O ÎNTÂLNIRE
La 30 martie 1916, Panait Istrati părăseşte România, cu destinaţia Elveţia, unde va rămâne până în martie 1920. „Singur şi nefericit, în cea mai frumoasă ţară din lume, între anii sumbri din 1916 până în 1918, era gata să fiu învins de izolare. Şi de mizerie.” Caută de muncă: zugrav, de-a lungul Cantoanelor elveţiene, „plantează” stâlpi de telegraf curăţă gheaţa la un patinoar etc. Povestirea O întâlnire aparţine acestei perioade. Şomer şi fără bani, soseşte în 1917 la Lausanne, dormind la Azilul de noapte… O pagină impresionantă, de omenie rănită şi, în acelaşi timp, de preamărire a frumuseţilor pământului, de încredere în inima omului.
Panait a scris O întâlnire la 26 martie 1921, la Nisa. A trimis-o lui Romain Rolland, care-l provocase să scrie, să-şi concentreze amintirile într-o operă „votivă”, solicităndu-l „să-i spună cu toată francheţea, dacă e cazul să se agate de ide ea de a scrie în franceză sau nu”, adăugând: „la voi iubi şi mă voi supune hotărârilor dumilale, chiar dacă mi-ai scrie în scrisoarea de răspuns: Dragă Istrati, aruncă-te în mare.”
În scrisoarea din 29 martie 1921 Romain Rolland îi comunică aprecierile sale: „Am citit de două ori povestirea. Nu te îngrijora de franceza dumitale. Ai. Greşeli mari, dar uşor de îndreptat. Esenţialul este că ai darul scrisului. (…) Cât priveşte povestirea, ca este hună. Credehiar că ar putea fi publicată într-un ziar sau într-o revistă, fără nicio intervenţie.”
Paginile autobiografice din O întâlnire nu au fost publicate în timpul vieţii scriitorului. Panait Istrati le-a considerat necesare numai pentru examenul de limbă franceză, dat în faţa lui Romain Rolland. Au fost editate postum, în revista „Manuscriptum”, nr. 4, 19~1, ulterior fiind incluse în voi. Amintiri. Evocări. Confesiuni. Edituraminen>a, 1985.
Din galeria cunoştinţelor mele. Voi scoate şi voi prezenta acum un om.
Primăvara. 1917. Coborâm de la Leysin la Lausanne. În căutare de lucru. Aveam atât de puţini bani. Încât, după două zile de alergătură zadarnică, mă văzui silit să renunţ la hotel pentru a-mi lungi economiile destinate hranei. Mă adresai unui sergent, cerându-i să-mi spună cum aş putea dormi fără plată. Îmi indică, destul de băţos, un azil de noapte situat sub un pod înalt. Seara mă dusei acolo să cer adăpost. Într-o sală lungă, prost luminată, se şi aflau douăzeci de oameni, aşezaţi în jurul unei mese dreptunghiulare. Vorbeau puţin şi pe şoptite. Majoritatea nu se cunoşteau. Cei mai mulţi discutau numai despre muncă. Erau şomeri. Unii dintre ei păreau nişte brute. Cred că erau obişnuiţii azilului. Nu se priveau în ochi.
O clipă după intrarea mea, un bărbat cu şorţ alb şi în capul gol. Intendentul azilului, se opri din mers. Întrebându-mă oarecum pe neaşteptate:
— Vrei să dormi aici?
— Mi-a fost teamă şi un fel de ruşine. Cât pe-aci să-i răspund:.. Nu"! Dar venisem acolo ca să mă culc. Murmurai:
— Da!
Mă părăsi îndată. Dar. Puţin mai încolo, întoarse capul şi mă privi iarăşi din mers. Se părea că observase tulburarea mea. Şi, într-adevăr, nu mă înşelasem
Oin cumsecade! Nu te voi uita. Şi dacă oamenii îmi vor îngădui un locşor sub soare, voi cutreiera într-o zi lumea în lung şi-n lat, ca să te caut şi ca să-ţi strâng mâna.
Domnul M. Reveni puţin mai târziu şi-mi ceru hârtiile. Îi dădui paşaportul. Plecă să-l încuie în biroul său. După ce îşi aruncă privirea asupra lui. Se înapoie şi-mi spuse zâmbind, dând uşor din umeri:
— Te vei duce mâine dimineaţă să-l iei de la comisariat, care-i foarte aproape de aici. Apoi mă descusu şi vorbirăm îndelung. Văzui în asta. Iarăşi, micul deget al Fiinţei invizibile, ingrată şi generoasă în acelaşi timp. Dar asta e o altă poveste.
Ni se aduse fiecăruia câte un castron de pământ, plin cu o zeamă, şi o lingură. Dar în timp ce ceilalţi îl goleau cu repeziciune, nu putui înghiţi mai mult de-o lingură. În ciuda foamei. Era mălai fiert în apă. Fără grăsime, fără zahăr şi fără sare. Mă simţeam foarte stingherit. Gestul meu putea foarte bine jigni administraţia. Aş fi vrut din toată inima să sorb zeama aceea, cu riscul de-a mă îmbolnăvi. Dar nu puteam înghiţi. Vecinul meu din dreapta îşi sugea mustăţile pline de mălai. Părea intrigat. Se uita la mine ca un viţel!
— Doamne, nu ţi-e foame! mormăi. Şi. Fără fasoane. Îşi scliimbă castronul gol cu al meu. Pe care îl goli cât ai clipi din ochi. Mă întreb şi acum. Dacă într-adevăr nu-mi fusese foame atunci.
Domnul M. Se apropie, mă luă de braţ şi mă trase deoparte. Nu ştiu cum mă văzuse că nu măncasem. Îmi spuse, şoptit:
— Vezi. Nu toţi sunt atât de simţitori ca dumneata. Dacă s-ar putea să le pui în faţă troaca asta toată viaţa, fără să le ceri ceva în schimb, n-ar pretinde mai mult!
Simţeam cum lacrimile îmi umpleau pieptul şi-l rugai să mă lase singur.
Se îndepărtă, bătând din palme şi strigând:
— Haideţi! Toată lumea în sala duşurilor!…
Tresării, cu privirea speriată. Dar el îmi făcu semn cu degetul să mă dau deoparte. Nu ştiam despre ce este vorba. Mica turmă o ştia mai bine decât mine şi nu-i făcea plăcere, deoarece se auzea un uşor murmur de împotrivire.
Toată lumea dispăru pe uşa din fundul sălii. Domnul M.. Întovărăşit de un sen hor. Se îndreptară într-acolo. Închizând uşa.
Rămăsei singur în sală. Mă încercă gândul să fug de-acolo şi să rătăcesc prin oraş. Dar rămăsei pironit pe scaun, fără voia mea. Văzui apoi deschizându-se aceeaşi uşă. Intendentul şi ajutorul său apărură cu braţele încărcate de cămăşi, de bulendre, de zdrenţe. Intrară într-o cămăruţă vecină cu baia şi, cu uşa deschisă. Începură să cerceteze fiecare albitură. Apoi intendentul se spălă pe mâini şi mă chemă. Ne urcarăm la primul etaj. Într-o sală lungă, cu două şiruri de paturi. Mi-l arătă pe al meu. În fund. Lângă o fereastră.
— Dezbracă-te la piele şi culcă-te. Aşa-i regula. Trebuie să faci ca toată lumea. Ai fost scutit de duş şi de inspecţia rufăriei. Aşa ceva nu se întâmplă aici.
Şi mă părăsi. Fusese aspru. Poate că munca respingătoare pe care trebuia s-o facă îi înăsprise firea bună.
Mă dezbrăcai. Cum îmi spusese. Dar când să mă vâr sub aşternut, observai că pătura avea forma unui sac. Cu o parte mai lungă, ca o clapă. Mă strecurai înăuntru şi o bună parte din noapte am gemut pentru mine şi pentru toţi acei oameni care nu mai’erau în stare s-o facă.
*
Dimineaţa mă îmbrăcai primul. A trebuit însă să aştept în pat. Deoarece uşa era încuiată. Din patul vecin se ivi o căpăţână prelungă, ascuţită, cu faţa negricioasă. Mustaţa colilie părea înfiptă cu sula. Întratâta îi erau de rare firele. Omul se ridică în capul oaselor, căscă zgomotos, apoi mă fixă ca şi cum i-aş fi reamintit de ceva. *
— Ia spune, scăpaşi aseară de duş. Ca şi de puricatul cămăşii. Asta nu înseamnă că eşti mai curat decât alţii!..
— Poate că da. Îi răspunsei.
Râse sănătos şi cu zgomot, gâdilându-mi urechea. Ţinu să îndulcească vorbele de adineaori:
— Hai. N-o pune la inimă! Nu te prăpădi pentru atâta, mai ales că gulerul nu te împiedică să faci parte din turmă, chiar dacă nu ţii la asta! Aluneci încetul cu încetul, apoi buf! Te trezeşti la fund. Şi scrupulele rămân agăţate de mal. De asta puţin îţi pasă. E adevărat, dar toată lumea se obişnuieşte şi ai să le obişnuieşti şi tu. Hai să coborâm, ca să ne luăm ciocolata. Ţi-o fi foame, fiindcă aseară ai făcut pe mofturosul. Dar acum ai să mănânci, deşi apa în care se spală ceştilc la hotelul.. Gibon" e mai bună la gust decât ciocolata asta. Hai. Fii filosof. N-o să schimbi nimic, smulgându-ţi părul.
Îl ascultai, la început fără să-i dau atenţie. Apoi îl privii în albul ochilor. Vorbea convins. Era.. Filosofia., lui şi ţinea să mă încurajeze. Socotii că trebuie să-i răspund:
— N-ai dreptate să gândeşti astfel. Resemnarea dumitale este josnică şi faci rău şi altora, acceptând o viaţă bună numai pentru porci…
— Pentni porci? strigă. Eşti nebun? Porcii ar deveni nişte ţâri. Dacă i-ar hrăni numai o săptămână cu zeama de aseară şi ciocolata de acum!
— Atunci? E ce-ţi spuneam…
— Da! dar n-ai spus cum s-o cârmim din situaţia asta. Ah! vai de tine. Te afli încă în perioada revoltei! Asta va trece şi în curând nu-ţi va mai rămâne decât josnica resemnare. Sau. Poate, speri că ai să întâlneşti vreunul printre tipii ăştia care să-ţi spună:.. Nu vreau să-mi schimb cămaşa, nu! Ţin la păduchii mei!"
în clipa aceea, uşa se deschise. Tăcu. Toată lumea se îmbrăca. Intendentul fu bun. Glumi:
— Haideţi, pensionarilor, la ciocolată! Şi, mai ales. La muncă, după aceea! Lenea nu este răsplătită!…
Cineva spuse:
— Totuşi cunosc leneşi care duc o viaţă ce nu-i de scuipat. De exemplu, a celor din hotelul de lux de la Ouchy!
Râsete zgomotoase întâmpinară aceste vorbe. Apoi coborârăm. În căni se afla un lichid îndoielnic. Nu ţinui să-l gust. Dar bâgai pâinea în buzunar. Când să părăsim azilul, ni se împărţi tichete pentni o masă la Cooperativa populară şi care nu era rea. Venindu-ini rândul, intendentul îmi strecură trei tichete în palmă*Apoi se adresă tuturor:
— Cei care n-au dormit aici decât o noapte, mai au dreptul la a doua. Dar e mai bine să găsiţi de lucru şi să vă culcaţi la voi acasă.
.. Sau mai bine sub cerul liber", adăugai în gând. În drum spre comisariat, mă ajunse din urmă vecinul de pat. Era îmbrăcat tare ciudat: o bluză albastră, din stofă ordinară şi prost croită. Îi spânzura pe umeri. Pantalonii, la fel. În picioare, saboţi. Totul nou. Mergea ca şi mine să-şi caute hârtiile la comisariat. Îmi spuse:
— O să ai acolo o surpriză neplăcută.
— De ce?
— O să vezi.
La poliţie primirăm hârtiile. Îndată ce ne anunţarăm şi Iară niciun interogatoriu. Tovarăşul mă privea răutăcios, râzând în barbă. Nu pricepui, îl întrebai:
— Ce s-a întâmplat?
— Priveşte-ţi hârtiile…
Aveam un paşaport dintr-o hârtie împăturită în două. Îl cercetai. La pagina a patra, sus de tot. Mi se aplicase o ştampilă dreptunghiulară pe care se putea citi: Azilul de noapte din Lausanne. Cu data zilei şi a lunii anului 1917. Pe care n-o mai ţin minte. Dar s-ar putea afla într-o zi. Căutând în arhivele Legaţiei noastre de la Berna. Şi atunci s-ar putea protesta, cu un glas mai puternic decât al meu. Deoarece această răutate umană de a-mi murdări un document ce-mi servea în orice clipă la stabilirea identităţii, prezentându-l ori de câte ori căutăm de lucru’, însemna tăierea oricărei posibilităţi de a-mi câştiga existenţa. Şi în loc să fiu ajutat, oferindu-mi-se azil pentru douăzeci şi patru de ore, au contribuit să mă transforme într-un vagabond de profesie.
— Vezi ce ţi-au făcut? Ei bine. Nu te necăji. Ei fac lucruri şi mai rele. Uită-te la mine: vezi cum sunt îmbrăcat? E un costum cum nu se vede pe stradă. Tu eşti la fel?
— Nu! Nu sunt.
— Bine! Am ieşit din închisoare! Se poate întâmpla oricui, nu? Şi cum trăim într-o societate civilizată, iată că-ţi sare într-ajutor o societate de înalte doamne cu inima generoasă, care vor să te susţină.. Să apuci calea cea bună". Odată pedeapsa ispăşită. Şi uite ce face această societate de doamne nobile. Te împopoţonează cu costumul şi saboţii ăştia, ca să se uite toată lumea la tine pe stradă, mirosindu-te cât de colo că eşti un răufăcător ieşit din puşcărie. Şi-acum. Dacă vrei să vezi cum sunt întâmpinat, hai să căutăm de lucru împreună.
Era roşu la faţă. Stănii:
— Hai! haide! Dacă ţi-e ruşine să mergi alături de mine. Stau mai departe. Dar. Hai odată! O să vezi dacă poţi fi un om cinstit!
Privirea lui cerşea tovărăşia unui.. Om cinstit". Plecarăm împreună, lăsându-mă corn ins. Puţin mai apoi se opri în faţa unei case cu geamuri la parter. Apucându-mă de braţ. Îmi spuse:
— Aici sunt birourile.. Marelui garaj A". Este firma care angajează cei mai mulţi muncitori în clipa de faţă. Să intrăm! Dar. Te previn, poate-ţi fac un rău!
În birou nu se afla decât un tânăr distrat, care ne ascultă păsul, cu gândul aiurea. Ne răspunse cu o frază ce se vedea cât de colo că o repetase toată ziua:
— Finna nu angajează decât muncitori atenţi, zeloşi şi pricepuţi în meserie. Dacă sunteţi din ăştia, prezentaţi-v a cu acest bilet pe şantierul din strada X. Mai jos de gară!
Şi, molatic, ne întinse un petic de hârtie cu ştampila firmei. Plecarăm. Mă legănam cu gândul că v om fi angajaţi. Dar tov arăşul meu ştia ce ne aşteaptă, mai bine decât mine.
— Nu te lăsa dus! Mămăliga aia nu se gândea decât la femeiuştile cu care valsase în ajun. Dar la şantier îşi vor pune ochelarii.
Într-adevăr, contramaistrul care angaja salahori fu un.. Om cu ochelari1". Ne măsură din cap până în picioare, cu un aer cunoscător. Socoti că a văzut clar prin ochelarii săi. Răspunzându-ne că echipele erau complete.
Plecarăm. Eram abătut, gândindu-mă că la venirea serii voi fi poate silit să mă înapoiez la azil. Şi fără să ştiu de ce. Simţeam nevoia să nu-l părăsesc pe omul pe care întâmplarea mi-l scosese în cale şi în care căutam un sprijin. La rândul său. El căuta în mine acelaşi sprijin, cu şi mai multă înfocare. Se purta atât de umil şi trăda atâta teamă de-a nu fi părăsit, încât îmi învinsei cu greu dorinţa puternică de a-i lua mâna. Asigurându-l cu însufleţire de contrariul.
Ne aşezarăm pe o bancă de pe stradă şi. În timp ce-mi frământam mintea ce să fac pentru a găsi de lucru pentru două-trei zile. El mi se adresă cu un aer de dezvinovăţire:
— Vezi. Dragul meu. Vezi? Poate te angaja, dacă erai singur. Dar. Ce vrei? E aşa de bine în doi! Şi ce-i drept, te-ai purtat frumos cu mine! Ţi-a fost milă. Nu? Nu-s om rău… Dar… te întrebi, poate, de ce am stat la puşcărie’1 Ei bine. Să-ţi pov estesc. Mărturisindu-ţi totul, şi ai să mă judeci. Haide să mergem! îţi vând un pont: să mergem pe jos la Cossonay. Nu e departe şi cunosc drumul cel mai scurt. Acolo se află uzine şi vei fi angajat. La ei se angajează întruna, pentru că munca e grea. La laminoare, şi muncitorii nu fac purici. Te vei prezenta singur şi eu la fel. Apoi. Vom fi ca fraţii. Vrei? Am câţiva gologani şi o să cumpărăm câte ceva de-ale gurii. Haide!
Ca în toate ţările care suferă asprimea iernii, câmpia elveţiană este minunată la venirea primăverii. Cantonul Vaud. Prin care treceam, este unul dintre cele mai frumoase ale Confederaţiei. În această ţară nu există, ca la noi. Bărăganuri pustii, unde grâncle acoperă suprafeţe de zeci de hectare, iar privirea descoperă rareori un cătun cu pomi roditori. Întreaga Elveţie este o mare grădină, care împrejmuieşte în chip minunat Alpii cu zăpezi eterne, iar frumoasele sale drumuri vor merita să fie. Într-o zi. Pline de forfota zgomotoasă şi veselă a unei lumi ce va veni.
Ne şi apropiasem de Cressier. Comună mare pe dnunul dintre Lausanne-Cossonay. Tovarăşul meu nu îndrăznea să nipă tăcerea dumnezeieştii singurătăţi înconjurătoare. Sunt sigur că omul acesta, alungat din sânul unei societăţi.. Cinstite" şi asupra căruia apasă condamnarea unei fapte infamante, era copleşit de aceeaşi fericire de-a se simţi pătruns de supremul fluid al Armoniei nemărginite, ce vestea o viaţă nouă prin glasul voios al ciocârliei, al cărei zbor săgeta nemărginirea; prin apariţia tainică a mugurclui ce te sărută în tăcere, prin finii de iarbă, ţepos şi plăpând, care te desfată: şi în sfârşit, prin mireasma primăvăratică a pământului, care ţine să ne destăinuie că moartea este la fel de trecătoare ca şi viaţa, şi că eternitatea unui Neant, fără sfârşit, nu se află decât în mintea oamenilor.
Aveam inima plină de recunoştinţă faţă de această zdreanţă omenească, ce ştiuse a-mi ţine tovărăşie, lăsându-mă totodată singur într-unui din acele ceasuri de uitare, când viaţa dispare şi nu rămâne decât adevărul, adică visul.
Ne oprirăm ca să ne odilinim puţin şi să mâncăm. Eu nu doream decât linişte. Lui. Însă. Îi era foame. Mă lungii pe iarbă, la marginea dmmului. Iar el plecă în sat ca să caute vin. Se încălzise tare. Inclusei ochii, acoperindu-mi faţa cu pălăria. Astfel. În răstimpul unei lungi clipe, partea cea mai bună a fiinţei mele se descotorosi de orice urâţenie materială a vieţii mele anapoda şi se contopi cu Marele Creator, pierzându-se în imensitatea elementelor sale ca o picătură de apă căzută într-un ocean. Şi dacă în acele clipe, marea voce a Celui care nu se exprimă niciodată prin cuv inte. M-ar fi întrebat:.. Ce ai dori în acest moment? „i-aş fi răspuns, fără să-mi dau scama:.. Odihna veşnică!”
Nu ştiu cât a trecut. Mă treziră strigătele unui gnip de ţărani, mergând la muncă. Văzându-mă tolănii. Îmi strigară pe bună dreptate:.. Hei. Leneşule. La muncă!"…
Nu mă clintii. Dar maşinăria minţii începu iarăşi să meargă, spre marea mea părere de rău. Deoarece cugetarea, gândurile sunt cea mai grea pacoste pe capul omului. Cine-şi poate reduce viaţa, la simpla vegetare, să fie sigur că a câştigat totul şi n-a pierdui nimic. Pentru că iubisem lumea, nerefuzându-i nimic, mă vedeam redus la o tristă singurătate care-i mai rea decât moartea şi totuşi. Creatoml a sădit Dragostea şi Solidaritatea omenească în fiinţe ce pot fi pricepute de toată lumea, dar societatea le trimite la ocnă.
În clipa aceea, aveam nevoie de prezenţa acestui om detestat şi deşi vorbirea îi era săracă şi se descurca greu cu subtilităţile de gândire, era uşor să-i descoperi – în timpul pălăv relii – adevărata fire. În fond bună.
Îl zării de departe, apropiindu-se cu paşi grăbiţi, băuse, deoarece gesticula caraghios. Ţinea în fiecare mână câte o sticlă, bălăbănindu-lc cu putere. Apropierea lui mă întrista peste măsură: striga, răcnea, cu o voce de brută, un fel de cântec ce-l făcea dezgustător. Av ea ochii roşii, iar gura i se căsca peste măsură. Îmi fu frică să-l privesc. La sosire, tăcu brusc, puse sticlele jos şi râse prosteşte.
— Acum o să-i tragem o haleală pe cinste, amice! apoi o să ne istorisim poveşti adevărate. Ai vreuna?
— O să mi-o povesteşti pe-a ta… Pe urmă. Vom vedea… De altminteri, eu n-am poveşti extraordinare.
— Nici cu. Dar ce înţelegi tu prin.. Extraordinare"? Poate ce se găseşte prin romane?
— Depinde ce romane. Sunt şi bune şi rele. Cele bune trebuie să oglindească viaţa aşa cum este…
— … Aşa cum e, vax! Eu aş vrea să citesc cum ar trebui să fie. Dar sunt prea prost pentru lucrurile astea, tu te pricepi mai bine?
— Puţin.
— La spune-mi. Ce urmăresc scriitorii prin cărţile lor?
— Banul. Înainte de toate.
— Şi apoi?
— Puţină glorie, dacă e posibil.
— Atât?
— Cam atât.
Se opri din mâncat, aprinserăm ţigări. Un timp. Se căzni să spună ceva. Dar nu izbuti să vorbească. Mă întrebă:
— Ascultă, n-ai obiceiul să-ţi baţi joc de oameni0
— Nu. N-am acest nărav.
— Bine. Vreau să-ţi istorisesc ceva ce n-am spus nimănui până acum.
Şi luă o înfăţişare căreia nu-i lipsea sinceritatea, dar nici hazul:
— … Eu. Eu am vrut să devin apostol!
Priv indu-mă ţintă, figura lui îmi cerea neapărat un răspuns. Mă temeam să-i spun ceva. Ce ar fi înţeles anapoda şi l-ar fi jignit. În vorbele de adineaori pusese toată seriozitatea unui om deznădăjduit îi răspunsei:
— E greu să fii apostol.
— De ce’.’ mă întrebă îndată.
— Întâi, pentru că trebuie să-ţi pui de acord viaţa de fiece zi cu vorbele…
— Apoi?
— Trebuie să ai o credinţă nestrămutată în ceea ce predici: s-o simţi, s-o trăieşti.
Bleojdi ochii, ascultându-mă, şi izbi puternic cu pumnul în pământ:
— Eu sunt un asemenea om!
— Şi ce ai vrea să predici? Creştinismul?
— Mai mult decât creştinismul. Aş vrea să predic oamenilor să nu rămână nesimţitori faţă de un flămând, dându-i bucata lor de pâine, chiar de-ar fi un animal.
— Ai încercat să faci asta?
— Ce? Să predic sau să dau?
— Ambele.
— Da, am dat şi dau. Dar alţii nu fac ca mine. Şi atunci am început să-i strâng de gât. M-am făcut bandit! Am vrut să-mi omor fratele. O să-ţi povestesc pe drum. Haide!
Tăcu până dincolo de Cressier. Pe care-l străbăturăm printre cirezi de vaci frumoase, căruţe cu bălegar şi privirile curioase ale copiilor de ţărani. Apoi. Îşi începu povestea:
— Fratele meu se făcuse misionar. Ştii ce-i asta?
— Un om care propovăduieşte credinţa şi caută adepţi.
— Nu! Nu-i asta. Un misionar este un pungaş care îşi înşeală stăpânii, când nu-şi poate înşela sclavii. Sunt. Desigur, şi din cei care se lasă înfulecaţi de sălbateci, dar nu toţi misionarii merg atât de departe. Şi frate-meu. Deşi destul de curajos, se mulţumi să ciupească gologanii acolo unde era sigur că nu-şi primejduieşte pielea. Era la fel de egoist ca şi părinţii noştri, fiind din cauza asta slăbiciunea lor. Tata era tenisez şi locuia în Algeria, iar mama, algeriancâ. Destul de bogaţi, de pe urma morţii lor n-a tras foloase decât frate-meu. Au vrut să-l facă popă. Dar un scandal cu o femeie i-a stricat cariera; a plecat să facă avere în războiul din Transvaal. Deci. Vezi? Popii au suflet de militari şi când dau greş într-o meserie se aruncă în alta. Timp de câţiva ani. N-am ştiut nimic de soarta lui. Moartea tatii l-a scos la suprafaţă. Fiind mai mare şi mai învăţat decât mine. A pus mâna pe administraţia fermei, exploatând sălbatic pe felalii. Abia acum aflai că pe deasupra era şi misionar. Mă revoltai. Făceam tot ce-mi sta în putere pentru a îndulci soarta sărmanilor arabi, dar eram tot atât de calic ca şi ei. Frate-meu rădea totul. Pentru el. Nu eram decât un.. Nătărău „! Chiar în faţa vecinilor, mă striga numai.. Hei. Nătărăule!” Asta îmi mări ura. Mă-nţelegi? Nu sunt un nătărău. Dar răbdam totul, nădăjduind că într-o zi îşi va lua din nou valea şi că atunci voi fi stăpânul.
Felahii putând să-şi tragă sufletul pentru un moment. Aşteptare zadarnică, Prindea rădăcini. Ne certam ca pungaşii la iarmaroc, mai ales când îi bătea pe felahi. Deoarece îi snopea. Şi. Într-una din aceste certuri, mă pălmui. Acum. Trebuie să-ţi spun că natura m-a clădit rău; am inima bună. Dar m-aprind iute şi apoi sunt foarte puternic. Un apostol trebuie să fie un om foarte răbdător şi slab de putere. Când mă trezii pălmuit, îi dădui una cu sapa ce-o aveam în mână. Fu cât pe-aci să dea ochii peste cap. Dar dracul n-a vrut să-l ia. El se răzbună încă şi acum pe bieţii felahi. Încasai cinci ani. Nu i-am ispăşit pe toţi: după doi ani. Am evadat, fugind în Abisinia.
Au trecut zece ani de atunci, afară de cei patru în puşcăriile elveţiene. În tot acest timp. Am fost rândaş. Ain făcut numai bine. Da! numai binele! Asta nu se spune! Ţie. Însă, da! Mi-am dat bucata de pâine ori de câte ori am întâlnit un om sau un câine flămând. Asta înseamnă pentru mine civilizaţia…
— Pot să te întreb, de ce ai făcut patru ani de puşcărie în Elveţia?
— Tocmai voiam să-ţi spun. Am avut nenorocirea să-mi iasă în cale unul ca frate-meu. Pământul e plin de asemenea fraţi şi pretutindeni te murdăreşte atingerea lor. De la povestea din Algeria, mă feream să le întâlnesc cât de puţin privirea de hienă, care-mi urca sângele în cap. Locuiam într-un orăşel din preajma unei cariere unde munceam. Mai jos de casa unde dormeam, se afla o tutungerie ţinută de un asemenea monstru. Un monstru sadea! Scurt şi gros, un butoi îndopat cu grăsime, un morman de rahat bine chivernisit, care îşi mişca braţele scurte şi groase ca nişte pulpe, adunându-şi banii cu lăcomie cumplită. Nu servea niciodată doi muşterii în acelaşi timp; şi dacă un muncitor întârzia să-şi scoată gologanul. Îşi mişca unul din degete, groase ca nişte cârnaţi. Spunându-i cu un scrâşnet de gorilă:
— Haide, dă-i zor!
Mi-am presimţit nenorocirea. În clipa când intrai pentru prima oară să cumpăr tutun. Nu m-am înapoiat săptămâni în şir. Dar ursita a fost mai puternică. Spectrul acestui om mă urmărea chiar şi noaptea în pat şi. Încetul cu încetul, începui să văd într-însul pacostea lumii întregi. Şi. Într-adevăr, atari oameni făptuiesc tot răul de pe pământ! Trebuie omorâţi ca păduchii! înapoindu-mă într-o seară de la lucru, nu rezistai ca să nu mă uit în prăvălia lui. Se afla la tejghea, ca de obicei, şi mânca. Nu mânca, ci înfuleca pe nerăsuflate. Intrai fără să vreau şi cerui tutun, fără a avea nevoie, ci numai ca să-l privesc. Cu botul afundat în crăpelniţă, i-a fost greu s-o lase fie şi pentru o clipă, pentru a mă servi cu degetele-i unsuroase. Mă jur că în poziţia în care se afla. Puteai săruta un porc; un om însă nu putea fi decât sugmmat! Mi se părea că înfulecă nu numai partea lui de hrană, ci şi pe cea a tuturor vagabonzilor fără lucru şi fără adăpost. De-atunci. In-am înapoiat maşinal. În fiecare seară, ca să-mi văd căpcăunul, să contemplu chipul egoismului în persoana lui. Îi dădeam banii, dar presimţeam apropiindu-se clipa când trebuia să plătească cu viaţa lui scârboasă. Nu ştiu de ce-mi intrase în cap că dacă l-aş fi omorât, ar fi fost mai puţină nenorocire pe lume. Desigur, nu era adevărat! Ar mai fi rămas destulă, deoarece n-ai fi putut să-i omori pe toţi. Dar. Îţi spun. Trebuie să cauţi alte temeiuri în dreptatea ce am făcut, decât fatalitatea sângelui meu aprins.
În seara aceea, ploua zdravăn şi era târziu. În prăvălie se afla un muşteriu cu care sta de vorbă. Aşa ceva nu se prea întâmpla. Îmi iau pachetul cu tutun şi ca să-mi dau seama despre ce vorbesc. Îmi răsucesc pe îndelete o ţigară. Pot să te asigur că eram mai calm ca oricând. Deodată, îl aud pe client spunând:
— Ia spune, cutare, poţi să-mi faci un serviciu? Şi pe călău răspunzând:
— Orice doreşti, cu condiţia să nu mă ciupeşti la buzunar.
Nu mai auzii nimic. Ţigarea mi se sfărâmă între degete şi un val de căldură îmi năvăli în faţă. Dau să ies repede, dar mă opresc şi scot un strigăt. Muşteriul dispăruse. Eram singuri! Dintr-un salt mă năpustesc asupra lui şi-i înfig mâinile în gât. Strânsoarea fu atât de puternică, încât sângele îmi acoperi degetele. Nici măcar nu horeai: se prăbuşi ca un pahar pe care-l atingi cu vârful degetelor Nu se afla nici suflet, nici viaţă. În acest uriaş bulgăre de grăsime. Murise de frică.
Fără să-mi dau seama ce fac, înşfac cutia tejghelei, iau aproape toţi banii din ca şi-i mp în mii de bucăţi cu furie. Asta m-a salvat de la puşcăria pe viaţă. N-au putut să-şi explice crima. S-au oprit la nebunie, dar examenul medical mă găsi sănătos. Un tânăr avocat pleda în faţa juraţilor cu pasiune şi convinse juriul că eram obsedat de gândul dracului. Într-adevăr, la toate interogatoriile, n-am răspuns decât atât:.. L-am văzut pe dracul şi l-am omorât!" La fel şi în faţa Curţii cu Juri. Mi-au dat patru ani. Pe care tocmai i-am ispăşit.
— Şi de prima încercare de crimă împotriva fratelui dumitale’.’
— N-a aflat-o nimeni. De la fuga mea din Algeria, trăiesc subt alt nume. Graţie unor acte false. Sunt abisinian.
gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati