) Întunericul ne dăruia cu generozitate îmbrăţişări timide sau sărutări violente şi nesfârşite. Ne doream filme de succes cu mulţi spectatori, ca să nu găsim locuri şi să rămânem în picioare înghesuiţi lângă prietenele noastre. A, dar să nu credeţi că eram total lipsiţi de roşeaţa ruşinii. Vai! să intrăm în pământ când filmul se rupea brusc şi luminile explodau orbitor...
De fapt, cele trei cinematografe din preajma Fundăturii – „Rex”, „Edison” şi „Lucifer” – le-aş numi „parcurile adolescenţei mele”. Mai era un cinema dincolo de Vitan, „Nisa” – dar aparţinea altor adolescenţi...
„Plimbările” noastre prin aceste „parcuri”! Uneori erau interminabile, mai cu seamă că nimeni nu te dădea afară din sală după vizionarea filmelor.
De la „Rex”, am luat-o agale spre Cruce.
CRED CĂ AM ALES-O LA ÎNTÂMPLARE: stătea în „vitrina” lui Severică, pe un scaun, alături de celelalte colege. Purta peste chiloţii roz bombon un şorţ albastru. Îmi mai amintesc cu exactitate paloarea şi tristeţea chipului ei. I-am făcut clasicul semn că am „ales-o” şi deci să iasă „la cameră”... S-a ridicat imediat, ca un automat. Am urmat-o către camerele destinate amorului. S-a oprit în dreptul unei uşi, a apăsat pe clanţă şi a întrebat: „E cineva la doi?” „Ocupat, fă!” s-a auzit de dincolo răspunsul gâfâit al unei colege. A trecut la o altă uşă. Aceeaşi întrebare. Acelaşi răspuns! Doar „cinci” era liber. Am intrat. Ardea un bec chior. Ea a răsucit cheia în broască şi s-a îndreptat spre canapeaua puturoasă lipită de perete. Stăruia în încăpere un miros de dezinfectant. Pe un taburet, am zărit un lighean.
În continuare, s-a petrecut ceva cu totul ieşit din comun. Nu s-a grăbit să se dezbrace şi să se întindă pe spate, deşi eu, de cum intrasem, pusesem pe masă tariful, aşa cum cerea... legea nescrisă a stabilimentului, ci s-a aşezat pe marginea canapelei. M-am aşezat şi eu pe celălalt taburet. O urmăream, uşor tulburat de itinerarul nostru care, în niciun caz, nu era cel obişnuit, şi-a aprins o „Naţională”. Mi-a oferit şi mie una. Un timp, am fumat amândoi în tăcere. Deodată, după ce m-a privit îndelung, m-a întrebat cu un soi de compasiune parcă:
— Vii de departe, nu-i aşa?
Am tresărit. Ce era să-i răspund? Că „mort” am fost, , dar am „înviat”?
— Cum de-ai ghicit? Şi am încercat să glumesc: nu cumva după harta de coşuri întinsă pe faţă?
Nu, n-a râs. Deşi eu asta urmăream, să ne înveselim.
— Mă uit la tine, mi-a vorbit ea, nu eşti nici puşti, nici bărbat. Dracu ştie ce-a făcut războiul din unii!
De afară, cineva a pus mâna pe clanţă şi a întrebat:
— E cineva la cinci?
— Eee!
Nici după asta nu s-a grăbit să treacă la obligaţiile ei ce decurgeau din cei 5 000 de lei devalorizaţi puşi la vedere. Mi-am dat însă seama că încetineala femeii venea parcă în întâmpinarea mea, calmându-mă, izgonindu-mi spaimele întreţinute de o abstinenţă îndelungată şi ajutându-mă să mă regăsesc.
A răsunat din nou întrebarea:
— E cineva la cinci?
— Eee!
— Hai, fă, da’ ce faci tu acolo?
De data asta, fata aleasă de mine a răspuns cu o vulgaritate care mi-a amintit de întâia dimineaţă trăită în Fundătura Făurari.
Într-un târziu, s-a ridicat, s-a apropiat de mine şi, sfidând orice regulă a bordelurilor, a început să mă dezbrace, cu blândeţea şi tandreţea marilor iubiri. Şi eram amândoi la fel de trişti şi de singuri.
N-am întrebat-o cum o cheamă. Nici ea n-a fost curioasă să-mi afle numele. Am ieşit amândoi în întunericul rece al nopţii. Ştiam că nu mă voi mai întoarce niciodată la ea. Şi ea ştia acest lucru. Ne supuneam unei legi nescrise. Eram amândoi conştienţi că minutele trăite atât de intens şi de frumos, pe canapeaua aceea puturoasă, nu se vor mai repeta nicicând.
De fapt, adevărata mea „înviere” acolo se produsese, la cinci, în camera aceea mirosind a acid fenic. Şi străbătând noaptea, pentru a mă întoarce la culcuşul meu de la picioarele tatei, îmi spuneam că n-am greşit când, în copilăria mea, am intuit în universul nefericit al fetelor din Cruce existenţa unui umanism greu descifrabil dinafară sa.
Aşa, puţin câte puţin, am început să redescopăr „America” toamnei anului 1945.
AM FĂCUT OCHI MARI şi am privit în jur: Bucureştiul îmi amintea de un soldat întors acasă dintr-un război lung şi nimicitor. Era istovit, cu răni deschise pe trupul său vânjos şi nemuritor. Zăcea vlăguit la o răspântie de drumuri.
BĂTEAM STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Fără contenire le băteam. Nu aveam voie să mă opresc. Căutam, mă căutam. Oraşul care mă înfiase în 1933 îl aflam în acel noiembrie 1945, lovit de bombe, de sărăcie, de molimă. Străzi sumbre, care se pregăteau sau nu se pregăteau să intre într-o iarnă grea, prima iarnă de pace a continentului, a Terrei...
Străzile Gabroveni şi Oituz, străzile magazinelor cu vânzare „en gros”, care aprovizionau toate magazinele ,.en detail” din ţară, îşi schimbaseră structural înfăţişarea. Cu rafturile goale arătau ca nişte ogoare imense pustiite de stoluri de lăcuste. Totuşi n-am avut nevoie de prea mult timp ca să înţeleg că mărfuri existau, că, de fapt, negoţul se mutase din prăvălii în ganguri, în cafenele dubioase sau mai puţin dubioase, că negustorii din provincie ce soseau în Capitală după marfă îi contactau pe misiţi. Tradiţionala armată a comisvoiajorilor dispăruse, lăsând locul unei alte categorii sociale, cea a intermediarilor. „Engrosistul” înălţa din umeri a nefericire şi declara dezolat: „Marfă? De unde? N-am nici un metru de stofă”, dar misitul, privind enigmatic în stânga şi în dreapta, te întreba: „Stofă? De câţi metri ai nevoie?”
Iarna bătea la uşă... prima iarnă a păcii. Trecuseră doar sase luni de când armatele Naţiunilor Unite înălţaseră deasupra Reichului nazist stindardul VICTORIEI OMULUI, şi foametea, mizeria, molima nu mai conteneau să ia cu asalt periferiile Capitalei, uşile truditorilor.
„Eternii” stăpâni ai bogăţiilor ţării înălţaseră în Bucureşti, ca şi în celelalte oraşe ale ţării, un nefast edificiu economic – Bursa neagră. Toate tranzacţiile se făceau la negru. De la cutia de chibrituri până la lingoul de aur. De la un pumn de mălai până la vagoanele de minereu. De la un kilogram de bojoc până la sute de capete de vite.
Sub „edificiul Bursei negre” se întindeau depozite clandestine de bunuri de larg consum. Până şi Banca Naţională a Brătienilor şi liberalilor îşi transformase imensele subsoluri în depozite de mărfuri. Tânărul cititor al acestor pagini de carte ar putea să zâmbească neîncrezător. N-ar fi exclus să creadă că autorul încearcă „să-l ducă” în manieră literară... Reacţia sa, oricum, o consider normală. Mecanismul economic al acelor zile a fost rareori pus în lumină. De obicei, pentru a explica epoca, se apelează la formula – sabotajul capitaliştilor şi moşierilor. Aşa e, într-adevăr, sabotajul venea din partea acestei clase, numai că îmbrăca forme concrete şi variate, legale şi ilegale.
La cârma ţării se afla un guvern de concentrare democratică condus de dr. Petru Croza. O vreme, în guvern activau şi miniştri şi subsecretari de stat desemnaţi de partidele national-liberal şi naţional-ţărănist. Miniştrii partidului comunist propuseseră guvernului un vast program de reconstrucţie a ţării, susţinut de toţi oamenii muncii. Făţiş, un asemenea program nu putea fi respins. El însă, în ascuns, putea fi subminat, căci toate pârghiile economiei naţionale se aflau încă în mâinile capitaliştilor, moşierilor, îmbogăţiţilor de război şi traficanţilor.
Nu sunt economist, dar am „studiat” aproape trei ani la „academia comercială” a lui Iulius Kohnfeld şi câte ceva, de pe acele timpuri, tot am mai băgat la cap.
Muncitorii din fabrici şi din uzine cereau de lucru. Patronii înălţau din umeri şi declarau cu inocenţă: „Lucru?! De unde materii prime? Ca să le procurăm avem nevoie de mari împrumuturi.” Se adresau în consecinţă băncilor, inclusiv Băncii Naţionale. Băncile nu le refuzau împrumuturile, în schimb le cereau nu poliţe, ci gajuri. Industriaşii, negustorii le ofereau cu plăcere, drept gaj, propriile lor depozite clandestine de mărfuri şi materii prime, căci, odată intrate în „regimul gajurilor”, nimeni nu mai avea voie, „legal”, să se atingă de ele. Este interesant de urmărit circuitul împrumutului dobândit de un fabricant sau altul. În niciun caz nu era investit în scopul solicitat, ci folosit pentru a declanşa un alt mecanism, aparţinând, de astă dată, bursei negre. Intrau de îndată în acţiune traficanţii de valută sau de mărfuri. Aceştia, mânuind sumele provenite din împrumuturi, îi procurau patronului valută forte, care valută era apoi expediată, cu precădere, în Elveţia, tot pe căi clandestine. Când bossul indica misiţilor să procure materii prime sau mărfuri de larg consum, acestea luau din nou drumul băncilor româneşti, căpătând statut juridic de gajuri, iar cu noile împrumuturi patronul trecea din nou să cumpere aur sau valută şi aşa mai departe. Pe aceste căi economice, specifice perioadei, capitaliştii atingeau trei obiective: depozit valutar în străinătate; în bănci, depozit de mărfuri, a căror valoare creştea de la o zi la alta; loveau cumplit în planul de reconstrucţie a ţării, adică sabotând, adică întreţinând şomajul, inflaţia, mizeria. Acesta era, fireşte, etajul superior al edificiului, căci coborând treptele bursei negre, descopereai sabotajul acţionând la scări variate. Jos, jos de tot, colcăiau răspânditorii de zvonuri... de perdele de fum, la adăpostul cărora se realizau marile şi micile tranzacţii.
Exista un Wall Street al Bucureştiului; se formase, după primul război mondial, în jurul Băncii Naţionale.
Banca de scont... Banca de credit... Banca agricolă... Banca românească... Banca... Mai toate băncile erau controlate de neamul Brătienilor, de liderii mari şi mijlocii ai partidului naţional-liberal. În spatele monumentalei clădiri a Băncii Naţionale se înălţa un alt palat monumental – Bursa (în prezent, adăposteşte Biblioteca Centrală de Stat).
În noiembrie 1945, porţile Bursei, aşa cum cereau legile economice ale acelei orânduiri, erau deschise. Jocul acţiunilor, la prima vedere, părea unul normal. Aşa şi trebuia să pară, căci dincolo de aparenţe se ascundea sediul principal al bursei negre, sediul traficanţilor interni de valută, al contrabandiştilor, al escrocilor.
Cine mai priveşte astăzi în urmă, pentru a descifra acel capitol de istorie – numit care pe care – pentru a vedea în imagini concrete, pentru a afla cât de greu i-a fost proletariatului din România să răzbată către putere, s-o cucerească, s-o menţină, s-o consolideze, s-o transforme într-o bază de înaintare către viitor?
Poliţiei din acele vremuri i-a revenit sarcina de a lupta, pe frontul Bursei negre, împotriva armatei samsarilor, misiţilor, speculanţilor. Brigăzile S (Sabotaj) erau alcătuite, mai cu seamă, din tineri comunişti, muncitori şi intelectuali, care visaseră orice, numai insigne şi legitimaţii de comisari de poliţie nu. Aceştia, ziua şi noaptea, erau în primele rânduri. Înfruntările îmbrăcau forme variate, uneori hilare, alteori tragice.
Într-una din zile am asistat la o inedită „operaţie antisabotaj”. Cordoane de poliţişti au înconjurat, de la o anumită distanţă, zona Bursei, după care au trecut la legitimarea celor prinşi în cerc. Pe buletinele de populaţie ale celor suspecţi comisarii aplicau o ştampilă avertisment. „Găsit la bursa neagră”, reţinerea suspectului urmând să se efectueze la razia următoare. Era, fără îndoială, o măsură infantilă, căci, traficantul, între două razii, putea să obţină, fără dificultate, un nou act de identitate. Totuşi, la razia următoare, traficanţii şi-au golit buzunarele din vreme, abandonând pe unde apucau dolari, lire, pengoe, monede jubiliare, napoleoni, brichete de aur, obiecte de aur nemarcate. Unii au încercat să se mai fofileze, dar la „examenul” percheziţiilor corporale au „căzut” imediat.
De astă dată, recidiviştii erau ridicaţi şi expediaţi în colonii de muncă. Un sistem legislativ pe cât de desuet, pe atât de precar, favoriza acţiunile speculanţilor. Îmi stăruie în minte o întâmplare. Un traficant de anvergură este arestat în zorii zilei, la prânz este eliberat pe cauţiune, iar în cursul serii îi telefonează de la Viena comisarului care-l cercetase, pentru a-şi bate joc de el. Sabotorii şi speculanţii erau nu numai impertinenţi, ci şi cinici. Manufactura de tutun „Belvedere” producea zilnic 10–11 milioane de ţigări, din care doar un milion era vândut oficial, prin debitanţi. Restul ţigărilor lua calea speculei. Contrabanda mărfurilor româneşti peste hotare era în floare. Un singur control făcut cu responsabilitate civică la un punct de frontieră a scos la iveală 140 000 kg sare, 1 milion de ţigări, blănuri, medicamente... În luna aceea de graţie, brutarii îţi vindeau, pe sub mână, o pâine neagră cu 1 000 lei. Magazinele „Rutex” şi „Velour”, deşi aveau rafturile goale, făceau totuşi dever vânzând un metru de stofă cu preţuri care variau între 200 000 lei şi 1 000 000. La un control al Brigăzii „S”, au ieşit din toate nişele, camerele, closetele, baloturi de stofe în valoare de un miliard de lei.
Începuse să bântuie foametea, iar când ieşeau la iveală depozite de alimente, cu greu puteau împiedica autorităţile linşajul.
La jocul violent al speculei şi sabotajului, se pretau nu numai patronii întreprinderilor sau negustorii mari şi mici, ci şi unii intelectuali. Un doctor îşi organizase un depozit de săpunuri de toaletă. Le cumpărase cu 250 de lei bucata şi le vindea acum cu 2.500 lei. Un avocat intermedia vânzarea ciorapilor de mătase „Adesgo”.
Moşierii, bancherii, industriaşii, negustorii şi partidele lor istorice izbuteau să imprime inflaţiei şi sabotajului un ritm de creştere infernal. Cu o consecvenţă vecină cu desperarea, se urmărea demobilizarea maselor care ieşeau din ce în ce mai mult în stradă, ca să-şi ceară dreptul la muncă şi la un trai omenesc.
În acele zile cenuşii de toamnă, cu brumă pe casele bucureştene, când băteam fără oprire străzile oraşului, mitraliere instalate pe clădirea Ministerului de Interne au clănţănit, fără milă, din ordinul ministrului naţional-ţărănist. Pe caldarâm, între palatul regal şi statuia ecvestră a lui Carol I, au rămas trupurile ciuruite ale unor muncitori...
Toate acestea le-am trăit, le-am văzut cu ochii mei şi, în mod bizar, le simţeam ca pe o prelungire nefirească a războiului.
Păduchii „lăsaţi la vatră” din mantalele soldăţeşti trecuseră fără dificultăţi în casele nevoiaşilor – tifosul exantematic se întindea într-un tandem al groazei cu febra tifoidă şi recurentă. Depozitele oficiale de medicamente deveniseră imperii ale păianjenilor. Medicamentele, vechi sau noi, se traficau intens, pe sub mână, la negru...
Reţin două întâmplări, ambele cutremurător de semnificative.
Prima:
Un importator din Bucureşti pleacă în Suedia (toamna lui 1945), obţine pentru ţara sa un medicament nou, senzaţional şi în prezent – sulfamida. 2 000 de kg! Pe atunci, o cantitate uriaşă. Spitalele militare mai erau încă pline de răniţi. Dar odată ajuns în ţară, importatorul – „patriot” începe o mare tranzacţie cu statul român asupra preţului. Cerea să i se aprobe să vândă kilogramul de sulfamidă cu 162.000 de lei. Aceeaşi sulfamidă pe care el o cumpărase cu 13.000 lei kilogramul!
Nu, nu proletariatul a provocat, ci a fost provocat la o luptă grea, de clasă!
A doua întâmplare:
Mai apăruse pe piaţa românească, în acele zile postbelice, un medicament senzaţional: penicilina! Îl traficau, mai ales, unii militari americani din Comisia aliată de control. Legenda în jurul binefăcătorului antibiotic creştea, se umfla, devenea miracolul-miracolelor... Te vindeca de orice, de blenoragie, dar şi de bătrâneţe... În noiembrie 1945, o fiolă de penicilină costa 600.000 lei.
Legenda că penicilina întinereşte ajunsese şi la urechea a doi bătrâni singuratici – soţ şi soţie – care, în anii războiului, adunaseră ceva bani la ciorapi. Cum să nu dorească să ia viaţa de la capăt?! Şi-au procurat miraculosul elixir – nu mai ţin minte câte milioane de unităţi – şi s-au supus unui tratament intens la domiciliu. În mai puţin de o săptămână, cei doi alergători după iluzii au căzut la pat, doborâţi de o inexplicabilă tuberculoză galopantă şi şi-au dat sufletele la fel de galopant. (Prea multe cunoştinţe despre antibiotice nici medicii noştri nu aveau). Enigma totuşi a fost dezlegată. Injectarea abuzivă a penicilinei a dus la nimicirea unor anticorpi din organismul totuşi sănătos al celor doi bătrâni, lăsând cale liberă şi violentă barilului Koch.
Pe cartelă, puteai primi zilnic 300 gr de pâine, iar uneori mălai – 250 g. Şi totuşi, nava, a cărei cârmă se găsea în mâinile guvernului de la 6 martie 1945, înainta încet, dar cu multă siguranţă, printre „icebergurile” epocii.
ACTELE DE BANDITISM ŞI DE TÂLHĂRIE se înmulţiseră brusc, terorizând Capitala. Noaptea, oraşul era al răufăcătorilor şi al petrecăreţilor. Bandiţii îi atacau deopotrivă pe cei bogaţi, ca şi pe cei săraci. Înavuţiţii erau jefuiţi în propriile lor locuinţe, cei săraci pe la colţuri de stradă. Mulţi rămâneau în plină stradă goi-puşcă. Orice obiect de îmbrăcăminte, oricât de prăpădit era, interesa, căci revânzarea îmbrăcămintei sau a încălţămintei recondiţionate devenise un comerţ înfloritor. Nu te întrebau cine eşti, de unde vii şi unde te duci. Te atacau din beznă, îţi puneau revolverul sau şişul în coastă şi te somau să te dezbraci. Orice ţipăt, apel, ca de pildă: „Săriţi, oameni buni!” devenea de prisos. Strada rămânea cufundată în beznă şi pradă spaimei.
Oamenilor li se recomanda ca noaptea să meargă pe mijlocul drumului şi nu pe trotuar. Din două motive: să nu fii atacat prin surprindere (Bucureştiul de altădată era bogat în ganguri); să-l vezi din vreme pe atacator, ca s-o poţi rupe la fugă.
Existau, fireşte, şi gardieni de noapte, dar care preferau să nu-şi pună pielea în joc.
În ce mă priveşte, continuam să umblu şi noaptea. Nu pentru că nu-mi era teamă, ci pentru că mă anima o curiozitate fără astâmpăr. Şi-apoi, mai era ceva, mă întorsesem de pe front cu un „Walther”, un trofeu, un suvenir, şi ştiam să-l folosesc destul de bine. Totuşi, ţineam seama şi de acel sfat înţelept şi mergeam mai totdeauna pe mijlocul drumului. Mergeam, ce-i drept, şi cu revolverul pregătit de ripostă. O singură dată am ieşit fără el şi am plătit scump actul meu de temeritate, căci am fost dezbrăcat de singura pălărie (recondiţionată), de singurul pardesiu-palton (recondiţionat), de singura haină (recondiţionată). Îmi lăsaseră pantalonii, ghetele şi cămaşa cu cravată cu tot. Era iarnă (decembrie 1946) şi li se făcuse, probabil, milă de mine. Mă prinseseră pe strada Sfinţilor, nu departe de sediul Comitetului de partid al Sectorului II Negru B, către care mă îndreptam, iar unii tovarăşi, când m-au văzut prădat, au fost înclinaţi să interpreteze acest atac tâlhăresc ca pe unul politic (devenisem între timp activist de partid), dar am respins categoric dorinţa de a fi făcut martir. De fapt, pomenindu-mă singur faţă-n faţă cu atacatorul, eram şi singurul în măsură să apreciez natura atacului.
În zilele şi nopţile anilor 1945–1946, numele unui comisar al dreptăţii se găsea pe buzele tuturor – Eugen Alimănescu. În fruntea unei „echipe fulger”, răsărea prin surprindere acolo unde poposeau sau petreceau bandiţii şi, fără milă, descărca automatele în răufăcători. Cadavrele acestora rămâneau 24 de ore în plină stradă, onorate cu o pancardă pe care echipa fulger o aducea cu sine şi pe care scria cu litere mari „TÂLHARI UCIŞI ÎN LUPTĂ CU POLIŢIA”. Eugen Alimănescu şi curajoşii săi băieţi băgaseră groaza în bandiţii Bucureştiului şi dăruiseră bucureştenilor un dram de siguranţă. Accentuez un dram, căci pe măsură ce sabotajul economic şi inflaţia înregistrau o creştere infernală, creştea şi numărul răufăcătorilor.
N-AM DEVENIT TÂLHAR la drumul mare, deşi deţineam un pistol cules de pe câmpul de luptă, care ar fi putut să-mi uşureze evoluţia.
N-am devenit proxenet, deşi amorul meu cu o fată din Cruce îmi oferise şi această şansă...
N-am devenit negustor ambulant în Piaţa Unirii, cu tarabă de mărunţişuri, aşa cum m-ar fi vrut maică-mea, în dorinţa ei sinceră de a mă vedea om la casa mea...
N-am devenit nici speculant de talie internaţională pe itinerarul Bucureşti-Budapesta-Viena şi retur.
Nici de însurat nu m-am însurat, deşi mi se oferiseră două partide „grase” (casă-masă-bani-preluarea din mers a unei afaceri prospere, ultima partidă fiind fiica unui negustor de fiare vechi şi zdrenţe, cu „sediul central” în Ploieşti).
Am ales calea cea mai grea, calea luptei revoluţionare... La începutul anului 1946, am fost primit în rândurile membrilor de partid de către Sectorul II Negru B. După ce anumiţi tovarăşi care mă ştiau de când eram de-o şchioapă, mi-au puricat „trecutul politic” pe toate părţile, mi-au înmânat, în sfârşit, un cartonaş dreptunghiular pe care scria cu majuscule „LIBERĂ TRECERE”, de fapt, carnetul de partid din anii aceia.
