I. Victima – domnul Gabriel Roche
La ora 23,30, una dintre cameristele de serviciu ale hotelului fu chemată la camera 220. Străbătând coridorul – pustiu la ceasul acela de noapte – observă că uşa camerei 217 era deschisă, dar nu acordă acestui fapt nici o importanţă. Puţin mai târziu însă, făcând cale întoarsă, constată intrigată că uşa rămăsese în continuare deschisă. Se apropie. Raza palidă a unui lampadar aflat în dormitor se furişa în vestibul abia luminându-l. Camerista ciocăni în uşă şi, pentru că nu primi nici un răspuns, îndrăzni să înainteze. După câţiva paşi, se opri brusc. Simţi fiori reci de spaimă furnicându-i şira spinării. Vru să ţipe, dar se stăpâni la vreme. Cu preţul unui efort dureros, se smulse din încremenire şi alergă să anunţe la direcţie că domnul Gabriel Roche, de la 217, zăcea mort...
II. Vocea de la telefon
Căpitanul de securitate Lucian se ridică de la birou şi se îndreptă spre colţul încăperii unde, pe o măsuţă, se găsea o cană cu apă rece.
— Dragă Frunză, nu-mi place de loc afacerea asta, zise înainte de a goli paharul.
— Asta o spui de fiecare dată când ni se încredinţează un dosar nou, îi aminti Frunză. Dacă asupra mortului nu s-ar fi găsit câteva microfilme deloc lipsite de interes, Inspectoratul de miliţie şi-ar fi păstrat dosarul, aşa însă ni l-a transmis nouă, ieri, la ora 18.
Lucian râse stăpânit, îşi potoli setea şi, fără a se clinti din loc, continuă:
— Gabriel Roche!... Amator de antichităţi, de icoane pe sticlă! Mort în chip misterios... Vorbea şi se uita la pahar, de parcă ar fi ţinut în mână craniul lui Yorik. Vezi, Frunză, se întoarce omu’ din concediu şi, în loc să fie întâmpinat cu flori, i se pune în braţe un dosar. Iar tu taci... te-a lovit muţenia...
Frunză îşi încrucişă braţele, surâzând condescendent:
— Te informez că Gabriel Roche a murit otrăvit.
— Asta o ştiu, ripostă Lucian îndreptându-se, în sfârşit, spre biroul său.
— Cianură de potasiu strecurată în gin; băutura n-a comandat-o de la barul hotelului. Avea în cameră propria sa sticlă.
— Şi asta o ştiu... din dosar.
— Atunci, ce mai vrei de la mine? reacţionă Frunză fără supărare.
Lucian luă dosarul de pe birou, îi admiră coperta ca pe o ilustrată, după care, aruncându-i prietenului său o privire ştrengărească, îi răspunse:
— Ce vreau de la tine? Un lucru foarte simplu. Să-mi dai adresa asasinului!
— Ei, aici e aici! Ţi-aş da-o, dar încă nu ştiu dacă locuieşte în hotel sau în afara sa. Încă nu ştiu dacă asasinul e un străin sau un bucureştean.
— A băut cu o femeie... Găseşte-o!
— Aş fi descoperit-o, dacă pe firul de păr cules de pe cel de-al doilea fotoliu din camera victimei ar fi fost scrisă, ca pe o carte de vizită, adresa ei. Ştiu doar atât – femeia cu care Gabriel Roche a băut gin, la lumina discretă a lămpii, nu e blondă, ci brunetă şi că, aşa cum ne dezvăluie analizele de laborator, a devenit blondă datorită şamponului „l’Oréal”.
Lucian lăsă dosarul şi se răsuci spre Frunză. Faţa sa bronzată de soare se destinse într-un râs larg, prietenesc.
— Bine, bine, ai însă şi amprentele ei de pe pahar, apoi urmele de ruj. Tot de pe pahar. Eşti bogat, dragă Frunză.
— Bogat? Aş! Numai trecând prin holul hotelului, am numărat dintr-un foc opt femei blonde. Cei doi, continuă Frunză, ca pentru sine, au şezut în fotolii iar între ei era o măsuţă. Victima a turnat ginul în pahare – le-a folosit pe cele din inventarul camerei. Au băut. Presupun că femeia a aşteptat momentul potrivit să-i strecoare granula de otravă, a izbutit, apoi a dispărut.
— Aşadar, crimă cu premeditare? îl întrebă Lucian cu voce gravă. Atunci cum îţi explici că asasinul, premeditând fapta, a fugit din cameră lăsând uşa deschisă? Mai întotdeauna premeditarea îi acordă infractorului calm şi siguranţă în mişcări... Şi-a studiat nu numai săvârşirea faptei, ci şi acţiunile ulterioare.
— Nu uita că-i vorba de o femeie, îi atrase Frunză atenţia şi-i ceru îngăduinţa să-şi aprindă o ţigară. Nu că femeile ar fi inapte pentru acte premeditate, dar sunt, de obicei, ceva mai emotive. Îşi aprinse ţigara şi începu să se plimbe prin cabinet. Nu ar fi exclus ca, în ultima clipă, gestul s-o fi înspăimântat şi să fugă de la locul crimei uitând uşa deschisă.
— Şi cum aşa, să n-o fi zărit nimeni?
— Nimeni, judecând după piesele dosarului.
— Să se fi refugiat oare într-una din camerele vecine?
— N-ar fi exclus, cu o singură condiţie – existenţa unui complice, căci camerele de pe culoarul respectiv, dintr-o simplă coincidenţă, sunt toate ocupate de bărbaţi... sau cine ştie, ştergând putina, să fi avut şi norocul de a nu fi fost zărită. Hotelul e mare, mai cu seamă acum, după ce s-a construit aripa nouă.
Tăcură. Frunză se opri lângă fereastră şi, fără să vrea, urmări circulaţia de pe stradă. Lucian răsfoi paginile dosarului. După un timp, zise gânditor:
— Gabriel Roche, 57 de ani! Amator de icoane pe sticlă... şi de obiective militare. Vezi microfilmele! Cum o fi arătând femeia cu care, la lumina intimă a lampadarului, şi-a băut otrava?
Răspunsul lui Frunză veni prompt:
— Tânără, chiar mult mai tânără decât el... Normal aşa ar fi. Nu crezi? Pentru un bărbat de vârsta colecţionarului de antichităţi...
— Izbutise oare să achiziţioneze ceva? întrebă Lucian frecându-şi în neştire bărbia.
— S-au găsit în cameră două icoane cumpărate în aceeaşi zi de la o „Consignaţie”.
— N-ar fi rău să ne interesăm la magazinul respectiv dacă Gabriel Roche a fost însoţit de vreo persoană. Pe urmă, ar mai trebui să ne interesăm dacă la hotel au mai tras şi alţi colecţionari de antichităţi... din aceeaşi ţară cu Roche...
— Bună idee, zâmbi Frunză, se vede că ţi-a priit concediul.
Convorbirea le fu întreruptă de zbârnâitul telefonului. Lucian ridică receptorul. Ascultă o clipă, apoi, acoperind cu palma microfonul, i se adresă lui Frunză pe un ton glumeţ:
— Ţi-ai făcut de cap în lipsa mea. Au început să te caute femeile la slujbă.
— Ce să-i faci! Am succes, se umflă Frunză în pene, luând receptorul din mâna lui Lucian. După primele cuvinte, pe chipul lui Frunză se ivi o expresie de uluire şi-i făcu semn lui Lucian să ridice repede cel de al doilea receptor al aparatului. Acesta se supuse şi auzi următorul dialog: Femeia: „Să vedeţi... iertaţi-mă... trebuie neapărat să vă văd...” Frunză: „În ce problemă? Alo! V-am întrebat în ce problemă?” Femeia: „În cazul... (ezitare) e vorba de Gabriel Roche”... (pauză). Frunză: „Atunci, v-aş ruga să poftiţi la noi”. Femeia: (speriată) „Nu, nu...” Frunză: „Atunci, ce propuneţi?” Femeia: „Veniţi în seara asta, la opt şi jumătate, în Piaţa Kogălniceanu... vă aştept în staţia de troleibuze... E o «Alimentară» în faţă... Ştiţi unde?” Frunză: „Bine, dar nu vă cunosc... Bănuiesc că nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi..” (pauză) Femeia: „Pot să vă recunosc dacă... (ezitare) o să ţineţi în mână o garoafă (ezitare) albă”. Frunză: „Şi dumneavoastră tot o garoafă?” Femeia: (speriată) „Nu, nu... eu... eu... o să vă recunosc Vreţi să veniţi?” Frunză: „Da, diseară la opt şi jumătate”. Femeia: „Şi încă un lucru: vă rog să veniţi singur... Vă rog mult!” Frunză: „Bine!” Femeia: „Vă mulţumesc!”
Un timp, cei doi se priviră surprinşi, fără a scoate o vorbă. În cele din urmă, Frunză sparse tăcerea:
— Ce zici de chestia asta?
— Mă întreb de unde-ţi cunoaşte numele... telefonul?
— O să aflăm în seara asta, la ora 20,30... Bineînţeles, dacă o să mi se permită să mă duc la întâlnire...
Lucian nu-i răspunse imediat; auzea aievea glasul stins, timorat, al necunoscutei de la telefon... Cine era? Cum arăta? Poţi oare să intuieşti firea unui necunoscut, starea sa sufletească după glasul pe care i-l auzi de la distanţă?
— Nu mai fi gelos, glumi Frunză.
— Te-aş însoţi, dar trebuie să fim gentlemeni şi să respectăm condiţia care, ţi-o mărturisesc fără ocol, mi se pare ciudată, dacă nu chiar ilogică...
— Şi tu chiar vrei să respectăm condiţia?
— Până la opt şi jumătate avem tot timpul să luăm o hotărâre. Vom raporta şi maiorului Panait... Până atunci, aş propune să trecem pe la „Consignaţia”, apoi pe la Athénée Palace.
— Ce bine că ai venit! exclamă Frunză bucuros, fără tine mă plictiseam de moarte.
III. Necunoscuta
Se întunecase de-a binelea. La ora cuvenită, Frunză se postă în staţie, cu o garoafă în mână, urmărind cu atenţie femeile care coborau din troleibuze. Forfota era fără contenire, iar el, clocotind de curiozitate, se tot întreba: „O fi tânără? O fi drăguţă?” Îşi ducea într-una garoafa la nas, pândind clipa în care necunoscuta se va îndrepta spre dânsul. Dar clipa asta întârzia. Poate că ea, totuşi, venise şi, prevăzătoare, îl studia de la distanţă. Gândul ăsta îl tulbură, începu să umble de colo până colo, uitându-se atent în juru-i. O mulţime de femei treceau pe lângă dânsul când în sus, când în jos. „De unde va răsări? se întrebă Frunză oprindu-se. Din troleibuz? Dintr-un taxi sau poate din «Alimentara»? Cu floarea asta în mână arăt, pesemne, ca un logodnic tras pe sfoară.” Timpul se scurgea greu şi necunoscuta întârzia. Trecură astfel, într-o chinuitoare aşteptare, douăzeci de minute. „S-o fi răzgândit, hotărî Frunză. De ce oare?” Plictisit, mai aşteptă încă vreo cinci minute, apoi, cu un sentiment amar în suflet, se lăsă păgubaş şi porni pe bulevard în sus. Se simţea de parcă dintr-o dată ar fi descoperit că femeia visurilor sale l-ar fi înşelat. Aruncă furios garoafa într-o cutie de gunoi, după care se opri la un telefon public. Chemă Consiliul şi-l căută pe Lucian; ofiţerul de serviciu îi răspunse că acesta plecase, dar că urma să se întoarcă foarte curând. „Pe unde o fi umblând?” se întrebă Frunză şi mai furios decât înainte.
Traversă bulevardul Schitu Măgureanu şi se îndreptă bombănind spre liceul Lazăr când, deodată, se pomeni apucat de braţ. Întoarse capul şi dădu cu ochii de Lucian.
— De unde ai mai răsărit? răsuflă uşurat. Te-am căutat la birou să-ţi comunic...
— ...că femeia n-a venit la întâlnire, îl întrerupse Lucian. Hai, vino cu mine, că sunt cu maşina!
— Erai deci în preajma mea?
— Ei, nu chiar în preajmă, se înveseli Lucian conducându-l spre maşină. Să ne grăbim, pentru că în seara asta mai avem multe de făcut.
IV. O brichetă... fotografiază în noapte
Lucian trecu la volan. Frunză, pradă încă aceleiaşi nemulţumiri, se aşeză bombănind lângă dânsul.
— M-ai asigurat că n-o să vii, spuse el după ce maşina demară. De ce nu te-ai ţinut de cuvânt?
Atent la circulaţie, Lucian îi răspunse fără să-l privească:
— Mai tot timpul m-a obsedat vocea necunoscutei de la telefon; am ajuns în cele din urmă la concluzia că e o fiinţă speriată, timorată... poate timidă... Aminteşte-ţi de pauzele şi ezitările din vorbirea ei. În general, de stângăcia vorbirii... Toate astea m-au pus pe gânduri şi ai să râzi, mi-am spus: nu va veni la întâlnire.
La auzul ultimelor cuvinte, Frunză se răsuci mâniat spre dânsul.
— Şi ceea ce mi-a întărit şi mai mult convingerea că nu va veni a fost refuzul de a arbora un semn de recunoaştere, continuă Lucian. Am elaborat atunci trei ipoteze: 1) Va veni. 2) Nu va veni. 3) Va veni, dar nu va avea curajul să se apropie de tine.
— Crezi că din pricina asta a refuzat să arboreze vreun semn de recunoaştere?
— Exact. În consecinţă, m-am deplasat şi eu la locul întâlnirii, dar nu singur, ci cu Iliuţă...
— Cu fotograful? Dar nu v-am văzut. Frunză îşi aprinse o ţigară; explicaţiile căpitanului avură darul să-i risipească furia.
— Era şi firesc să nu ne vezi – nu-ţi scăpa din ochi nici o femeie. Lui Iliuţă i-am cerut să nu cruţe filmul şi să fotografieze femeile care, fiind în apropierea ta, te-au fixat, cu sau fără interes, dar fără ca tu să le observi...
— Şi au fost multe cele care m-au fixat?
— Iliuţă e la laborator – developează filmul... „Bricheta” lui a funcţionat excelent.
— Şi ce o să facem cu fotografiile? Nu cumva o să le punem în ramă? se arătă Frunză neîncrezător în rezultatele subitei iniţiative a superiorului.
— Pe cele pe care doreşti să le pui în ramă ţi le voi ceda. Bineînţeles, pe bază de „proces-verbal”. Ascultă, zise deodată Lucian pe un ton foarte serios, am presupus că lui Gabriel Roche – bărbat de 57 de ani – trebuie să-i fi plăcut „piţipoancele”. Vom tria fotografiile... ne vom opri asupra acelor femei pe al căror chip vom descifra micile semne pe care le-am sesizat în glasul fiinţei de la telefon... Apoi ne vom deplasa la hotel, la bar... Dacă femeia de la telefon frecventa hotelul există şi posibilitatea ca, astfel, să depistăm o urmă.
— Ai avut o idee excelentă, recunoscu Frunză.
Şi, încă în aceeaşi noapte, înarmaţi cu opt fotografii, cei doi ofiţeri de securitate descinseră la hotelul Athénée Palace.
