PDF Cum am devenit scriitor de Panait Istrati carte de citit

POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE...

Am fost martorul ultimilor ani de viaţă ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate şi mai controversate. O întâmplare obişnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecţii de cititor despre un autor în a cărui gândire şi aprecieri despre lume şi viaţă mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam şi pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frăţeşte cu exemplele propriei sale experienţe.

Panait Istrati a citit rândurile mele şi — gest puţin obişnuit la scriitorii noştri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicaţie: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înţeles să judece un om şi viaţa în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”.

Nu‑mi închipuiam că l‑aş fi putut cunoaşte. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑şi piardă vremea cu un începător în ale vieţii? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică.

„Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toţi lucrătorii mă strigau exaltaţi: „La telefon! Te caută Panait Istrati!”

Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Şi m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moşilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci.

Şi în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci şi cinci de ani, i‑am păşit pragul. Mă aştepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrăţişa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschişi; într‑o altă seară mi‑a şi spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.”

Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frăţioare, de când te aştept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de paşi; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Şi m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a aţâţat interesul, dezlăn­ţuind avalanşa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile şi ignorat în ţara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărţi; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogăţire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbuşirea credinţei sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputinţa de a‑şi da inima pe faţă.”

L-am părăsit târziu, după miezul nopţii. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”.

Am revenit a doua zi şi în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat şi hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ţinut tovărăşie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtăşea experienţa unei vieţi dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate şi Libertate, de Prietenie şi Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârşit un reazim în viforniţa vieţii, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aştepţi încordat şi el dă peste tine, dacă ai şansă. Prietenul „care îţi uşurează povara inimii, dându‑ţi-o în schimb pe a sa”.

Eu am avut această şansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut faţă, învăţând tot din experienţa lui. „Spune‑mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta, şi am să‑ţi răspund dacă iubeşti cu adevărat sau e simplă vorbărie”.

Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credinţa sa în artă. Socotea suferinţa „focul purificator” care ne curăţă de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere şi libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinţei duce nemijlocit către fericirea şi durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”.

Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărţit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieţii, iar sub bărbie uşoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrăţişată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi şi subţiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanţi; părul bogat, dat pe spate, din care o şuviţă i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuţiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feţii.

Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din ţară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viaţa lui de om şi de artist, în acei ani — drama singurătăţii unui om calcinat şi nedreptăţit de propria‑i încredere şi dragoste în oameni. Un „simplu şi anonim oftat de om” — cum o spunea el însuşi — şi pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ţi smulgi singur frumoasele pene de struţ, cu care ai plecat în viaţă! Ce trist e să‑ţi dărâmi idolii, să constaţi hidoşenia firii umane şi să‑ţi întorci faţa cu dezgust! Şi dacă cel puţin ai putea trăi ultimile‑ţi zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ţi îngăduie să‑ţi mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de ţigare... Eu n‑am mai pus ţigăruşe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înşel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie şi numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit.

Din martie^[1], am simţit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată şapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta şi o biată fiinţă tânără, plină de legitime dorinţi de viaţă orăşenească, obligând‑o să-şi întrerupă studiile, să‑şi nimicească o speranţă de viitor şi să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veşnic pornit pe harţag şi care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» şi alte două sute în ţară. Totuşi, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic...

Sunt de trei ani în ţară, şi se zice că am prieteni, nu numai duşmani, prieteni buni ca Mihai şi alţii, care au condei şi editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domneşte la noi deasupra numelui meu, chiar şi atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori ţin o conferinţă. Aşa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exişti pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi.

Desigur, am lovit şi lovesc mereu în tagma fabricanţilor de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald şi fără ură permanentă. Izbesc şi uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece şi cu ură de moarte. În străinătate, aceiaşi oameni, aceeaşi ură. De la Romain Rolland şi până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmăreşte. Această ură nu încetează nici azi, când se ştie în Franţa, în mod public, că sunt greu bolnav... Foştii prieteni nu mi‑o iartă, deşi le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbuşitor al urii.

Aşa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porţile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia şi refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toţi erau ori ocupaţi, ori indiferenţi, ori duşmani.”

Iată imaginea adevărată — eroică în suferinţă, în puritatea şi credinţa neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935.

Şi totuşi — încolţit de boală, de lipsuri materiale şi de neprieteni — el a avut puterea fizică şi forţa artistică, ca în aceşti ultimi ani de viaţă să înceapă un nou ciclu al operei (Viaţa lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume^[3]; să transpună în româneşte alte cinci cărţi^[4], scrise în limba franceză; să desfăşoare o susţinută şi valoroasă activitate de publicist în presa literară română şi franceză (interviuri, profesiuni de credinţă, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce îşi mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârşit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeţii săi s‑au străduit să o încetăţenească?

Era obsedat să‑şi termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935.

Nu obişnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conştiinţa sa, l‑au opresat şi când perioada de gestaţie s‑a încheiat, le‑a aşternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simţit nevoia de a scrie şi l‑a anunţat pe editor: „De ce? Pur şi simplu pentru că, la fel cu toţi imbecilii de artişti, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de faţă, trei lucrări sunt gata în mintea mea şi nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian şi Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care îşi pierde mama şi‑l descoperă pe Jean-Christophe) şi volumul 5 Mama (roman semi‑ţărănesc, semi‑orăşenesc al vieţii unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez şi se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris şi a lăsat o operă în cinci‑şase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere şi spune cu acest prilej şi bune şi rele”).

Aprilie 1935.

Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieţi. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, aşa veşnic umbrit de ea, Panait avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care încă se agăţau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă.

Îl revăd parcă aievea...

Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârşit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferinţă, ochii îi alergară spre ai noştri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristeţea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în şir şi o ţintuise locului...

— „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Ţin, cu orice preţ, să sărut un mugure al acestei primăveri!”

Apoi, adresându‑mi-se:

— „Să dai la gazetă ştirea că Panait Istrati a învins şi de astă dată moartea!”

Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbeşte încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfăţişare nu ştiu ce „distincţie, moştenită de la vreun strămoş îndepărtat. Mă aşez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate şi, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite şi‑mi culc capul îngreunat de spaime pe braţele sale.

Ah, braţele acelea de proletar trudit

Ce au zugrăvit

Au scris şi au logodit

Pe Chira Chiralina

Cu Orientul roş şi cu lumina...

★

În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacţionară, hăituit de bandele huliganice şi de Siguranţă, ameninţat cu arestarea sau expulzarea, ţinut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă şi uşurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproşează, mai ales şi nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reuşit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noştri şi câţiva pretinşi literatori intelectuali au eşuat lamentabil”.

Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariţia articolului Valo­rificarea moştenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deşi scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter naţional (...) şi merită interesul corespunzător al edi­torilor şi istoricilor literari.”

Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârşitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina şi alte povestiri şi Ciulinii Bărăganului, prefaţate, respectiv de Ioan Roman şi Mircea Zaciu. Cum era şi firesc, reeditările au restituit ver­siuni româneşti datorate autorului, cu excepţia Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor.

În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni româneşti aparţinând autorului: Ţaţa Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecţiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca şcolarului”, „Biblioteca pentru toţi copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole şi reportaje apărute în presa timpului (română şi franceză). De asemenea, trebuie menţionat ca un fapt pozitiv şi importantul număr de scrisori şi manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogăţit istoria literară cu preţioase date despre viaţa şi opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediţii.)

În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, amplificată şi reeditată în 1976 şi 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepţională însemnătate: Dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parţial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) şi care cuprinde note şi rapoarte ale faimoasei poliţii politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat şi după moartea scriitorului, fiind urmăriţi toţi cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc.

În comentariul ce însoţeşte publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” şi „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă şi mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliţie, care îi spiona orice mişcare, îi viola corespondenţa, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranţa statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în faţa tribunalului imparţial al istoriei, în vederea unei definitive şi drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935).

Judecata imparţială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, preşedin­tele asociaţiei „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoţindu‑le şi cu o minuţioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzaţiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicaţia trimestrială a asocia­ţiei „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 şi 7 din 1977). Apariţia lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziţiei de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”.

Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse şi reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violenţă în injurie care ne uimeşte astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărţuielilor, al persecuţiilor şi al spionajului poliţienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaştem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”.

Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franţa. Şi tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparaţia meritată a unei injustiţii care a dăinuit atâta amar de vreme![5]

★

Era de aşteptat ca startul bun, dat la noi în 1957, să‑şi fi continuat ritmul, valorificând integral opera lui Panait Istrati, revendicând‑o patrimoniului literaturii române. În plus, s‑ar fi ocazionat noilor generaţii să cunoască şi să preţuiască creaţia unui mare înaintaş, care a integrat sufletul şi peisajul românesc în literatura universală.

„Eu sunt şi ţin să fiu scriitor român, declara Panait Istrati în prefaţa la primul volum, scris direct în româneşte. Ţin la aceasta nu din cauză că mi s‑a contestat acest drept — el mi s‑a contestat de oameni care n‑au nici o cădere! — ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr‑un extraordinar hazard, izvorăşte din origine româ­nească, înainte de a fi «prozator francez contemporan», aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui „Rieder”, eu am fost prozator român înnăscut”.^[6]

Aceste aprecieri nu sunt doar o simplă dorinţă legitimă a scriitorului brăilean. Ele au fost confirmate şi de critici cu mare prestigiu ai culturii noastre (G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu), care l‑au considerat scriitor român, „posedând organic limba maternă, în expresivitatea ei neaoşe, pitorească”^[7], cu concluzia că „opera lui Panait Istrati întregeşte peisajul literaturii româneşti din ultimii douăzeci de ani, căci, dimpreună cu Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, autorul Chirei Chiralina alcătuieşte treimea cea de‑o fiinţă a celei mai unitare substanţe epice[8].)Inexplicabilă rămâne, în epocă, lapidara caracterizare — după noi, neîntemeiată — pe care o dă criticul G. Călinescu în Istoria literaturii române, unde îl califică drept „emigrant” literar, „ignorat de istoriile literare franceze”.^[9]

De aceeaşi părere par a fi şi autorii unor istorii literare contemporane, care îi ignoră apartenenţa la patrimoniul nostru cultural. Doar arareori câte un îndrăzneţ se încumetă a‑i consacra un capitol în cartea sa sau îl menţionează în notele de la subsolul paginilor. Considerăm că monografiile existente nu sunt edificatoare. În multe din paginile lor se află aprecieri care în loc să reconstituie realitatea aşa cum a fost, s‑o explice, să‑i deznegureze unele „umbre” create de defăimători, s‑a spus doar atât cât convenea autorului respectiv.^[10] Încă nu s‑a scris la noi şi nici aiurea studiul de proporţii sau monografia care — aşa cum spunea Joseh Kessel, undeva — „să ne conducă până în străfundurile povestirilor româneşti ale lui Panait Istrati, să le definească sur­sele, să ne înfăţişeze tonalitatea lor unică, să le reaşeze pe treapta prestigioasă ocupată în epocă, în literatura franceză şi a lumii — o exegeză unde biografia, climatul epocii, influenţa locurilor şi a mediu­lui să ajute şi să înlesnească cititorului închegarea unei imagini cât mai cuprinzătoare a vieţii şi operei acestui scriitor”.

Ori de câte ori se dezbate — la radio, la televiziune sau în presa literară — creaţia românească în „perspectivă universală”, lipseşte de regulă tocmai numele celui care a reprezentat‑o cu atâta strălucire. Nu e lipsită de învăţăminte, într‑un fel dureroase, concluzia pe care a tras‑o poetul Marin Sorescu, în urma participării la Colocviul internaţional de la Zagreb (1973), asupra literaturii mediteraneene. Cităm: „Trăgându‑şi substanţa din viaţa unui popor care s‑a dezvoltat în con­diţii deosebite faţă de istoria popoarelor occidentale, literatura noastră pare (şi este) nouă, inedită, în ochii lumii. Când un scriitor ca Panait Istrati ajunge să fie bine cunoscut, uimeşte prin forţa de evocare şi mai ales prin materialul extrem de dens şi de colorat al lumii evocate, ajungând să fie decretat «cel mai mare scriitor al zonei mediteraneene», cum am avut ocazia să constat la Colocviul internaţional de la Zagreb, consacrat acestei teme. Din păcate, nu acelaşi destin au avut romanele lui Sadoveanu ori Rebreanu, descoperirea lor în străinătate rămânând încă o problemă de viitor”.^[11]

Şi totuşi, Panait Istrati nu‑şi are realizată sau măcar începută ediţia Opere complete, aşa cum o au toţi scriitorii români reprezentativi dintre cele două războaie mondiale. Este drept că în 1966 s‑a iniţiat realizarea ediţiei bilingve Opere alese, care, potrivit precizărilor îngrijitorului ei (Al. Oprea), trebuia să repună creaţia scriitorului brăilean, „în totalitatea ei, la dispoziţia marelui public din ţara noastră”. În plus, ediţia bilingvă promitea să includă în seriile ei: publicistica, corespondenţa (cu scriitori români şi străini), primele schiţe (publicate în presa muncitorească), scrierile beletristice (apărute postum, sau rămase în manuscris), un dicţionar de personaje, un glosar cu expresiile şi cuvintele româneşti interpolate textului francez etc, — într‑un cuvânt, această ediţie bilingvă să fie şi o sursă exhaustivă pentru cercetarea literară, nu numai pentru cititor.^[12]

Ne aşteptam să regăsim în această ediţie toate versiunile sau adaptările în româneşte din operă, făcute de autor, mai ales că două dintre ele (Chira Chiralina şi Moş Anghel) — după propria‑i mărturisire — le considera re‑create în limba maternă, egale originalelor franţuzeşti!^[13]

Se ştie că Panait Istrati a luat hotărârea de a‑şi traduce singur opera, în urma apariţiei Chirei Chiralina (la editura „Adevărul”, în 1924), „tră­dată pe româneşte” de un traducător anonim.^[14] El a protestat public printr‑o scrisoare-prefaţă, apărută în deschiderea volumului Trecut şi viitor, arătând cu exemplificări concludente cum îi fusese masacrată povestirea. („Cum aş putea îngădui oare ca eroii mei care au trăit şi grăit româneşte, adevărat româneşte — ca moş Anghel, de pildă — să fie înfăţişaţi românilor vorbind o limbă caraghioasă şi tâmpă”?). Reproşuri a făcut Panait Istrati şi lui N. D. Cocea, care a tradus şi publicat Codin, în foiletonul „Faclei”, cu titlul Pe malurile Dunării.^[15]

În concluzie, tot ce a aşternut Panait Istrati pe hârtie, în româneşte (creaţie originală sau traducere), reprezintă moştenirea culturală pe care a lăsat‑o posterităţii, actul său de identitate ca scriitor român. Posteritatea are dreptul de‑a discuta şi aprecia acest legat, dar şi datoria de a‑l conserva şi transmite întocmai generaţiilor viitoare. Deoarece a murit înainte de a fi terminat traducerea întregii sale opere, este de la sine înţeles că această muncă a sa poate fi continuată de oricine se simte în stare s‑o facă, preferabil tot un scriitor. Însuşi Panait Istrati a prevăzut această situaţie, lăsând viitorilor săi traducători un model de felul cum se voia transpus în româneşte. Este vorba de Casa Thuringer, în a cărei „prefaţă” aprecia că o consideră „o largă adaptare, tot respectând textul francez”, în ciuda a numeroase dificultăţi ce i‑au dat de furcă pe parcurs: „Cred, totuşi, că, cu greu ar putea cineva să mă traducă mai bine decât am făcut‑o singur. În orice caz, dacă mi‑e scris să n‑am răgaz să mă redau eu însumi limbii materne, ar fi bine ca adaptarea de faţă să fie luată ca model”.^[16]

Cum au procedat alcătuitorii ediţiei bilingve?

Ei nu au dat notă de trecere lui Panait Istrati, nici la limba română, nici la cea franceză. În consecinţă, traducerile făcute de autor sunt declarate rebut (În acelaşi sac sunt aruncate şi povestirile scrise «direct în româneşte), sub pretext că „au fost făcute, chipurile, în mare grabă, cu destule impurităţi de stil (...) greşeli de limbă, unele vânate pe drum, altele uitate în pagini”.^[17] Suntem asiguraţi apoi că noua tra­ducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, că s‑ar impune prin „deplina fidelitate faţă de textul autorului, fără omisiuni sau ajustări”.^[18] Mărturisim că tocmai atari aprecieri şi asigurări ne‑au ademenit a face confruntări între traducerea lui Panait Istrati şi aceea a noului traducător. Să luăm, de exemplu, volumele 1 şi 2 ale ediţiei bilingve. Iată ce am constatat:

— A dispărut complet stilul şi atmosfera cunoscută. Cuvinte sau expresii care păstrau în traducerea autorului pitorescul şi plasticitatea în vorbire a ţăranului nostru, de pe Bărăgan sau dinspre bălţile Dunării, au fost înlocuite cu exprimări frecvente la periferia marilor oraşe şi uneori chiar greşite ca înţeles, faţă de textul original. Câteva exemple, noua traducere fiind reprodusă între paranteze: chisea cu tutun (taşca de tutun), clondirul cu rachiu (sticla cu rachiu), clisa (pământul), puişorule (puştiule), cătină (mărăcine), pocitanii (neisprăviţi), vrăjmaş (mardeiaş), crăpăturile dintre scânduri (căscăturile dintre scânduri), ardeau tainic (pâlpâiau încet), jefuiesc ca‑n codru (prea merg cu jecmăneala, dincolo de margini), făcu mâna streaşină ochilor (Îşi acoperi faţa cu mâinile), îi sări repede ţandăra (Îi sări repede muştarul), îşi înnodă mâinile sub cap (Îşi prinse braţele deasupra capului) etc.

— Numele unor cunoscute personaje au devenit: nea Anghel, nea Dumitru, moş Cosma, Costea Piele-Lungă...

— Abundă trivialităţile şi înjurăturile ca pe maidan, cu adausuri de cuvinte inexistente în textul autorului. Această „voluptate” stilistică transmite cititorului nu numai dezgust, dar şi impresia (falsă) că, aşa se exprima autorul.

Nu o dată Panait Istrati a evocat cu dragoste, cu recunoştinţă şi chiar căinţă, chipul şi viaţa de trudă a mamei sale. Într‑una din paginile de la începutul povestirii Stavru, sunt pomeniţi părinţii lui Adrian Zografi, care‑i însuşi povestitorul: „fils d'une amoureuse roumaine et. d'un aventurier cephalonite”. Istrati a tradus: „pui de vântură lume”, iar noul traducător: „pui de curvuliţă româncă şi de hăndrălău chefalonit”! Ce ar zice Panait Istrati, dac‑ar trăi, văzându‑şi mama batjocorită în văzul lumii, sub propria sa semnătură?! Tot în aceeaşi poves­tire, cuvântul „amoureuse” este tradus de Panait: „o drăgăstoasă”, iar în ediţia bilingvă: „o fată iubeaţă”... Câteva pagini mai departe, scrii­torul spune că Adrian „se avântase nebuneşte în mişcarea socialistă”. Noul traducător: „se băgase ca un zăpăcit”. În prefaţa la Chira, Panait Istrati reproduce cuvintele lui Romain Rolland, care‑l îndemna într‑o scrisoare să realizeze opera, mai esenţială, mai durabilă „ca d‑ta, care eşti pojghiţa ei”. (Que vous, dont vous etes la gousse). În noua traducere: „decât d‑ta care îi eşti păstaie”...

Afirmaţiei că noua traducere este făcută „cu mijloace literare mai complete”, îi alăturăm textele de mai jos, pentru ca din cele câteva exemple cititorul să‑şi poată da seama unde este adevărul:

Ne oprim aici cu exemplificările, deşi numărul lor este nemăsurat de mare.

Ne aşteptam ca în ediţia bilingvă să fie restituite măcar cele două povestiri (Chira Chiralina şi Moş Anghel), aşa cum autorul lor le‑a recreat în româneşte. Ar fi fost o mărturie în plus că Panait Istrati este recunoscut scriitor român, cărţile sale fundamentale putând sta alături de cele ale altor mari clasici ai noştri.

Apariţia ediţiei bilingve a reactualizat o discuţie mai veche în jurul rapacităţii lui Panait Istrati de a stăpâni limba franceză în procesul creaţiei literare. S-a invocat, cu acest prilej, că în condiţiile „cunoaş­terii sumare a limbii franceze, în care continua să se găsească Istrati”, scriitorii francezi care i‑au corectat sau revizuit manuscrisele înainte de‑a fi date la tipar, în realitate i‑ar fi „rescris total” cărţile.[19] Însuşindu‑şi această „versiune”, împrumutată din revista „Europe”, îngrijitorul ediţiei bilingve mărturiseşte în prefaţă greutăţile întâmpinate în stabilirea textelor originale, tipărite la Rieder: „...În lipsa textului iniţial (?!) nu se poate şti cu siguranţă dacă cutare sau cutare cuvânt, expresie sau întorsătură de frază aparţine lui Istrati sau corectorilor, care — să se reţină — nu erau redactori obişnuiţi de editură, ci scriitori francezi cu puternică personalitate”.[20]

Se pune, pe drept cuvânt, întrebarea: În ce anume a constat munca de „revizuire” sau de „corectare” a manuscriselor istratiene şi care sunt scriitorii francezi cu „puternică personalitate” care au efectuat această muncă?