Panait Istrati Dosar al vietii si al operei de Alexandru Oprea
Această nouă ediţie a monografiei – ma grăbesc s-o spun – nu reprezintă o simplă reproducere a textului tipărit în 1964, ci, propriu-zis, o altă carte. Ediţia primă îmi serveşte mai mult ca un punct de plecare ori ca un termen posibil al discuţiei, în raport cu care pot să măsor valoarea noilor documente descoperite, să precizez noi impresii şi judecăţi provenite în urma unor alte lecturi, ca şi a confruntării cu comentariile critice apărute în răstimp.
Noi documente? Nu mi-aş fi putut închipui că, după ce în monografie prelucrasem deja un material vast, mai pot ieşi la iveală alte şi alte surse de documente, de la noi şi din străinătate, într-un şir parcă fără capăt (astfel încât comparaţia cu basmele Şeherazadei, făcută odată, riscă să-şi piardă funcţia pur metaforică); materiale, fireşte, de o valoare diferită, dar unele, prin semnificaţiile implicate, obligând la o îmbogăţire a unghiului cercetării, la reconfirmarea şi, în anumite cazuri, la revizuirea aprecierilor. (Un exemplu: cele peste două sute de scrisori adresate de Panait Istrati lui Romain Rolland şi pe care doar în ultimii ani le-am putut cunoaşte ne permit nu numai să verificăm amănunte episodice de pe o arie foarte întinsă, dar şi să înaintăm
— Pe căi mai directe – în cunoaşterea seismelor lumii sale sufleteşti. Practic, dispunem de acel jurnal intim pe care n-am visat să-l obţinem vreodată, pe Istrati neinteresându-l asemenea îndeletniciri, trecute în categoria mofturilor de domnişoara.)
Dupa cum se ştie, reluarea problemei Panait Istrati în câmpul publicisticii europene de dupa cel de-al doilea război mondial a fost marcata de timiditate şi improvizaţie (daca putem menţiona, sub beneficiu de inventar, un număr de însemnări, rătăcite ici şi colo). În anii din urma, situaţia s-a schimbat însă în chip neaşteptat, chiar spectaculos. Nu numai pentru ca, în Franţa, au apărut primele cărţi despre Panait Istrati – studiul lui E. Ray- don: Panaât Istrati* Vagabond de génie (1968) şi monografia Panait Istrati. Un chardon déraciné de Monique Jutrin-Klener (1970) – sau că scriitori de o largă notorietate precum academicianul Joseph Kessel îi dedică prefeţe elogioase. Mai important decât toate mi se pare simplul fapt că despre scriitorul nostru a început să se scrie în chip constant şi firesc în cele mai diverse publicaţii (de la Le Monde la Les Nouvelles Littéraires1 şi de aici – pentru a sugera cât de larg este registrul revistelor incitate de „redescoperirea“ lui Panait Istrati
— La Le Nouveau Planète) 2. S-ar zice că, după ce se rătăcise pe cine ştie ce tărâmuri necunoscute, incurabilul vagabond reapare miraculos în empireul gloriilor literare. (O contribuţie hotărâtoare a avut-o evenimentul
1 Anul trecut, Les Nouvelles Littéraires, apärind sub noi auspicii, dar dorind să facă act de fidelitate faţa de trecutu-i publicistic, a republicat eseul lui Panait Istrati trimis, în 1933, de la Sanatoriul F ilare t: Témoignage sur la liberté. L’homme qui n’adhère a rien. Totodată, se putea citi un comentariu al lui André Laude care se întreba dacă nu cumva Parisul vădeşte apetituri „imperialisteft avind darul de a „aclimatiza“ „d3autres voix venant d’autres horizons, parfois farouches tels ceux qu’a connus Panait Istrati révélé dans Les Nouvelles Littéraires par Frédéric Lefèvre, arrivé en France depuis sa lointaine Roumanie“. Reconstituindu-se istoria debutulm său se emiteau astfel de consideraţii generale menite să formuleze o concluzie şi un verdict: „Vinconnu“ „va prendre la langue française à pleines mains, la brutaliser, lui insuffler une violence – mais aussi une douceur, une tendresse – enracinées là-bas dans les foubourgs miséreux de Braïla. Et la littérature française va s’enrichir de quelques livres que le temps ne saurait épuiser: Les chardons du Baragan, Kyra-Kyralina, Les Haïdouks.“ (Les Nouvelles Littéraires, numărul din 29 dec. 1975.)
2 Le Nouveau Planète, numărul din iunie 1969 (articolul: La vie tourmentée de Panait Istrati de Jean Le Marchand).
Transferării drepturilor de autor de la Presse Universitaire de ¥ rance – care şi din pricina profilului ei special, nepublicând, pe o durată de circa trei decenii, decât două sau trei cărţi, practic îl înmormintase ca scriitor pe Panait Istrati – la prestigioasa editură Gallimard, unde a fost reeditată întreaga-i operă, în condiţii grafice excepţionale.)
Sunt deschise, nici vorbă, în prezent, largi posibilităţi dezbaterii critice, ca şi dezvăluirii şi confruntării de mărturii şi documente.
Tot acest material nou acumulat aş fi putut să-l topesc în textul primei ediţii, reaşezând, modificând, lipind ş.a.în.d. – aşa cum se procedează, îndeobşte. Mi s-a părut însă că aş comite, cumva, o mistificare. Pe toată această durată au avut loc reevaluări fireşti în înţelegerea uneia sau alteia dintre probleme, legate de exegeza istratiană. Unele opinii nu mi s-au precizat din- tr-o dată, ci în stadii succesive, unele ipoteze au fost confirmate, altele nu, şi, în sfârşit, mai rămân încă destule aspecte sub semnul incertitudinii. Şi atunci, m-am gândit că ar fi bine (mai corect) să nu escamotez dificultăţile, ci să prezint, cu toată sinceritatea, întregul grafic al acestor învestigaţii şi mutaţii de optică, o hartă – în mişcare – a noilor insule, progresiv descoperite, din misteriosul arhipelag, niciodată cunoscut pe deplin, reprezentat de viaţa şi opera lui Panait Istrati.
La o distanţă de doisprezece ani, textul iniţial a reclamat, inevitabil, o recitire şi o filtrare, fie chiar şi numai sub raport strict stilistic. M-am străduit însă ca aceste operaţii să nu afecteze dezvoltarea dialectică a cercetării, astfel încât să se realizeze un continuu dialog cu alţii şi cu mine însumi {cu textul ediţiei din 1964), ceea ce în planul compoziţiei cărţii se soldează cu variate şi, desigur, abuziv de multe note de subsol.1 Dar
1 Folosind acest procedeu aiurea, am întâmpinat reticenţa unor colegi, care, chiar binevoitori fiind, s-au simţit obligaţi să-mi semnaleze ca m-am lăsat furat de „lungile caravane* ale notelor de subsol. Apreciind frumuseţea metaforei, îmi rămâne sa fac precizarea ca n-am fost nici furat, nici sedus ş.a.în.d., ci am apelat conştient la această formulă, care-mi permite să situez textul de bază într-un context mai dinamic, impunându-l unei continue con- nu consună oare mai bine o astfel de metodă obiectului în studiu – drumurile biografiei şi creaţiei lui Panait Istrati repreientând un material teribil de instabil, de fluid, schimbător până la sfidarea paradoxului sau, altfel spus, adevărate nisipuri mişcătoare? Destinul aventuros al acestui scriitor obligă, am impresia, la aventuri (şi avataruri) ale comentariului critic.
Fruntari şi pe multiple planuri sau, pentru a-mi trăda ambiţia până la capăt, dublindu-ly pe alocuriy cu însuşi jurnalul învestigaţiei critice.
CAZUL PANAIT ISTRATI
Panait Istrati a avut un destin neobişnuit, chiar paradoxal. Fiul unei spălătorese dintr-un port dunărean, vagabondul cu nenumărate meserii la activul său (zugrav, fotograf ambulant, purtător de reclame, ziarist, servitor, mecanic, hamal etc.), împins de vicisitudinile vieţii la o tentativă de sinucidere, ajunge, după vârsta de patruzeci de ani, „prozator francez“, tradus în peste 25 de ţări şi elogiat în termeni înflăcăraţi de Romain Rolland, sau, dintre critici, de Georg Brandes.1 Cărţile sale, scrise în secolul al XX-lea, amintesc comentatorilor de poveştile din O mie şi una de nopţi sau de Odiseea.
Împrejurările au aşezat figura lui Panait Istrati sub semnul miracolului, al aventurii şi, totodată, al poeziei. Se părea că nu se poate scrie despre Panait Istrati fără a se evoca azurul, Orientul, neliniştea marilor plecări, misterul depărtărilor etc. A devenit şi muza unor poeţi mediocri de la noi 2,
1 „Eu recunosc – mărturisea Brandes, Într-un articol din Social-de- mokraten, numărul din 2-4 iunie 1926 – că Panait Istrati este de mai multă vreme, dintre povestitorii europeni, favoritul meu.a
2 La data când făceam afirmaţia, nu cunoşteam toate poeziile închinate acestui… prozator. Astfel se explică generalizarea aspră şi, nici vorbă, nedreaptă, deoarece între cei care se lăsaseră seduşi de destinul fascinant al lui Panait Istrati figurau şi poeţi de o reală valoare. Este, în primul And, cazul lui Mihu Dragomir (bineînţeles, şi în numele unei obârşii comune, brăilene). În placheta Edgar Allan Poe, scoasă în cadrul colecţiei „Adonis* (1940), găsim versuri de un farmec ingenuu (explicabil dacă ţinem seama de vârsta adolescentină a autorului) prin care autorul Chirei Chiralina este celebrat între sorii pământului romanesc. Poetul american era invitat să-i cunoască pe Creangă, pe Eminescu şi pe Istrati, colegii lui de drept în după cum îl întâlnim ca erou literar în romanul Toda-Raba, al ilustrului scriitor grec Nikos Kazantzakis.
Dar paralel cu aceste exerciţii poetizante, Panait Istrati şi-a atras antipatiile cele mai vehemente. Putem să afirmăm că este de-a dreptul straniu cazul acestui scriitor, îmbrăţişat cu fervoare, până la idolatrizare şi, în acelaşi timp, urât cu atâta înverşunare. (Cunoscuta publicaţie Cuvântul liber semnala la patru ani de la moartea lui Istrati că el concurează în a fi „figura cea mai atacată” nu numai din literatură, dar şi din viaţa politică a vechii Românii.)
Prin structura fiinţei sale un pasionat, trăind totdeauna în chip absolut fiecare nouă aventură a existenţei sale, Istrati a provocat, de-a lungul anilor, caracterizări derutante, imposibil de conciliat. Când un „Gorki balcanic” (titulatură dată de Romain Rolland), sau un scriitor al proletariatului, când „haiduc al Siguranţei”, cum l-a numit Henri Barbusse, sau, şi mai brutal, cu epitetul dat de Francisc Jourdain: „câine de pază al regalo-fasciştilor din România”.
Activist sindical în tinereţe, mai apoi autor de cărţi interzise şi confiscate de autorităţile poliţieneşti din România 1 ca reprezentând o literatură subversivă, iar în ultimii ani, regatul boemiei şi al poeziei: „Trebuia să vii vara, când Dunărea clipoceşte ciudat, / pe şoseaua Baldovineştilor, la celălalt, Istrati / sau să priveşti filtrarea soarelui prin arbori, ca prin gratii, / în pădurea sinucigaşilor din Lacu-Sărat..“
într-o scrisoare, N. Vrânceanu, din Mediaş, fost coleg de gazetărie cu Mihu Dragomir, mă informa că tot în colecţia „Adonis“, în 1933, apăruse şi o remarcabilă poezie intitulată: Neranţula. Dealtfel, revista brăileană Flamura, din aceşti ani, este plină de astfel de omagii lirice semnate de Mihu Dragomir (sub numele iniţial sau sub diverse pseudonime).
Să-l amintim apoi pe Cristian Sârbu (de astă dată, se revendică descendenţa comună bărăgăneană şi „proletară“). Într-o frumoasă poezie, inclusă şi în volumul de versuri alese, el provoca un dialog al brazilor şi al vântului, care clamau: „Dormi, Panait Istrati / / îmbarcaţi pe locomotivele istoriei, / plecate-n zadar la drum, / Idealiştii vagabonzi ai lumii / Te vor căta de-acum / Cu inima-n mână, / Ca să le-o speli de bubă şi ţărână, / Şi raza ta va creşte-n fiecare / grădini de zări albastre, grădini de meri în floare…”
Nu este însă mai puţin adevărat că mitul lui Panait Istrati a generat şi o sumedenie de versuri proaste, publicate de autori obscuri în reviste tot atât de obscure (ca acestea apărute în Hotar – la moartea scriitorului: „Ca şi floarea moartă înainte de vreme, / Aşişderea, acesta de timpuriu s-a dus“).
1 Este, bunăoară, cazul Domniţei din Snagov (vezi, Galaţii noi din 19 septembrie 1926, nota: Roman confiscat).
Un ins care ar fi fost cumpărat de burghezie, un fascist şi un antisemit. Şi, cu toate acestea, în timpul ocupaţiei naziste, în Franţa, opera lui Panait Istrati avea să fie pusă la index şi arsă laolaltă cu cea a marilor scriitori democraţi şi revoluţionari. 1
O asemenea stare de lucruri era firesc să favorizeze exagerările, interpretările părtinitoare şi chiar legendele cele mai prăpăstioase. 2 Ceea ce nu izbuteau să facă detractorii reuşea uneori furia celor care-l idolatrizau. (Au fost scrise articole în care, pe^ un ton evlavios, Istrati era comparat cu Iisus Hristos!) Să mai observăm că forţa acaparatoare a povestirilor istratiene te face adesea să iei drept fapt real ceea ce poate fi doar produsul invenţiei romaneşti sau chiar numai al proiectării în lumina evanescentă a poeziei.
Punând cap la cap toate acestea, vom înţelege de ce un cercetător scrupulos, în faţa biografiei lui Panait Istrati, este cuprins de o suspiciune endemică; urmărindu-i destinul, are mereu sentimentul că merge pe un teren nesigur, în care la fiecare pas trebuie să facă apel la fapte verificate şi răzveri- ficate, fiecare document cerându-se a fi cunoscut nemijlocit, din surse directe şi confruntate cu altele.
Nici opera nu se prezintă cu aspecte mai puţin controversate, cu mai puţine enigme. Cum se explică apariţia în secolul nostru a unui astfel de povestitor de natură populară? În ce constau valenţele moderne ale artei acestui scriitor de atâtea ori comparat cu aezii homerici? Se datoreşte succesul operei istratiene unor raţiuni de conjunctură favorabilă, sau unor valori intrinseci care-i asigură durabilitatea în scurgerea timpului? Iată doar câteva întrebări care stimulează altele, întrucât există părţi însemnate ale activităţii sale de creaţie care n-au fost încă luate în consideraţie pentru compunerea unui profil literar real.
Să recunoaştem că Panait Istrati, ani de zile, a constituit mai mult motiv de elogiu sau de osândă, decât propriu-zis obiect de analiză. Este adevărat, personalităţi literare prestigioase din diverse ţări au emis, cu diferite ocazii, observaţii
1 Apud UHumanité, 12 martie 1960.
2 Preuves (numărul 6> din iunie 1964) menţionează versiunea absurdă, în circulaţie aiurea, conform căreia Istrati n-ar fi murit decât în… 1940, în care timp ar fi activat, sub un nume fals, în serviciul poliţiei secrete!
Pătrunzătoare, de mare importanţă pentru orientarea muncii unui cercetător. Aprecierile privesc însă aspecte limitate ale operei, o creaţie sau alta, înscriindu-se în aria unor impresii de moment. A lipsit oricum efortul aplicat şi sistematic al studiilor de specialitate.
S-a răzbunat aici situaţia de excepţie a lui Panait Istrati. Căci între aspectele menite să sporească impresia de neobişnuit de care beneficiază biografia, nu trebuie uitat şi acesta: el creează într-o limbă străină o operă inspirată exclusiv de realităţile şi tradiţiile din ţara de origină. Unele istorii literare franceze îl menţionează, în chip mult prea succint (poate şi pentru că înţeleg că Istrati reprezintă un fenomen alături de drumurile obişnuite ale culturii lor naţionale). În schimb, istoriile literare româneşti din epocă nu-şi asumă sarcina elucidării cazului său, trecându-l simplu în categoria „scriitori români de limbă străină”.
Putem menţiona, totuşi, câteva lucrări meritorii dedicate special figurii lui Panait Istrati1, care au, de regulă, un caracter memorialistic. Este cazul cărţii Elenei Samios (viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis): La verdadera tragedia de Panait Istrati (Santiago de Chile, 1938) sau al aceleia a unui gazetar evreu, originar din România, Isac Horovitz: Tag und Nacht mit Panait Istrati. (Days and Nights with Panait Istrati), New York, 1940.
Ceea ce se cerea însă era studiul de sinteză critică, monografia care să fixeze omul şi opera într-o viziune cuprinzătoare. 2
1 Destinul lui Panait Istrati a captat şi interesul unei eminente personalităţi politice, cum e Amir Abbas Hoveida, actualul prim-ministru al Iranului, care i-a închinat (în perioada interbelică) o teză de doctorat.
2 În 1968y a apărut studiul lui Edouard Raydon: Panait Istrati. Vagabond de génie (Edition Municipale).
Merită apreciat curajul (aproape disperat) cu care acest admirator al lui Panait Istrati, lipsit de. Posibilitatea de a se informa direct de la surse (necunoscând România şi cercetările de aici), folosind ca primordiale izvoare documentare amintirile fostului prieten al scriitorului, George Ionescu, şi lucrările lui Ion Căpăţână (ambii de origine românăJ, a realizat prima evocare biografică din Franţa, dedicată „Vagabondului genial“.
Din păcate, studiul suferă sub aspectul unei viziuni insuficient critice, de unde un şir de naivităţi şi inadvertenţe şocante. Autorul comite eroarea de a conferi povestirilor istratiene valoarea unor documente autobiografice. (A se vedea, în acest sens, articolul meu Redescoperirea lui Panait Istrati, din Secolul XX, nr. 1, 1970.)
Iar dacă o asemenea primă încercare se consemnează în România, este aceasta o dovadă în plus a legăturilor afective care n-au încetat niciodată să existe între autorul Chirei Chir alina şi locurile sale natale.1
Au trecut câteva decenii de la moartea lui Panait Istrati. Timpul scurs va fi contribuit la potolirea patimilor, la „sedimentarea“ unor aspecte îndelung tulburi, exacerbate de diverse momente de conjunctură. Dispunem, aşadar, de distanţa necesară pentru a-i putea contempla destinul cu un ochi calm, în spiritul celei mai drepte obiectivităţi.
A sosit de mult ceasul să fie clasat dosarul acestui „caz”, delimitându-se existenţa reală de cea fictivă, punându-se capăt diferitelor legende, ca şi unor nedrepte acuze care-l urmăresc pe Panait Istrati cu o înverşunare de neînţeles. 2
Condiţiile speciale legate de cercetarea destinului acestui scriitor ne-au impus şi o metodă de lucru adecvată, solicitând deshumarea de documente, învestigaţii în presa timpului (română şi străină), ca şi în diverse arhive particulare sau
Nu putem însă să nu folosim accst prilej pentru a omagia activitatea dusa, cu o rara abnegaţie, de Edouard Ray don, întru perpetuarea amintirii scriitorului nostru în Franţa. Lui i se datoreşte înfiinţarea asociaţiei pariziene MAmis de Panait Istrati", ca şi editarea buletinului acestei asociaţii, în 1970, editura Maspero a tipărit teza de doctorat a unei belgience, Monique Jutrin-Klener: Panaât Istrati. Un chardon déraciné.
Folosind din abundenţă cercetările întreprinse în România (chiar şi fără a face totdeauna menţiunile de rigoare), această carte se prezintă ca lucrarea cea mai bine informată apărută până acum în străinătate. Ceea ce i-am putea reproşa ar fi o viziune prea didacticistă în analiza povestirilor istratiene – preocupare esenţială a autoarei –, ca şi anumite prejudecăţi ideologice care o împiedică să înţeleagă, în toată complexitatea sa, destinul tragic al lui Panait Istrati.
1 Monografia mea a apărut în 1964 (Editura pentru literatură). O versiune a ei pentru uzul cititorilor străini am publicat-o în limba franceză, în 1973: Panaât Istrati. Un chevalier errant moderne (Editura E mines cu).
În 1975, Editura Cartea românească a tipărit volumul Panait Istrati de Gabriela-Maria Pintea. Deşi reprezintă o lucrare de doctorat, volumul poate fi apreciat pentru calităţile-i eseistice. În privinţa concluziilor, ca şi a unor aprecieri de fond, după cum se va vedea, mă situez pe o altă poziţie.
2 Acuzaţia (prin nimic întemeiată) de aderare la fascism o găsim repetată şi într-o scrisoare reprodusă de Figaro Littéraire, în anul de graţie 1969 (numărul din 27 ianuarie).
De stat. O muncă dificilă, de ani de zile, şi care, în lipsa unor indicaţii fundamentale, deseori ne dădea senzaţia unor aruncări în gol.
Iar dacă i-am făcut cât de cât faţă, e pentru că am beneficiat nu numai de concursul familiei scriitorului, dar şi al numeroşilor prieteni şi admiratori ai lui Panait Istrati din ţară şi de peste hotare.
Refuzând principial caracterul apologetic, cartea de faţă nu se sfieşte ca adesea în locul tonului narativ să folosească unul dialectic, de discuţie, verificând minuţios autenticitatea informaţiilor şi, când e cazul, aventurându-se pe căile (totdeauna abrupte) ale polemicii1. Am intercalat în text – iar
1 Un cuvânt menit să justifice structura cărţii. Unii au opinat că s-ar fi cuvenit să fi analizat viaţa şi opera scriitorului în compartimente separate. Mărturisesc că nu înţeleg de ce ar ţi trebuit să procedez aşa, şi nu altfel. Să existe cumva – şi noi n-am aflat până acum – o schemă sacrosântă a monografiei care se aplică obligatoriu oricărui scriitor, indiferent de particularităţile destinului respectiv? Îmi vin în minte cele notate de Ion Biberi atunci când s-a apucat să redacteze interesantul său volum: Lev Tolstoi – omul şi opera (1947): „Alăturarea în compartimente separate a vieţii autorului şi a analizei operei, aşa cum au procedat cea mai mare parte a autorilor de monografii critice, nu poate conduce la o înţelegere centrală a procesului creaţiei“. Drept care, sub imperiul specificităţii subiectului abordat, criticul alege o altă cale: „A urmări înfiriparea unei opere, punând-o în legătură cu viaţa lăuntrică a scriitorului, cu evenimentele sale biografice sau cu datele concrete pe care i le-a oferit observaţia realităţii înconjurătoare, mai ales familiale, înseamnă a lega opera de creator, a o înţelege în izvoarele sale vii şi în plămădirea ei treptată. Critica genetică ne apare ca o obligaţie esenţială a cercetătorului literar.”
în ce ne priveşte, nu ridicăm la rang de principiu absolut prerogativele criticii genetice, ci doar apărăm dreptul lor la existenţă, în activitatea cercetătorului, mai ales atunci când concordă cu tema în dezbatere, aşa cum e cazul aici. Căci, la Panait Istrati, între biografie şi operă există multiple corespondenţe, inter determinări în forme neaşteptat de directe. La unii scriitori, opera constituie posibilitatea unor travestiri sau o formă de exteriorizare a unor refulări. Istrati ignoră însă asemenea subtilităţi, la el comunicarea cu creaţia se face în chip rectiliniu şi total. Povestirile – nici vorbă, cu complicaţiile impuse de legile specifice ale scrisului – îi prelungesc, s-ar zice, aventurile existenţei, sau inaugurează un alt tip de aventuri care le îmbogăţesc pe cele existente. Seismele sufleteşti ale autorului îşi transmit adesea nemijlocit vibraţia în operă (provo- când părăsirea unor proiecte, îmbrăţişarea altora ş a.în.d.). Raportul este şi invers, biografia capătă înţelesuri noi în lumina creaţiei, ba, în chip surprinzător, se lasă influenţată de aceasta (către sfârşit, Istrati ajunge să imite destinul unora dintre eroii săi).
Nu în addenda –, din abundenţă, documente şi referiri isto- rico-literare, chiar cu riscul ca astfel lectura cărţii să fie mai greoaie, căci scopul nostru fundamental este acela de a aduna şi cerne bogatul şi complicatul material care se referă la viaţa şi opera lui Panait Istrati, sau, aşa cum am spus, de a alcătui un „dosar” cu toate datele „cazului”.
. POUR AVOIR AIMÉ LA TERRE
Atracţia către poetizare şi senzaţional a îmbrăcat formele cele mai evidente în relatarea începuturilor biografice ale autorului Chirei Chiralina. Faptul că era fiul nelegitim al unui negustor grec care se ocupase cu contrabanda a făcut să se fabuleze excesiv pe tema gustului înnăscut către aventură, a instinctului migrator predestinat.1
Cât priveşte rudele dinspre mamă, literaturismul putea să se desfăşoare în voie, dată fiind existenţa literară a unchilor săi Anghel şi Dumitru. Dealtfel, vrând să reconstituie viaţa lui Panait Istrati, unii biografi s-au mulţumit să reproducă simplu faptele înfăţişate în povestiri. Trebuie adăugat că însuşi scriitorul, prin unele mărturisiri, contribuie la estomparea conturului existenţei sale adevărate, astfel încât planul vieţii reale se întrepătrunde cu cel al realităţii transfigurate în chip poetic. (Bunăoară, într-o scrisoare către N. Iorga, în- cântat de faptul că povestirile sale pitoreşti, cu un intens parfum exotic, conţin elemente autobiografice, ajunge să declare că până şi Chira Chiralina – eroina baladei populare –, prin nu ştim ce curioase fire genealogice, ar fi aparţinut neamului său.)
1 Un portret publicat în Le Mois – Synthèse de l’activité mondiale (1 aprilie 1935) emite această observaţie: „Având un tată contrabandist, ştiind de mic că plinea pe care o mânca era câştigată prin fraudă (! f), asta nu-i va crea un spirit prea puţin apt pentru supunere în faţa legilor
Pentru a nu lipsi nimic din ceea ce poate să mărească impresia de extraordinar, adăugăm amănuntul că biografii zeloşi ar fi putut să încingă dispute academice şi asupra exactităţii zilei sale de naştere, ba până şi asupra transcrierii reale a numelui său de familie. Într-adevăr, deşi se născuse într-o perioadă când civilizaţia progresase cel puţin pe^ latura birocraţiei arhivistice, Panait Istrati dovedeşte destulă nesiguranţă, şi în repetate rânduri, faţă de data exactă a venirii lui pe lume. (într-o scrisoare trimisă prietenului său N. Constanti- nescu, la 5 iunie 1924, cerând o copie după un act oficial, dă următoarea informaţie: „… sunt născut la Brăila, în anul 1884, luna august, ziua 11 sau 12“.) Din fericire, dispunem de certificatul său de naştere, înregistrat la Primăria Brăila în anul 1884, luna august, ziua 11.1
în ceea ce priveşte numele, cine a cercetat cu suficientă atenţie debutul gazetăresc al scriitorului ştie că unele articole sunt semnate Istrati, altele Istrate. Explicaţia e simplă^ debutantul pe tărâmul publicisticii modifică ultima vocală (probabil din motive de sonoritate). Numele real de familie e Istrate. 2
Acestea fiind amintite, putem trece la examinarea datelor principale ale biografiei sale.
Despre tatăl nelegitim al lui Panait, informaţiile de care dispunem sunt, cu adevărat, întristător de puţine. Se ştie doar că era un negustor grec, pe nume Valsamos, care se ocupa şi cu contrabanda, îndeosebi de tutun turcesc. (Brăila era pe atunci „raia“. Mărfurile erau trecute clandestin din Brăila în celelalte regiuni ale ţării.) 3 Valsamos s-a folosit în afacerile
1 Atenţie, e vorba de vechiul stil, al calendarului Iulian. În excursul autobiografic trimis lui Romain Rolland la 22 martie 1923 (sursă documentară a prefeţei din Europe), Istrati precizează: „M-am născut la Brăila, 24 august (11, pe vechiul stil, 1884) “. În cronica publicată la versiunea franceză a acestei monografii (România literară, nr. 22, 31 mai 1973), Şerban Cioculescu corectează această notă a lui Panait Istrati, după cum urmează: „în calendarul gregorian, în secolul trecut, se adăugau 12 zile, pentru corespondenţa cu cel iulian, iar nu 13, ca în secolul nostru (deci Istrati s-a născut la 12124/, iar nu la 11/241 august 1884…) “. Ergo: 11/23 august.
2 La Arhivele Statului din Brăila există actul de naştere al mamei scriitorului, din care aflăm că numele tatălui Joiţei era Stoica Istrate (Dosarul nr. 38, pe anul 1855, din satul Cazasu).
3 în cronica citată, cu cunoscuta-i acribie, Şerban Cioculescu, sesizează confuzia de datare istorică pe care o conţine formularea mea, sale de unii ţărani din satele învecinate Brăilei, între care şi Stoica Istrate, bunicul scriitorului. Astfel ar fi cunoscut-o pe Joiţa, cu care a trăit apoi, nelegitim, un număr de ani. Lă- sând-o pe Joiţa cu copilul mic, Valsamos s-a reîntors în Grecia, unde în scurtă vreme se pare că a murit.1
Care e mediul din care provenea tatăl lui Panait? Care e biografia lui Valsamos? Acestor întrebări nu le putem da un răspuns complet. În 1927, sosind în Grecia, împreună cu prietenul său Nikos Kazantzakis, Istrati, după cum mărturisea în suita de reportaje din Le Monde (9 iunie 1928), Notes et reportages d’nn vagabond du monde, ar fi avut această dorinţă: „… să cunosc Cefalonia şi să merg la Fara- data, locurile tatălui meu, să mă documentez asupra originii mele paterne, despre care nu ştiu nimic”. Dar Istrati, datorită atitudinii sale politice, a fost repede expulzat, iar altă dată nu a mai revenit pe-acolo, ceea ce face ca asupra acestui punct din biografie să plutească pentru totdeauna misterul. 2
avertizându-mă: „Amicului Al. Oprea, pe care-l felicit pentru textul românesc de bază, îi atrag atenţia că tatăl lui Panait făcea contrabandă în Brăila, oraş românesc liber, care nu mai era raia (pag. 15) de mult, după pacea de la Adrianopol (1829). Contrabanda se făcea însă şi pe teritoriul ţării libere, frustrând statul de taxele vamale
1 D. Raydon foloseşte altă versiune:» Une nuit où, avec deux camarades il attend sur la cote, à une vingtaine de kilomètres de Braïla un chargement de tabac, les gardes-cotes surprennent le petit groupe. Des coups de fusil claquent et deux contrebandiers tombent.“ Unul dintre ei – cel ucis – ar fi fost Valsamos. Nu ştiu ce surse documentare va fi folosit biograful francez pentru compunerea acestei scene desprinsă parcă din cadrele unei povestiri romantice. Ne e teamă că la mijloc e vorba de o confuzie. În scrisoarea către Nicolae Iorga, Panait Istrati, referindu-se la interferenţele existente între opera beletristică şi biografie, evocă o întâmplare cu împuşcături din timpul contrabandei tatălui său, dar victima era altcineva: „un bunic Istrati, român neaoş, să nu vă fie cu supărare, d-le Iorga, tatăl mamei mele“, şi care fusese „împuşcat de poteraşi în spate, într-o fugă dramatică cù contrabanda tatălui meu – grecoteiul cefalonit“.
2 Cu câtă forţă – de-a dreptul de ordinul predestinării – a fost ataşat destinul lui Panait Istrati aspectelor enigmatice! Am consemnat, în Manuscriptum (nr. 1 [6], ianuarie 1972), faptul senzaţional că varianta biografică în care a crezut o viaţă întreagă Istrati – şi o dată cu el toţi biografii săi – nu pare exactă, fiind mai mult menită să împingă în imperiul poeziei, dacă nu al mitului naşterea scriitorului (aşa cum se întâmplă cu toţi cei sortiţi unui destin de excepţie), mascându-se o realitate mai obişnuită, dar poate mai dramatică.
Referitor la familia Joiţei Istrati, informaţiile sunt destul de bogate, provenind din diverse surse. Problema care se pune este aceea a unei cerneri, cu delimitările de rigoare.
Tatăl său, Valsamos, se pare că n-ar fi părăsit niciodată România, ci numai Brăila, stabilindu-se la Buzău, unde s-ar fi căsătorit (legal) şi ar fi avut un copil.
Nu ar fi murit pe când Panait era mic şi nici – cum scrie un biograf – pe vaporul care-l apropia de iubita lui Cefalonie natală, ci mult mai târziu, după primul război mondial, într-o căsuţă de la marginea Bucureştilor…
Aceste informaţii mi le-a comunicat Memache Valsamos-Tănăsescu („fratele vitreg* al lui Istrati), care, între timp, s-a înarmat cu^ toate actele doveditoare şi le-a expus în numărul 4(21J 1974 al Manuscriptum- ului.
Aşadar, Gherasim Valsamos s-a născut în 1862, satul Faraclata, plasa Cranin, judeţul Cefalonia din Grecia. Profilul schiţat este cel al unui „condotier* sau, mai bine zis, al unui palicar focos care, de foarte tânăr, încearcă să-şi facă norocul pe meleagurile României, manevrând, în tot felul de afaceri, banii împrumutaţi de la un mare afacerist şi potentat politic grec. Un an secetos – dar, probabil, fi speculaţii nefericite – // în situaţia unui falit. Urmărit judiciar în patrie, rămâne definitiv pe aceste locuri, trăind din variate expediente – contrabanda numărân- üfo-se pe primul plan. O trecere de la o ocupaţie la alta, încurajată şi de fratele său sosit la rândul luiy la Brăila – şi care era, yânchiriator de naveu.
Emoţionant – şi de ce să n-o spunem –, de necrezut e faptul că drumurile sale se vor fi încrucişat cu cele ale fiului nelegitim, Panait. Căci Valsamos continuă să trăiască un timp în Brăila – la 31 octombrie 1907y locuia pe strada Sfânta Maria, atunci recunoscându-l drept fiu pe Memache y rod al unei convieţuiri (tot nelegitime) cu Irina-Amalia. Este drept că, ocupându-se cu arendarea de suprafeţe agricole peregrinează continuu în localităţile din jur. Memache povesteşte (destul de imprecis) că şi atunci când s-a mutat lângă Galaţi „Gherasim mergea deseori la Brăila, sub diferite pretexte, ceea ce provoca, la întoarcere, discuţii aprinse cu Irina-Amalia, care-i reproşa că a reluat legăturile cu Joiţa în 1912, se stabileşte (temporar) la Buzău, unde dă o formă legală convieţuirii cu Irina-Amalia (mai tânără ca el cu 20 de ani). În anii următori, neşansa urmărindu-l, se reîntoarce la Brăila, lucrândântre altele, ca „epistat", pontator la descărcarea vapoarelor şi a vagoanelor, în- scriinau-se chiar în sindicatul muncitorilor portuari – acel sindicat în care Panait Istrati era o figură cunoscută, contând ca unul dintre primii secretari!
Cum va fi reuşit Valsamos, în asemenea condiţii, să păstreze atât de bine taina? Cum de nu a ajuns la urechile lui Panait nimic – nici atunci, nici altădată – de la rude sau cunoscuţii din mahala? Lucrurile par cu atât mai stranii, cu cât, în certificatul de naştere al lui Panait este trecut drept martor şi un „Gheorghe Valsamis, de ani treizeci şi nouă, profesia precupeţ, domiciliat într-o casă cu muma copilului“. Neconcor- danţele între nume indică o altă persoană sau e o simplă eroare de în Moş Anghel se afirmă că părinţii Joiţei ar fi fost „ţărani iobagi pe pământul boieresc“. Alte mărturii directe ale autorului ne previn că ţăranii din Baldovineşti, aflându-se în imediata apropiere de Brăila, important port fluvial, se pot bucura de o relativ mai mare independenţă în raport cu cei din alte sate. Mai de mult, se încurcau în spectaculoase şi uneori dramatice afaceri cu contrabandiştii. În timpuri mai noi, moderne, se vor emancipa, în forme adecvate, comerciali- zându-şi produsele pe piaţa oraşului.
Putem să credem însă ceea ce se desprinde din Moş Anghel, şi^ anume că familia lui Stoica Istrate era de condiţie modestă. Aşa se face că la moartea tatălui lor, Joiţa şi Antonica sunt „luate“, în condiţii neprecizate legal, de doi negustori greci, iar Anghel, în vârstă de nouă ani, pleacă la Galaţi, ca băiat de prăvălie. Rămâne în casa părintească, îngrijind de mamă-sa, numai Dumitru. (La aceşti copii ai lui Stoica şi ai Nedelei Istrate trebuie să adăugăm şi un altul, Ştefanache, despre care Panait Istrati spune într-o scrisoare copist f (Se pare că e vorba de o altă persoană, deoarece Valsamos, conform actelor, avea pe-atunci 22 de ani.)
Oricum, nu putem să nu rămânem stupefiaţi: în 1927, când Istrati caută cu înfrigurare să reînvie amintirile tatălui, făcând învestigaţii în Grecia, acesta se afla „bine merci” în Bucureşti. Va muri în 1929, când fiul său era în culmea gloriei, numele aflându-i-se în atenţia lumii întregi! Sau coincidenţele de nume şi de împrejurări biografice ne joacă o festă f* Să nu uităm că varianta expusă de Istrati – şi care era varianta susţinută de mama lui – nu se bizuie pe niciun document şi chiar el a încercat să înlăture misterul (fără succes).
În scrisoarea trimisă lui Romain Rolland, la 22 martie 1923, încer- când să transcrie cele mai vechi amintiri pe care le deţinea din perioada copilăriei, developează aceste secvenţe autobiografice: „… aveam şase ani. Un bărbat, înalt şi puternic, apărea în casa noastră. Nu era frumos, fiind ciupit de vărsat, dar bine îmbrăcat şi foarte bun. El mă ia cu trăsura şi mă îmbracă din cap până-n picioare şi cheltuie enorm cu noi, oferindu-ne foarte scumpe lucruri de mâncat şi de băut. Cintă şi o face să cânte şi pe mama. Sunt veseli amândoi. Ne plimbăm la Galaţi cu vaporul şi asta mă delectează până la leşin. Ne fotografiem, el stând pe scaun, mama în picioare, încremenită; eu, cu un deget într-o carte, în genunchi pe un taburet şi cu ceafa ţeapănă. Sunt cât se poate de mulţumit, dar câteva luni apoi, văd că mama plânge adesea şi bărbatul ţipă la ea. În fine, o aud pe mama spunându-i: «Eşti căsătorit, mergi la nevastă-ta».*
Să fie vorba de vreuna din reapariţiile lui Valsamos? Sau este evocată o prietenie temporară a Joiţei – părăsită de bărbat la o vârstă când se afla în deplinătatea atributelor ei fizice atrăgătoare?
Că „şi-a lăsat oasele la Plevna“, ceea ce explică faptul că nu păstrează despre el nicio amintire.)1
1 Relatările mele privind familia mamei sunt totuşi sumare. Pentru a le completa, mă servesc de un instructiv studiu care mi-a fost pus la dispoziţie, după apariţia monografiei, de Jordan I. Tacu, „fost învăţător şi publicist” (cum singur se recomandă), rodul mai multor ani de documentare, între altele, în problema „neamului din care se trage Panait Istrati
Ipoteza este aceasta: strămoşii dinspre mama s-ar trage din ciobanii transilvăneni statorniciţi pe malurile Dunării în cadrul transhumanţei: „Locuitorii ardeleni, transhumanţi vreme de veacuri, veneau aici la iernatul vitelor, cu târhatul pe măgăruş, cu fluierul la brâu şi mâncarea-n desagi, erau singuri şi foarte puţini cu nevestele lor. Erau cei mai mulţi slugi mocăneşti, nu stăpâni ori antreprenori de târle, cum trebuie să fi fost acel sas, Baldovin, ce a întemeiat târla dé la Baldovineşti, care n-are nimic cu acel sat nemţesc (sublinierile îi aparţin lui J.I.T., n.n.) ce-a existat şi până la 1916, la vest de Baldovineştii actuali, datorit unor refugiaţi religioşi germani…”
În sprijinul afirmaţiilor de mai sus, sunt citate monografii şi catagrafii ale timpului. „Ştefan Istrati (eroare: Stoica Istrate, n.n.) s-a însurat în 1854 în comuna Cazasu, fiind venit aici din altă localitate, fiindcă neamul Istrate, în statistica din 1828, păstrată în Arhivele Statului Bucureşti şi tipărită de prof. M. Popescu, în 1933, nu figurează nici în corn. Cazasu, nici în acest sat şi nici la Baldovineşti.“
Numele Istrate figurează la 1828 în comuna Osmanu. Iată ce arată catagrafia lui I. Slătineanu (rezumatul este al lui J.I.T.): „Acest sat se afla în plasa Vădeni, la sud de oraşul Brăila, 24 km, şi avea următorii locuitori: 6 fruntaşi cu 36 boi, 22 vaci, 15 cai şi 150 oi, aparţinând numai la trei locuitori, 13 mijlocaşi, cu 46 boi, 41 vaci şi 220 oi. Codaşi: 31, cu 87 boi, 65 vaci, 15 cai şi 177 oi. În fruntea codaşilor aflăm neamul Istrati, cu porecla Doxă: Istrate Doxă (se observă cum J.I.T. Transcrie când Istrate, când Istrati, n.n.), Gheorghiţă Istrati şi Ion Istrati, toţi trei aveau 6 boi, 9 vaci, 6 cai şi 45 oi… Unul dintre cei doi feciori, Gheorghiţă sau Ion, trebuie să fi fost tatăl lui Ştefan Istrati, bunicul scriitorului, iar Istrati Doxă îi era răs-străbunic.*
Neamurile lui Istrati nu dispuneau de pământ arabil, ocupaţia de bază fiind creşterea vitelor. „Iar caracteristica că ei aveau şi oi ne îndreptăţeşte în susţinerea noastră că ei proveneau din Ardeal, de unde veniseră aici ca slugi mocăneşti, ceea ce ne-o dovedeşte numărul redus de oi ce-l posedau în sfârşit, mai reţinem amănuntul că, pe la 1906, Baldovineştii se vor numi şi Istrăteştii – numele, deşi neoficial, e consemnat ca atare de geologul Radu Sevastos în studiul său despre terasa de la dreapta Şiretului.
Sunt acestea pure ipoteze – menite să îngroaşe aura poetică legată de instinctul migratoriu moştenit şi prin această ramură genealogică de Panait Istrati? Cercetând fondul de documente achiziţionat de Muzeul literaturii române de la familia Cioflec, am dat peste acest pasaj dintr-o conferinţă ţinută de Romulus Cioflec, în 1936: „întrebat de mine dacă
Viaţa unchilor lui Panait ne este cunoscută din diverse povestiri. Singurul la care se simte nevoia stabilirii unor caracterizări mai precise este Anghel, deoarece în cunoscuta povestire, prin tragica luptă cu destinul, eroul se ridică la o măreţie care nu ne îngăduie să-i observăm trăsăturile de toate zilele.
Nu avem posibilitatea să folosim portretizări directe ale scriitorului, ci numai să confruntăm consideraţii împrăştiate de-a lungul diverşilor ani, în lucrările sale beletristice. În ultima carte, În lumea Mediteranei. Apus de soare, descoperim un detaliu: moş Anghel, deşi reumatic, nu se ducea decât o singură dată pe an la Lacul Sărat din vecinătatea Brăilei, ca şi Joiţa Istrati; motivele sunt însă diferite: mama scriitorului nu mergea din cauza sărăciei, pe când fratele ei, „din pofta de a face avere”. Dealtfel, chiar în povestirea căreia îi împrumută numele, se spune că Anghel ajunsese să se încaiere cu fratele său pentru că ţinuse morţiş să împartă toate bulen- drele rămase după moartea mamei lor. (La fel îşi ceruse partea Antonica, şi cu această ocazie, aflăm că şi ea ar fi ajuns la un trai „înlesnit”.)
Suntem îndreptăţiţi poate să credem că moş Anghel dădea dovadă în viaţa de toate zilele de un caracter mai meschin decât cel al eroului literar. Izbutind să devină un gospodar înstărit – cârciuma sa avea un bun vad pe drumul Galaţilor –, el se va găsi în vrajbă cu fratele său mai sărac, Dumitru, şi până şi faţă de sora sa mai mare, Joiţa, spălătoreasă de la Brăila, arăta o bunăvoinţă rece, parcă obligată. Oricum, nevoită să-şi lase copilul să crească în sat, Joiţa îl va duce la Dumitru, şi nu la Anghel (un motiv fiind probabil şi acela că fratele mai mic locuieşte în casa părintească).1
Istrăteştil din Baldovineşti sunt de baştină din judeţul Brăila, mi-a spus că unchii lui, adică Moş Anghel şi Moş Dumitru, ca şi maică-sa îi spuseseră că se trag dintr-un străbunic venit cu oile din Ardeal…“.
1 Moş Anghel moare în 1909. Moş Dumitru, în 1937 – la doi ani după moartea scriitorului –, în vârstă de 78 de ani.
În 1925 (1 iulie), înaintea venirii în ţară cu aureola de scriitor consacrat la Paris, Istrati îi adresează această rugăminte prietenului său, frizerul N. Constantinescu: „Măi Nicule, măi! Multe buclucuri mi-ai descurcat tu: n-ai putea să afli ce-o fi devenit un biet unchi al meu, Dumitru Istrati, fratele mamei şi al lui Moş Anghel Era ţăran în satu nemţesc la izbucnirea războiului. Mi s-a spus apoi că s-ar fi mutat la în Baldovineşti, Panait va sta până la vârstă de şapte ani. Apoi va reveni aci în timpul vacanţelor şcolare. Mai târziu, când va vorbi despre frumuseţile pământului, care de la bun început au pătruns în inima lui cu violenţa dragostei (Pour avoir aimé la terre), el va aminti, în primul rând, „cătunul Baldovineşti de la revărsarea Şiretului“.
Aceste locuri capătă, în povestirile sale, trăsături fabuloase. Ţinutul mlăştinos apare ca o întindere nesfârşită, în care omul se poate rătăci, unde solul e „trădător“, când năpădit de o vegetaţie acvatică rece şi lipicioasă, când de bun- geturi stufoase şi ghimpoase, în care nu cutează să intre nici cetele hămesite de lupi. Aici ar fi fost, cum se spune în Ţaţa Minca, „imperiul naturalei nepăsări“, unde îşi găseau adăpost sigur, altădată, haiducii şi contrabandiştii. Pe meleagurile Baldovineştilor, altfel decât în altă parte, „Orizontul e mai aproape de om, bolta cerească mai sus“ etc.
Confruntate cu realitatea de azi, priveliştile din povestiri îşi pierd, într-un sens, din vrajă. Cu o albie mult prea vastă pentru debitul său de apă, cu balta pe care se chinuie s-o resfire la revărsare, Şiretul îţi apare aici ca surprins într-un gest de o ambiţie zadarnică, o inutilă încercare de a imita Dunărea, cu spontanele şi luxuriantele ei bălţi. Şi chiar dacă ar fi să ne imaginăm cum va fi arătat fosta baltă a Vădeni- lor, pe vremea în care, în lipsa digului, Dunărea umfla apele Şiretului şi inunda satele din jur, la proporţiile sugerate de povestitor, tot n-am putea ajunge nici în ceea ce priveşte peisajul, nici „cataclismele“. Locul însuşi are un anumit aer de mândrie exagerată, de vanitate afişată, ca şi cum s-ar forţa steril să mimeze monumentalul. Dealurile Baldovineştilor, simplă punte între platoul Brăilei şi al Galaţilor, au creştet golaş, povârnişuri surprinzătoare, ca şi cum s-ar înrudi milenar cu străvechii munţi ai Măcinului, de dincolo de Dunăre. În- tr-un singur loc ţi se transmite total sentimentul imensităţii şi al forţei telurice evocate în cărţile sale: stepa, Bărăganul.
Chiţcani. Dacă prefectul Brăilei ar vrea să-i caute urma şi să-ţi dea rezultatul, mare pomană şi-ar face! Ia vezi! Tu eşti un bun ogar!"
Iar la 30.X.1925, anunţându-l pe acelaşi prieten că va veni la el Moş Dumitru, se simte obligat să adauge: „Te rog să-l ierţi dacă ţi se va părea mai ursuz: e un om bun şi drept, dar a suferit foarte mult. El m-a crescut până la etatea de 7 ani…”
Lângă unchiul său Dumitru, Panait a putut să cunoască viaţa obişnuită a „coj anilor”. Îl întovărăşeşte oând merge să tragă cu puşca după grauri, prin viile căţărate pe deal, sau când duce caii la păscut. Îi place să mănânce porumb copt la focurile din câmpie şi mai ales să păzească noaptea caii pe marginea bălţii, învelit în gheba unchiului său, admirând frumuseţea mirifică a cerului şi orăcăitul broaştelor (pe care îl va exalta în multe povestiri, numindu-l „dumnezeiescul cântec al broaştelor”).
Panait a putut să ia cunoştinţă de viaţa grea a ţăranilor. Sunt autentice faptele prezentate în O noapte în bălţi şi, incidental, în Ţaţa Minca. Boierul se declarase stăpân până şi pe balta Şiretului, neîngăduind tăierea stufului decât acelora care aveau permise eliberate de el în schimbul unor taxe. (Nopţile în care Dimi fura stuf din baltă sunt amintite şi în Pour avoir aimé la terre.)
De asemenea trebuie să credem în amănuntele pe care scriitorul le dă în O noapte în bălţi, cu privire la dificultăţile de ordin material în care se zbate familia lui Dumitru Istrate, nevoită uneori să se mulţumească la masă cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, care, precizează autorul, „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.
Panait nu se află însă în situaţia obişnuită a unui copil de ţărani săraci. La unchiul său este privit ca un fel de musafir (în fiecare duminică mama lui venea să-l vadă, adu- cându-i câte ceva de la oraş). Iar apoi, când vrea, poate să stea şi la celălalt unchi, cârciumar. La acesta din urmă se va duce mai târziu, cu deosebire în vacanţele şcolare. Lui An- ghel îi plăcea să-l pună să istorisească muşteriilor ce citise prin cărţi, totodată obligându-l să dea şi ceva ajutor, ca să deprindă cârciumăritul.
În serile de la Baldovineşti – la şezători, ori la cârciuma lui Anghel –, va fi ascultat viitorul scriitor poveşti cu haiduci sau contrabandişti.1
1 Din aceeaşi Scrisoare deschisă D-lui N. Iorga: „ultima cârciumă a lui «Angheluţă», ale cărei ruini se mai pot vedea şi azi, era un focar de poveşti de pe vremea ocupaţiei. Şi ca şi cum destinul ar fi având legi precise, moş Anghel nu scapă niciun prilej de a-mi face cunoscut «încă o poveste turcească» mie, «ţmcu pământului»..”
De la vârsta de şapte ani, Panait Istrati locuieşte în cea mai mare parte a timpului la oraş (unde urmează cursurile şcolii primare).
Pentru a înţelege atmosfera Brăilei din anii aceia, ne putem adresa cu încredere cărţilor lui Panait Istrati, care zugrăvesc poetic, dar extrem de veridic, aşezarea dunăreană.
În Neranţula găsim descrierea planului topografic al Brăilei: „Este ca un evantai aproape în întregime desfăşurat. De la cazarma care-i formează centrul, opt străzi şi două bulevarde formează tot atâtea braţe care îi înlănţuie talia şi-o arată Dunării ca pe o ofrandă ispititoare, dar, fără ca frumoasa să fie cu nimic jenată, patru străzi sfărâmă elanul celor zece braţe, traversându-le exact ca legăturile unui evantai.” Panorama, „poate este unică în lume“. Iată Brăila, oraş bătrân, cu salcâmi şi castani şi, primăvara, cu parfum de baltă renăscută. Brăila, care are ca prieten Dunărea, „cea cu trupul de argint şi părul verde“, şi se învecinează cu ne- sfârşita întindere a bălţilor, domeniul stufărişului sălbatic, cu tuneluri de frunze sau canale naturale care vibrează ca argintul viu în lumina zilei. În plus, unele dintre cartierele Brăilei mai păstrau, pe vremea când Istrati era copil, un intens colorit patriarhal: mahalaua Cetăţuii – locuri descrise în Chira, cu case de lemn şi cafenele turceşti –, cartierul grecesc Karakioi –, cu uliţe în care, în nopţile de vară, palicarii fredonează melodiile tânguitoare ale arhipelagului mediteranean. Pot fi întâlnite „cadâne indolente, sfioase, privind printre uluci şi gata să-şi coboare vălul aruncat pe creştet“, greci visători şi afemeiaţi, cheflii şi guralivi.
Alături se află mahalalele cu tristă faimă, precum Como- rofca, în care-şi punea amprenta – contradictorie şi aspră – portul modern. În Comorofca, furturile, crimele se ţineau lanţ, banii se aruncau cu încrâncenare în chefuri până la ziuă, când „berbanţii“, dacă nu se stâlceau în încăierări, se plimbau cu lăutarii după ei. Munca în port o acaparau „gâtoşii“, cei puternici, care alcătuiau, împreună cu prietenii lor, cu finii şi cumetrii, caste închise, spre nenorocirea celor slabi şi răzleţi. Acest amestec strident de Brăilă patriarhală şi port modern e bine zugrăvit de Panait Istrati într-un articol din România muncitoare (29 aprilie 1914): „Mai trăiesc şi astăzi bătrânii, foşti muncitori ai portului, care şi-au încovoiat spinarea sub greutatea sacilor, pe vremea când nici nu se pome nea de vagoane în portul Brăilei, când corăbiile cu pânze ţineau locul bastimentelor de azi şi când cheiurile, docurile şi întreg şinalul Dunării formau o băltoacă desfundată, în care înota îmbulzeala de muncitorime străină, la un loc cu bogătaşii turci, greci şi arabi, încărcătorii de pe vremuri cu chimirurile pline de galbeni şi poli imperiali. Şi iată cum… astăzi portul nostru este inundat de mari vase de tonaj, de sute de vagoane ce sosesc zilnic în locul căruţelor ţărăneşti, de docuri moderne, elevatoare de apă şi de uscat, care fură pâinea hamalului, iar mâine, poimâine, vom vedea alergând pe cheiul Dunării acele nimicitoare camioane automobile, care vor încărca dintr-o dată o jumătate de vagon şi vor desfiinţa pentru totdeauna căruţele sau ghiocurile brăilene, unice în felul lor, şi pe care nu le-am mai întâlnit în niciun oraş din câte cunosc/’
Acesta este oraşul în care mama lui Panait munceşte ca spălătoreasă. Surprinzător e că şi ea a avut de suferit de pe urma practicilor idealizante exercitate în jurul fiului ei. S-au scris articole în care Joiţa Istrati era proiectată într-un cadru de un sentimentalism exultant, aproape mistic.
Este semnificativă ascunderea amănuntului – considerat, desigur, nepoetic – că Panait Istrati a avut un tată vitreg, pe vătaful de hamali Zainea.1 Nici scriitorul – desigur, din alte motive – nu va vorbi despre această rudenie, deşi se pare că, prin 1910, i-ar fi pricinuit supărări mamei sale, datorită campaniilor înverşunate dezlănţuite împotriva vătafilor.
Informaţiile culese ne-o arată pe Joiţa Istrati ca o fire deschisă şi plină de viaţă, care, în tinereţe, însufleţea cu prezenţa ei petrecerile familiale din sat.2 Rămânând văduvă,
1 Afirmaţia am făcut-o luându-mă după cele ce consemna un articol apărut în ziarul Curierul din Brăila (nr. Din 14 septembrie 1925). Văduva scriitorului, Margareta Istrati, mi-a atras atenţia, la apariţia monografie’i, că nu se poate vorbi de un tată vitreg cită vreme Joiţa n-a fost căsătorită legal cu Zainea. Făcând precizarea de rigoare, ţin să relev că fostul vătaf de hamali a avut grijă de mama scriitorului până în ultimele ei clipe de viaţă. Întorcându-se în ţară după răsunătorul lui triumf literar din Apus, Istrati – conform altei ştiri din Curierul – i-a făcut, în semn de recunoştinţă, o vizită protocolară.
2 Iată descrierea pe care i-o face Gheorghe Ionescu cizmarul român stabilit la Paris, reclamând, fireşte, cele ce i le relatase Istrati: „Era voinică, frumoasă… Grecul, tatăl lui Panait, a văzut-o dansând hora la refuză cu mândrie să stea pe capul rudelor din Baldovineşti, şi, pentru a-şi creşte aşa cum vrea ea unicul copil, îndeplineşte munci istovitoare la oraş. Anumite planuri de mariaj – de pildă, cu un pescar, Nicolae, descris incidental în Moş Anghel şi Ţaţa Minca – sunt curmate de îndată ce ameninţă să pericliteze dragostea acaparatoare faţă de micul odor, care devine singuru-i scop al existenţei. Eforturile ei de a-şi asigura traiul sunt de-a dreptul dramatice – uneori se întorcea acasă împleticindu-se, astfel încât poliţiştii ajungeau s-o creadă beată (notează un biograf). Băiatului ei nu trebuia să-i lipsească nimic, el nu trebuia să simtă apăsarea mizeriei.
Faţă de stăpânii la care spăla rufe păstra o atitudine rezervată şi umilă. În Pour avoir aimé la terre, Istrati afirmă că, în copilărie, el ar fi fost o fiinţă slabă, fiindcă o vedea pe mama lui cum, „pe când lua masa, închidea gura la apropierea stăpânului, al cărui jeg îl spăla pentru 30 de bani pe zi şi hrană”.
Aceasta n-o împiedica pe Joiţa să-şi păstreze intacte mân- dria şi prejudecăţile de ţărancă. Atunci când Panait o va anunţa că a găsit unde să intre ca băiat de prăvălie, spălătoreasă plânge să i se rupă „rărunchii”, îngrozită de ideea că şi-a irosit de pomană tinereţile, muncind ca o roabă, dacă îşi lasă fiul să intre la „stăpân”.
Desigur, jucau un rol şi idealurile pe care şi le făcuse devotata mamă în legătură cu viitorul fiului ei, idealuri de parvenire la o bună stare materială (de aci sfaturile pe care i le da: să fie supus şi respectuos cu mai marii săi, pentru că numai aşa poate răzbi în viaţă). Dar mai intervenea şi alt aspect important: Joiţa mai privea şi judeca lucrurile prin prisma vechii sale poziţii sociale, de fiică a gospodarului Stoica Istrate.
O sărbătoare din sat şi a cerut-o părinţilor. Aceştia au refuzat. Atunci el a furat-o noaptea cu o trăsură.“ Grecul era bolnăvicios şi nu dansa. „Ea dansa însă ca o regină. În timpul sărbătorilor, el rămânea la masă, fuma, bea şi o privea cum dansa. Şi când vedea că dansatorul o strângea puţin la piept, el lua în mină paharul şi-l strângea, îl strângea, până când se spărgea şi mâna îi era plină de sânge…" (Marianne, 24 aprilie 1935.) Evocarea poate fi suspectată de anumite ambiţii literaturiste. Să reproducem însă caracterizarea] oiţei din Moş Anghel: „femeia din pricina căreia multe capete s-au spart în tinereţea ei". „La treizeci de ani era frumoasă ca o fată care atunci se măritase; plăcută şi veselă din fire, cânta şi dansa ca nimeni alta…"
Comportamentul ei reprezintă un caz tipic de inadaptare. Părăsind lumea satului strămoşesc, Joiţa se simte ca o străină în viaţa de oraş, unde nu va reuşi să se integreze definitiv niciodată. Este plină de tâlc neîncetata mutare dintr-o mahala în alta (momente de adânci satisfacţii pentru micul Panait, inaugurând primele rătăciri, în imaginaţia sa cu peripeţii de aventură), ca şi sfaturile pe care se grăbeşte să le dea, de fiecare dată, copilului: „vezi să fii cuminte, dragul mamii… în mahalaua asta lumea e rea, să nu te împrieteneşti cu nimeni.” 1
1 într-u, n articol din Viaţa românească, 10-11/1928, întâlnim o interesantă încercare de aplicare a metodei psihanalitice în învestigarea universului copilăriei lui Panait Istrati. Autorul (Petru Marcu-Balş – alias Petre Pandrea) caută să» radiografieze* diverse imagini ale mediului familial care justifică ideea unei „fixaţii materne”. Absenţele prelungite de-acasă ale soţului, întreprinderile sale de contrabandist – sub semnul unor perpetue primejdii –, în sfârşit, părăsirea definitivă a căminului conjugal, toate sunt de natură să intensifice şi să dramatizeze dragostea mamei pentru copil. Se adugă carenţele adaptabilităţii la viaţa de oraş – unde Joiţa se află departe de rude şi în cazul căreia defecţiunile relaţiilor cu mediul înconjurător caută compensaţii în sporirea afectivităţii materne. P. M. Balş afirmă: „Această acaparantă preocupare maternă a modelat trăsăturile sufleteşti ale scriitorului conform acelor legi general-omeneşti care definesc complexul lui Oedip” (articolul se intitulează: Complexul lui Oedip la Panait Istrati).
Sunt, nici vorbă, un şir de caracteristici care se dezvăluie, convingător, sub acest unghi al cercetării: instabilitatea (blestemul feminismului), orientarea nu spre exterior (tipurile „obiective”), ci spre interioritate psihică (tipurile „subiective”), anumite predispoziţii „socratice” (e interesant că şi André Gide şi Marcel Proust au beneficiat de acelaşi fixaj exclusiv matern), necesitatea vitală a unei prietenii („amicomania”) etc…
Când însă autorul articolului încearcă să supraliciteze semnificaţiile de ordin psihanalitic ale unor detalii – cum ar fi faptul că Istrati reţine din veşnicile lor mutări dintr-o mahala în alta spargerea unei lămpi şi a ceasornicului, ceea ce ar simboliza în subconştient nostalgia după „somnul dulce şi cald de la sânul matern” – se ajunge la acele exagerări puerile care apar inevitabil ori de câte ori metode adiacente cercetării literare sunt aplicate abuziv.
Menţin totuşi ca plauzibilă explicarea prin complexul lui Oedip a neistovitei sete a lui Panait Istrati de a vagabonda mereu sub alte ceruri, într-adevăr, o excesivă afecţiune maternă (explicabil psihologiceşte) provoacă un sentiment de saţietate sufletească, de unde, inevitabil, dorinţa de îndepărtare, mai precis, dorinţa orgolioasă de evadare de sub aripa ocrotitoare, de realizare în afară a unui destin bărbătesc. În Codin, găsim această mărturisire cu valoare de test psihanalitic: „Joia era singura zi din viaţa mea de şcolar mai frumoasă ca duminica. Nu erau în toată săptămâna momente la fel de dulci în care să mă simt stăpân pe mine
Aşadar nu e greu să-ţi închipui – pe aceste coordonate – cât de însingurată a fost copilăria scriitorului. Putând să „evadeze” oricând voia la unchii săi din Baldovineşti, având o ţinută vestimentară îngrijită, datorită eforturilor dramatice ale mamei sale, Panait se află într-o situaţie puţin diferită de a celorlalţi copii de la periferia Brăilei. Scriitorul va mărturisi că nu legase niciodată prietenie cu băieţii de vârsta lui, murdari şi bătăioşi, care îi inspirau teamă, simţindu-se atras numai de persoane mai în vârstă, precum Călin – viitorul Godin –, despre care va spune că era „başbuzuc cu inimă de aur”. În timpul său liber, în loc să se pasioneze după jocurile specifice vârstei, preferă să citească fascicole de roman popular pe care caută să le confrunte cu poveştile auzite în cârciuma lui Moş Anghel, ori să hoinărească prin cartierele vechi ale Brăilei, care ofereau un cadru adecvat visării – cu „cetatea ascunsă”, cu hrubele misterioase care făceau să se scufunde peste noapte clădiri întregi, cu faimoasele „maluri” năpădite acum de muşeţel aromitor, cu vadurile pe care se îmbulzeau cetele de căruţaşi, cu rada portului unde catargele se amestecau cu ceaţa negurilor… E uşor de înţeles că şcoala, cu restricţiile ei fireşti, îi va apărea ca o carceră. (în autobiografia pe care şi-o scrie în 1934, aminteşte „constrângerea şcolii, după frumoşii ani de libertate totală”.)
Fapt e că, înscris la şcoala primară „Tudor Vladimirescu”, o frecventează în primul an numai timp de trei luni, iar în cel de al doilea şase, rămânând de două ori repetent. Reuşeşte să absolve patru clase, mai mult datorită bunăvoinţei directorului de atunci, Petre Moisescu. În lumea Mediteranei. Răsărit de soare, Adrian, alter-ego-ul lui Panait, declară cu o sinceritate dezarmantă: „… am un creier îndărătnic faţă de orice îmbogăţire de cunoştinţe care vin de pe urma cititului. Dacă maică-mea m-ar fi putut trimite la liceu, aş fi fost de o mediocritate îngrozitoare.” într-adevăr, era şcolar bun numai la scris şi la citit, fiind refractar în genere asimilării de cunoştinţe abstracte.
Fi pe universul meu." Motivul? „Duminica şi zilele de sărbătoare trebuia să fiu totdeauna în compania mamei, eu îmi petreceam aşadar duminicile mele Ungă eay nu era decât joia pentru a-mi umple pieptul cu acel suflu divin care este conştiinţa de a fi în întregime liber, liber chiar de dragostea mamei"
