Iată cum mi-a venit ideea de a alcătui o culegere de portrete. Acum vreo zece ani, o prietenă americancă şi cu mine plănuisem să publicăm în englezeşte o antologie din Saint-Simon. Eu urma să aleg textele şi să verific apoi traducerea făcută de ea. Pentru a începe, i-am propus să îşi ia curajul de a traduce portretul ducelui de Noailles. După câteva săptămâni, mi-a răspuns că era prea greu, că nu izbutea să facă faţă şi că renunţă la proiect. În urma acestui eşec, m-am întrebat dacă cel mai bun fel de a scăpa de entuziasmul meu pentru Saint-Simon n-ar fi acela de a scrie o carte despre el. N-am scris cartea, aşa că admiraţia mea pentru acest autor abisal a rămas intactă. Dar, tot citind şi recitind portretele sale, mi-am zis că poate ar trebui dată o imagine de ansamblu a acestei arte atât de dificile de a fixa un personaj, de a-i dezvălui misterele atrăgătoare sau tenebroase. Era însă indispensabil, evident, să fie prezentată o mare varietate de tipuri umane, cu tot ceea ce lucrul acesta atrage după sine ca punere în lumină a unei psihologii. Saint-Simon, cel mai mare memorialist, era nedrept şi profund; era nedrept pentru că era pătimaş şi era profund pentru că voia să ajungă până la limite, până la zonele extreme ale fiinţelor. Pentru a arăta alte cazuri de nedreptate şi de profunzime, trebuia să răscolesc în alte memorii şi să extrag din ele portrete inspirate de prejudecăţi sau de îndârjiri diferite. Am mers până la Tocqueville, dintr-un motiv strict subiectiv: acela că, oricât n-ar semăna între ei, Tocqueville mi-este aproape tot atât de drag ca şi nebunul acela de Saint-Simon…
Pentru că am început cu un idol, se cuvenea să închei cu un altul.
E. M. Cioran
Misticii, cu deosebire Magistrul Eckhart, făcând deosebirea între omul interior şi omul exterior, optau în chip necesar pentru cel dintâi; cel de al doilea, fiinţa cuprinsă în timp, mai exact în societate, revenea de drept moraliştilor, pe el îl au în vedere, pe el îl scrutează şi îl denunţă, fără să le pese dacă are sau nu vreo dimensiune atemporală. Constantele pe care le descoperă în el sunt cele care decurg din decăderea lui, nu acelea care l-ar putea ajuta să o biruie. Acestui om, o suprafaţă fără adâncime, i-au sondat „adâncimile”, dedesubturile frivolităţii, străfundurile aparenţelor, mecanismul şi secretul intereselor şi entuziasmelor sale. În cruzimea cu care l-au demascat nu vom tăgădui că intră o anumită eleganţă; eleganţa rezidă în expresie şi în stil, nu în forţa observaţiei şi în analiză. Dacă indiscreţia lor nu cruţă misterul nimănui este tocmai pentru că, în ochii lor, nimeni nu este învestit cu niciun mister, vreau să spun cu misterul acela esenţial care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole. În ochii lor, a explica o fiinţă înseamnă a o aboli, a o reduce la neant. Dacă rămânem la omul exterior ca atare, suntem siliţi să recunoaştem că gândurile pustiitoare pe care i le-a inspirat lui La Rochefoucauld se dovedesc de o rigoare ineludabilă, o amărăciune cu care s-au impregnat toţi „portretiştii”, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama; cert este că schiţele lor ne apar cu atât mai veridice cu cât au pus în ele mai mult din superba fiere a celui care a scris Maximele.
Printre moralişti, numai Pascal s-a aplecat asupra dimensiunii metafizice a existenţei umane (de unde şi faptul că nu observăm ca Pascal să-l fi marcat pe vreun autor de portrete). Alături de el, toţi ceilalţi, fără excepţie, par frivoli, pentru că n-au perceput mizeria noastră, ci mizeriile noastre, suma aceasta de neajunsuri, de infirmităţi inevitabile şi oarecare, ce nu exprimă decât un aspect al naturii noastre. Dar dacă n-au simţit răul capital, intrinsec, inerent naturii omeneşti, în schimb nu avea cum să le scape răul acesta mediocru şi general, în luptă cu un bine de aceeaşi teapă. Nişte maniheeni de salon, seduşi de un dualism anecdotic, ostili acelei singurătăţi, sau incapabili de ea, în care se zbate omul interior, confruntat cu sine sau cu Dumnezeu. Nu este oare semnificativ că, atunci când li se întâmplă să se întoarcă spre Pascal, o fac pentru a seculariza viziunea sa asupra concupiscenţei, adaptând-o la studiul moravurilor şi coborând-o la nivelul unei „psihologii” fără tenebre?
Concepute sub ocrotirea nopţilor lipsite de somn, fără nimic supărător luminos în ele, Cugetările, frământări ale unui insomniac, ale unui spirit care se zvârcoleşte şi se crispează în beznă, nu vor fi niciodată, nu zic înţelese, ci simţite de aceia care nu văd clar decât în plină zi. Se exprimă în ele o dezolare care nu se lasă copleşită de amărăciune, de acea tristeţe diurnă, degradată şi pângărită, neînstare să se înalţe până la puritatea nopţii. Singuraticul are arareori o viziune amară asupra naturii umane; superior dezgusturilor sale, el se gândeşte la om prea de sus, prea de departe, pentru a se înjosi urându-l. Cu totul altul este cazul insului sociabil sau prins de treburi. Încă din Evul Mediu, cum observă Huizinga, nu în mânăstiri este deplânsă perfidia oamenilor, ci în preajma principilor, mai ales de poeţii osândiţi să trăiască la o curte sau alta. Mai târziu, saloanele aveau să instituie tirania omniprezenţei umane, existenţa odioasă din care solitudinea este izgonită. Cine trăieşte pentru societate trăieşte împotriva ei. În bună măsură, portretul ca gen provine din răzbunarea şi din coşmarul omului sociabil care şi-a frecventat prea mult semenii pentru a nu-i detesta. Cât de istovitoare ar fi uzanţele bunei-cuviinţe, ele n-au cum să se compare cu cele ale solitarului, în toate privinţele unice, inimitabile.
Când Māra, zeul morţii, încearcă, şi prin ispite şi prin ameninţări, să-i smulgă lui Buddha stăpânirea lumii, acesta din urmă, pentru a-l reduce la tăcere şi pentru a-l face să renunţe la pretenţiile sale, îi spune printre altele: „Ai suferit pentru cunoaştere?” De întrebarea aceasta, la care Māra nu putea răspunde, ar trebui să ne servim ori de câte ori vrem să măsurăm valoarea exactă a unui spirit. În chipul cel mai vădit, un Montaigne n-a suferit pentru cunoaştere: un înţelept şi doar atât. Un Pascal, dimpotrivă, a plătit pentru cea mai mică afirmaţie sau negaţie pe care şi-a îngăduit-o; de aici faptul că tot ce afirmă are o greutate pe care cu greu am găsi-o în spusele celorlalţi moralişti; toţi, mai mult sau mai puţin instalaţi în certitudinile comode ale acrelii, toţi, resemnaţi să accepte corupţia noastră radicală, pe care nu dau semne că ar vrea s-o corecteze şi nici măcar să deschidă vorba despre ea. Încă un pas şi ar aluneca în cinism, într-o dezabuzare fără scrupule. Pasul acesta avea să fie făcut de Talleyrand care, prin forma sa de spirit, se înrudea cu La Rochefoucauld şi cu Chamfort, totuşi cu această diferenţă notabilă că, neajungându-i să reflecteze asupra defectelor semenilor săi, el a făcut tot ce-i stătea în putinţă să le exploateze, să tragă din ele folos. Lipsa lui de iluzii, sarcasmele lui neruşinate şi clarviziunea lui profitabilă fac din el un moralist demonic, un profitor al spiritului şi un parazit al epocii sale, ale cărei vicii le întrupa. Dimpotrivă, adevăratul moralist nu este niciodată interesat şi, dat fiind că denunţă rele imanente indiferent cărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui nu poartă o dată istorică anume. El îşi asumă datoria de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi de a se defini pe sine, întreprindere cât se poate de ingrată: naturii noastre îi repugnă să devină conştientă de ea însăşi pentru că nu poate ajunge la asta decât în paguba actelor, şi pentru că există o incompatibilitate între cunoaştere şi acţiune. Obnubilaţi de faptă, de coincidenţa dintre sinele nostru şi lucruri, suntem înclinaţi să ne manifestăm, să ne identificăm cu ceea ce ne scapă şi ne rezistă; dar, atunci când ne cunoaştem, suntem deopotrivă exteriori nouă şi lumii. Iată de ce moralistul care se dedică atât introspecţiei cât şi observaţiei, spectator al propriei sale fiinţe şi al altuia, trăieşte întotdeauna în marginea existenţei. El se pricepe la oameni pentru că este pradă rarei nefericiri de a se cunoaşte; acestei nefericiri i se adaugă alta: aceea de a-şi mări nemăsurat propriile sale cusururi şi nu mai puţin pe cele ale semenilor săi, prin efectul conjugat al observaţiei minuţioase şi al imaginaţiei. Preocupat să ia cunoştinţă de monstrul pe care îl ascunde în el însuşi, este firesc ca el să vadă totul în mare, şi să construiască figura omului cedând tentaţiei monumentalului. Îngroaşă trăsăturile, nu e greu de observat asta. Nu trebuie totuşi să uităm că obiectul observaţiei sale nu sunt nişte fiinţe indiferente, ci unele pasionate, exemplare de umanitate la care cel mai mic defect capătă un relief deosebit. La Rochefoucauld a luat parte la Frondă, Chamfort la Revoluţie. Vremurile tulburi, punând pasiunile, goale, în văzul tuturor, le uşurează cunoaşterea; ele sunt providenţa observatorului, pentru că meditaţia asupra omului cere, pentru a se naşte şi a se adânci, nişte condiţii capabile să stârnească mirarea sau stupoarea. Seneca a fost cu adevărat contemporanul lui Nero; Marcus Aurelius n-a trăit nici el tocmai în huzurul istoriei, nici Montaigne. Pentru ca omul să se situeze în centrul preocupărilor noastre, nu ajunge să ne irite, trebuie să se şi compromită, să infirme imaginea pe care ne-o facem despre el în epocile paşnice. Să recunoaştem: se străduieşte din răsputeri. Câtă pripă nu pune ca să ducă de râpă ideea pe care filozofii au ticluit-o despre el. Le desfide sistemele, spre bucuria amară a moraliştilor, cărora le revine grija specifică de a scruta şi de a judeca omul din clipa în care filozofia se dezinteresează de el şi fuge de el de teamă să-l înfrunte. Mai curajoşi, moraliştii îl acceptă, cu moartea în suflet, e drept, pentru că îl ştiu de neschimbat, în mod incurabil fidel sie însuşi.
Cum el nu ridică niciodată glasul, nici nu aspreşte tonul, moralistul este însuşi tipul omului bine crescut şi dovedeşte asta scriind puţin… Există oare semn mai bun de respect pentru cititor decât laconismul? Să insişti, să explici, să demonstrezi – tot atâtea semne de vulgaritate. Cine aspiră la eleganţă, departe de a se teme de sterilitate, trebuie dimpotrivă s-o cultive, să saboteze cuvintele în numele Cuvântului, să ştirbească tăcerea cât mai puţin cu putinţă, să nu renunţe la ea decât arareori, pentru a se cufunda apoi şi mai adânc în ea. Maxima, care ţine fără îndoială de un gen discutabil, este totuşi un exerciţiu de pudoare, pentru că ne permite să ne smulgem din pletora verbală şi să-i vedem mai bine necuviinţa şi zădărnicia. Mai puţin exigent, pentru că mai puţin concentrat, portretul este cel mai adesea o maximă, diluată la unii, îmbogăţită la alţii; totuşi portretul poate, în mod excepţional, cum este cazul lui Saint-Simon, să ia înfăţişarea unei maxime explodate, să se înalţe până la vervă sau înălţimi ameţitoare, să evoce infinitul prin acumularea trăsăturilor şi prin îndârjirea de a fi exhaustiv: asistăm atunci la un fenomen care, înăuntrul unei literaturi, nu se produce decât o singură dată, la un caz miraculos de aberant, acela al unui scriitor care, pentru că se simte prea strâmtorat într-o limbă, o depăşeşte şi evadează din ea – cu toate cuvintele pe care le conţine… Le siluieşte, le smulge din rădăcini, şi le însuşeşte, ca să facă tot ce i se năzare, fără nicio consideraţie pentru ele, nici pentru cititor, pe care îl supune unui de neuitat, unui magnific martiriu. Cât poate fi de prost crescut Saint-Simon!
…Dar nu mai mult decât Viaţa căreia îi este, dacă putem îndrăzni să spunem aşa, replica literară. Nicio abstracţie la el, niciun stigmat clasic; situându-se exact la nivelul imediatului, el este spiritual cu simţurile şi, dacă este adesea nedrept, nu este fals niciodată. Toate celelalte portrete, alături de ale sale, par nişte scheme, nişte compoziţii stilizate, cărora le lipsesc vigoarea şi veracitatea. Marele său atu: nu ştia că are geniu, nu se considera nici măcar scriitor. Nimic nu-l stânjeneşte, nimic nu-l sperie; dă năvală, se lasă dus de frenezia lui, fără să-şi inventeze scrupule sau reţineri. Un suflet ecuatorial, de o luxurianţă exorbitantă, devastat de propriile sale revărsări, incapabil să-şi impună acele îngrădiri care decurg din deliberare sau din reculegere. Portretul în maniera lui La Bruyère: omul care întrupează un viciu sau o virtute, şi unul şi cealaltă cu un contur bine definit, portretul înţepenit, de o exactitate ideală, corespondent literar al picturii italiene. La Saint-Simon, niciun plan riguros, nicio rotunjire. Crezi că citeşti un elogiu, dar repede îţi dai seama că te-ai înşelat; subit apare o trăsătură neprevăzută, un adjectiv fulgurant care ţine de pamflet; la drept vorbind, nu e vorba nici de o apologie, nici de o execuţie capitală, avem în faţă insul aşa cum este el, complex, contradictoriu şi derutant, ireductibil la o formulă. Te duce cu gândul la un Rembrandt furios.
Doamna du Deffand, care citea Memoriile în manuscris, găsea că au un stil „abominabil”. La fel gândea probabil şi Duclos, care le citea şi el, pentru a scoate de acolo detalii asupra Regenţei, a cărei istorie a scris-o într-o limbă exemplar de searbădă: citim un Saint-Simon edulcorat, asistăm la spectacolul graţiei care striveşte vigoarea! Prin limpezimea lui care usucă toate sevele, prin refuzul de a accepta orice ar fi insolit sau incorect, stufos sau arbitrar, stilul secolului al XVIII-lea ne face să ne gândim la o cădere în perfecţiune, în neviaţă. Un produs de seră, artificial, lipsit de vlagă, refuzând orice slăbire a frâului, nu putea cu niciun chip să producă o operă de o originalitate totală, cu tot ce implica aceasta ca impur, năucitor şi irezistibil. În schimb, un mare număr de scrieri în care se răsfaţă un verb transparent, fără prelungiri sau mistere, un verb supravegheat şi cenzurat de nu se ştie ce Inchiziţie a clarităţii.
„Nu am destul răgaz pentru a avea bun-gust.” Vorba aceasta, al cărei autor nu-l cunoaştem, depăşeşte înţelesul unei simple vorbe de duh. Într-adevăr, bunul-gust este apanajul leneşilor şi al diletanţilor, al celor care au timp: societatea secolului al XVIII-lea, care avea timp să mai dea şi la alţii, l-a cheltuit pentru nimicuri subtile şi pentru zădărnicii delicate; l-a folosit mai ales împotriva ei înseşi.
„Într-o dimineaţă (era duminică) îl aşteptam, pentru a merge la liturghie, pe prinţul de Conti; ne găseam în salon, aşezate în jurul unei mese; pusesem pe ea toate cărţile noastre de rugăciuni, pe care Doamna mareşal de Luxembourg se amuza să le frunzărească. Deodată s-a oprit asupra a două sau trei rugăciuni mai deosebite care i s-au părut de cel mai desăvârşit prost-gust şi care aveau într-adevăr expresii bizare” (Doamna de Genlis, Mémoires, 1.1, p. 95).
Nimic mai fără noimă decât a cere unei rugăciuni să fie redactată în limbajul bunei societăţi, să aibă eleganţă şi ţinută. Important este să fie adevărată, şi atât. Dar calitatea aceasta nu avea mare trecere la nişte spirite deprinse cu piruetele, şi care se duceau la biserică în aceeaşi dispoziţie cu care se duceau la supeuri sau la vânătoare. Veacului îi lipsea gravitatea, indispensabilă pietăţii; nu-i plăcea şi nu cultiva decât l’exquis, excelenţa în rafinament, gustul cel mai delicat şi mai ales. Vorba doamnei mareşal ne aminteşte de un anume cardinal din vremea Renaşterii care, spunea el, iubea prea mult latina de aur pentru a se putea folosi de aceea, grosolană, a Evangheliilor. Anumite rafinamente sunt incompatibile cu credinţa: bunul-gust şi absolutul se exclud… Niciun zeu nu supravieţuieşte surâsului unui om de spirit, îndoielii frivole; în schimb, îndoiala profundă nu aşteaptă decât să se nege pe ea însăşi pentru a se preschimba fulgerător în fervoare. Ar fi zadarnic să căutăm acest fel de privire ameţitoare în abis în miezul unei societăţi în care rafinamentul se învecina cu frivolitatea şi cu acrobaţia. E ciudat să te gândeşti că aceeaşi ţară a putut să producă un Pascal şi un Voltaire, că şi-a irosit geniul într-un chip atât de derutant, pe drumuri ireconciliabile, fără nicio grijă pentru convergenţă şi pentru unitate. De ce să fi existat Cugetările pentru a ajunge la Dicţionarul filozofic?
Prin chiar structura ei, fiecare limbă conţine virtualităţi metafizice; franceza însă, îndeosebi cea din secolul al XVIII-lea, are puţine asemenea virtualităţi: limpezimea ei inumană, absenţa de ecouri, refuzul nedeterminării fac din ea o limbă gramaticală prin excelenţă (adică a-metafizică), care poate năzui la mister, dar care nu are cale firească spre el. Este caracteristic faptul că Mallarmé postula teoretic obscuritatea, că n-o obţinea doar prin spontaneitatea verbului. În franceză, ininteligibilul, dacă nu este voit, este rezultatul unui deficit al spiritului sau al vreunei inadvertenţe gramaticale.
O limbă moartă, spune un lingvist, se recunoaşte după aceea că, exprimându-te în ea, n-ai dreptul să comiţi greşeli. Ceea ce e un alt fel de a spune că nu ai dreptul să-i aduci nici cea mai mică înnoire. În vremea Luminilor, franceza ajunsese la acea limită extremă a rigidităţii şi a desăvârşirii. După Revoluţie, devine mai puţin riguroasă şi mai puţin pură: dar ceea ce a pierdut din perfecţiune a câştigat în naturaleţe. Pentru a supravieţui, pentru a dura, avea nevoie să-şi rupă frâiele şi să se corupă, să se îmbogăţească prin noi incorectitudini şi noi improprietăţi, să iasă în sfârşit din salon în stradă. Şi, prin aceasta, sfera sa de influenţă şi de răspândire a scăzut: n-a putut să fie limba Europei cultivate decât într-o vreme în care, extrem de sărăcită, îşi atinsese punctul maxim de transparenţă şi de debilitate. Un idiom nu se apropie de universalitate decât atunci când se emancipează de originile sale, le lasă în urmă şi le reneagă; o dată ajuns aici, dacă vrea să se împrospăteze, să evite irealitatea sau scleroza, trebuie să renunţe la exigenţele ei, să-şi sfărâme tiparele şi modelele, trebuie să accepte prostul-gust.
De-a lungul întregului secol al XVIII-lea se desfăşoară spectacolul unei societăţi măcinate pe dinlăuntru, care ar putea servi drept prototip oricui ar fi ispitit să zugrăvească portretul unei umanităţi ajunse la capătul evoluţiei sale. Putem într-adevăr să ne închipuim etape în care omul epuizat, fără resurse şi fără dorinţe, s-ar interesa cu zel numai de sine şi s-ar prăbuşi în propriul său vid. Lipsa de viitor, încetând să se mărginească la o singură clasă, le-ar cuprinde atunci pe toate, într-o superbă democratizare a vacuităţii. Dar nu e nevoie de un efort prea mare de imaginaţie pentru a ne reprezenta acest stadiu final: sunt destule fapte care ni-l arată. Pe măsură ce omul îşi urmează drumul spre mai bine, dacă vede că posibilităţile sale materiale se lărgesc, vede totuşi foarte limpede că şansele sale spirituale se îngustează în aceeaşi măsură. Îl pândeşte dezastrul şi el, în chipul cel mai vădit, aleargă spre el. La sfârşitul veacului, se înălţa eşafodul; la capătul istoriei, eşafodul care va fi înălţat va avea o altă măreţie, pentru că pe el va urca regele creaţiei.
O societate care se bucură fără măsură şi fără ruşine de bunăstarea ei se năruie la prima lovitură: lipsită de orice principiu vital, fără vigoarea de a se putea împotrivi forţelor care se năpustesc asupra ei, ea este cuprinsă de fascinaţia morţii. Dacă Revoluţia a biruit este pentru că puterea era o ficţiune, iar „tiranul” o nălucă. Revoluţia s-a războit, literalmente, cu nişte spectre. De altfel, o revoluţie, indiferent care, nu câştigă decât dacă se află în luptă cu o ordine ireală. Acelaşi lucru se poate spune despre orice înscăunare a unei noi puteri, despre orice cotitură a istoriei. Alaric n-a cucerit Roma, ci un cadavru. Singurul merit al barbarului a fost de a fi avut fler. Fler au avut şi iacobinii. Goţi cu principii, ei au inaugurat un nou tip de umanitate: retorul sangvinar, rafinat şi subtil, barbarul camuflat în ideolog.
Înaltei corupţii manierate de la începutul veacului, Regentul i-a fost simbolul. Ceea ce uimeşte înainte de toate la el este lipsa totală de „caracter”. Tratează treburile statului cu aceeaşi dezinvoltură ca şi pe cele private: şi unele şi celelalte nu-l interesau decât în funcţie de vorbele de duh pe care le prilejuiau; la el totul era doar pretext pentru o butadă sau o formulă. Deopotrivă de nestatornic în pasiuni ca şi în vicii, el se lăsa dus de ele din indolenţă şi parcă din lipsă de curiozitate. Metrese nenumărate, dar niciuna care să-i fi marcat viaţa. Neînstare nici de dragoste, nici de ură, a trăit toată viaţa mai prejos de înzestrările sale, care nu erau deloc puţine, dar pe care i se părea fără rost să le cultive; aşa cum neglija tot, a neglijat şi pictura, în care ar fi putut excela. „Unul dintre marile neajunsuri ale acestui principe – spune Saint-Simon – era acela de a nu se putea ţine mai multă vreme de nimic, în aşa măsură încât orice perseverenţă i se părea de neînţeles. Un altul, despre care am vorbit deja, a fost un soi de insensibilitate care nu-i stârnea fierea nici la cele mai ucigaşe ofense, nici la cele mai primejdioase; şi cum coarda şi principiul urii şi al prieteniei, al recunoştinţei şi al răzbunării este acelaşi, şi cum acest impuls îi lipsea, urmările erau nenumărate şi vătămătoare.” Când citeşti asemenea lucru, îţi aminteşti de vorba lui Retz despre Mazarin: „N-a fost nici blând, nici crud, pentru că nu-şi amintea nici binefacerile, nici insultele.”
Model de ineficientă, Regentul a înălţat până la geniu arta de a-şi irosi talentele. În cazul lui putem chiar vorbi de un paroxism al frivolităţii. De aici nu putea să rezulte decât o mare dezordine în treburile statului. Contemporanii nu s-au mulţumit să-l facă răspunzător de asta, ei au mers până la a-l compara cu Nero; totuşi ar fi trebuit să-i arate mai multă îngăduinţă şi să se considere fericiţi că au de îndurat un absolutism atenuat de anarhie şi de farsă. Este de netăgăduit că a fost dominat de nişte inşi fără scrupule, cu abatele Dubois în frunte. Dar nu este oare mai bine să trăieşti sub un regim în care un anume grad de libertate este garantat de câţiva ticăloşi decât să te sufoci sub autoritatea celor fanatici şi puri? Nu avea „coardă”, nu încape vorbă; dar, pe de altă parte, carenţa aceasta este o virtute, pentru că ea singură face cu putinţă exercitarea toleranţei.
Abatele Galiani este unul dintre puţinii care şi-au dat seama că, într-o epocă în care se declama împotriva opresiunii, blândeţea moravurilor era totuşi o realitate. Ceea ce a scris despre Ludovic al XV-lea ar fi putut scrie, invocând alte elemente, şi despre Regent: „Domnia lui Ludovic al XV-lea va fi cea mai vrednică de amintirea posterităţii, care nu va pomeni de secolul lui Ludovic al XIV-lea decât pentru a spune că, sub Ludovic al XV-lea, Voltaire vorbea despre el. De altfel, Ludovic al XV-lea este cel care i-a produs pe Montesquieu, Voltaire, Diderot, D’Alembert, Boulanger, Rouelle, Le Chalotais şi tot el i-a expulzat pe iezuiţi. Când comparăm cruzimea iezuiţilor faţă de Port-Royal cu blândeţea enciclopediştilor, se vede bine diferenţa dintre regnurile, moravurile şi inimile celor doi regi. Cel dintâi era lacom de faimă şi lua zarva drept glorie; al doilea era un om de lume care făcea meseria cea mai urâcioasă (aceea de rege) cu cât mai puţină tragere de inimă îi stătea în putinţă. Nu se va găsi multă vreme nicăieri asemenea domnie.”
Însă ceea ce abatele pare să nu fi înţeles este că, dacă toleranţa este de dorit şi dacă măcar ea îndreptăţeşte cazna de a trăi, aceeaşi toleranţă se dovedeşte în schimb un semn de slăbiciune şi de destrămare. Evidenţa aceasta tragică nu putea să i se impună unui spirit care îi frecventa pe amatorii aceia de iluzii care au fost enciclopediştii: ea urma să devină vădită unor vremuri mai dezabuzate, în chip deosebit vremii noastre. Societatea secolului al XVIII-lea, acum ştim, era tolerantă pentru că îi lipseau vlaga şi avântul necesare pentru a persecuta, deci pentru a dăinui. Despre Ludovic al XV-lea, Michelet spunea că „în sufletul lui nu se află nimic”. Cu şi mai multă dreptate ar fi putut spune acelaşi lucru despre Ludovic al XVI-lea. Iată explicaţia unei epoci minunate, şi osândite. Secretul blândeţii moravurilor este un secret funest şi mortal.
Revoluţia a fost provocată de abuzurile unei guvernări în care privilegiile aparţineau unei clase care nu mai credea în nimic, nici măcar în privilegiile sale, sau mai degrabă care se crampona de ele din automatism, fără pasiune şi fără înverşunare, pentru că avea o slăbiciune făţişă pentru ideile celor care urmau s-o nimicească. Îngăduinţa faţă de adversar este semnul distinctiv al debilităţii, adică al toleranţei, care nu este, în ultimă analiză, decât cochetăria unor agonizanţi.
„Aţi trăit multe lucruri – scria marchiza du Deffand ducesei de Choiseul – dar este ceva pe care nu l-aţi trăit şi pe care sper să nu-l trăiţi niciodată: privaţiunea de sentimente, însoţită de chinul de a nu te putea lipsi de ele.”
Secolul avea nostalgia naivităţii, adică a unei stări care îi lipsea cu desăvârşire. De la Scrisorile galante ale lui Fontenelle până la Legăturile primejdioase ale lui Laclos se desfăşoară comedia unei sensibilităţi care se istoveşte în artificiu şi în falsitate. Când inteligenţa a devenit suverană, naivitatea, adică sentimentele adevărate, părea să fie rezervată sălbaticului sau prostului. Or, toate aceste spirite alese aveau o spaimă bolnăvicioasă de prostie; cât despre starea de sălbăticie, ele o idealizau fără să o îndrăgească de fapt, „natura” nefiind accesibilă decât celor care consimţeau din când în când să se coboare până la „nerozie”: lor, lucrul acesta le repugna în mod absolut. Inteligenţa, convertită în superstiţie, devine duşmana tuturor valorilor exterioare exercitării ei şi nu mai oferă nicio aparenţă de realitate de care te-ai putea agăţa: operează cu golul, este vidă. Cine i se dedică din cult sau din manie ajunge în chip necesar la „privaţiunea de sentimente” şi la regretul de a fi adus jertfe unui idol care nu-ţi dă în schimb decât plictis şi dezolare, cum stă mărturie, document capital, scrisoarea pe care Doamna du Deffand i-a scris-o lui Walpole în ziua de 1 aprilie 1769:
„Spuneţi-mi: de ce, detestând viaţa, mă tem de moarte? Nimic nu-mi arată că totul nu se va sfârşi o dată cu mine; dimpotrivă, observ că spiritul meu se şubrezeşte deopotrivă cu trupul. Tot ce se spune pentru sau contra nu-mi face nicio impresie. Nu mă ascult decât pe mine şi nu găsesc decât îndoială şi obscuritate. Crede, se spune, este mai sigur; dar cum să crezi ceea ce nu înţelegi? Ceea ce nu credem poate exista, nu încape îndoială; prin urmare, nu tăgăduiesc viaţa viitoare; sunt ca un surd şi un orb din naştere; un asemenea om admite că există sunete, culori; dar ştie el ce anume admite? Dacă ajunge să nu tăgăduiesc, cu atât mai bine, dar asta nu e destul. Cum poţi să te hotărăşti între un început şi o eternitate, între plin şi vid? Niciunul dintre simţurile mele nu mă poate face să ştiu; ce poţi să ştii fără ele? Totuşi, dacă nu cred ceea ce se cuvine să cred, sunt ameninţată că voi fi de mii şi mii de ori mai nefericită după moarte decât sunt acum, trăind. Ce hotărâre să iei, şi este cu putinţă să iei o hotărâre? Vă întreb pe dumneavoastră, care aveţi un caracter atât de adevărat încât trebuie, prin afinitate, să găsiţi adevărul, dacă el este de găsit. Aştept de la dumneavoastră ştiri din lumea cealaltă şi să-mi spuneţi dacă suntem sortiţi să jucăm un rol în ea.
Iau asupră-mi să vă întreţin despre această lume de aici. Voi începe prin a vă spune că este detestabilă, abominabilă etc. Există câţiva oameni virtuoşi, sau care măcar pot să pară aşa, atâta vreme cât nu ataci pasiunea lor dominantă, care este de obicei, la oamenii aceştia, pasiunea pentru glorie şi bunul nume. Ameţiţi de elogii, par adesea modeşti; însă strădaniile pe care le fac pentru a le dobândi le dezvăluie motivul, şi lasă să se întrevadă vanitatea şi orgoliul. Iată portretul celor mai buni dintre noi. Pe ceilalţi îi locuiesc interesul, invidia, gelozia, cruzimea, răutatea, perfidia. Nu există un singur om căruia să-i destăinui suferinţele tale fără a-i prilejui o bucurie răutăcioasă şi fără a te înjosi în ochii lui. Te apuci să-i povesteşti plăcerile şi succesele tale? Stârneşti ură. Faci cuiva un bine? Recunoştinţa este o povară, şi găseşti întotdeauna motive ca să scapi de ea. Săvârşeşti câteva greşeli? Ele rămân de neşters; nimic nu poate să le răscumpere. Vezi oameni de spirit? Nu vor fi preocupaţi decât de ei înşişi; vor voi să te uluiască, dar nu-şi vor da osteneala să te lămurească. Ai de a face cu spirite mărunte? Aceştia se simt la strâmtoare în rolul lor, te vor detesta pentru sterilitatea lor şi pentru puţinătatea inteligenţei. Găseşti cumva, în loc de minte, sentimente? Niciunul nu este nici sincer, nici constant. Prietenia este o himeră; recunoaştem că există numai iubirea; şi ce iubire! Însă ajunge, nu vreau să-mi duc gândurile mai departe: sunt zămislite de insomnie; mărturisesc că aş prefera un vis.”
Ar fi greu de găsit un text în care să se exprime cu mai multă energie drama lucidităţii, a acelei stări extreme la care ajunge desfrâul inteligenţei, şi unde eşti rupt de tot, unde încetezi să mai fii natură. Iar nenorocirea este că, o dată lucid, devii mereu tot mai lucid; nu mai e chip să trişezi sau să dai înapoi. Iar acest progres are loc pe socoteala vitalităţii, a instinctului. „Nici aventură, nici bună cumpănire”, spunea marchiza despre sine. Înţelegem uşor de ce legătura sa cu Regentul n-a durat decât două săptămâni. Semănau primejdios de mult: erau amândoi mult prea înstrăinaţi de propriile lor senzaţii. Plictisul, care-i rodea şi pe unul şi pe cealaltă, nu înfloreşte oare în hăul care se deschide între spirit şi simţuri? Gata cu orice mişcare spontană, nici urmă de inconştienţă. Prima care are de suferit este „dragostea”. Definiţia pe care i-a dat-o Chamfort se potrivea bine unei epoci de „fantezie” şi de „epidermă”. Rivarol se lăuda că este în stare, în paroxismul unei anumite activităţi, să rezolve o problemă de geometrie. Totul era cerebral la aceste spirite, până şi orgasmul. Lucru însă şi mai grav, o atare alienare a simţurilor, în loc să afecteze doar câţiva indivizi izolaţi, a devenit deficienţa şi blestemul unei clase întregi, ajunsă la capătul puterilor şi devenită găunoasă prin practicarea constantă a ironiei.
Cine aspiră să se instaleze într-o realitate sau să opteze pentru un crez şi nu izbuteşte, îşi face o vocaţie din a-i ridiculiza pe cei care ajung la aceasta în chip firesc. Ironia vine dintr-un jind după candoare, frustrat, nesatisfăcut, şi care, de atâtea eşecuri, se acreşte şi se înveninează. Ea se extinde inexorabil asupra întregului univers; şi dacă se înverşunează cu deosebire împotriva religiei şi vrea s-o stârpească de la rădăcină, este pentru că, în taină, simte amărăciunea de a nu putea crede. Şi mai dăunătoare este bătaia de joc muşcătoare, furibundă, degenerată în sistem şi mergând până la marginea distrugerii de sine. În 1726, Doamna du Deffand a însoţit-o pe marchiza de Prie în exilul ei din Normandia, ca să-i ţină companie. În Istoria Regenţei, Lemontey povesteşte că „cele două prietene îşi trimiteau una alteia, dimineaţă de dimineaţă, cuplete satirice pe care le compuneau fiecare pe seama celeilalte”.
Într-o societate în care clevetirea răutăcioasă era de rigoare şi unde oamenii nu dormeau de spaima singurătăţii („Nu era nimic pe care să nu-l fi preferat tristeţii de a merge la culcare”, spunea Duclos despre una dintre femeile la modă), singurul lucru sfânt erau conversaţia, vorbele muşcătoare, înţepăturile cu aer de glumă galantă şi cu intenţie ucigaşă. Nimeni nu era cruţat, Montesquieu avea dreptate când semnala, ca pe o caracteristică a epocii, „declinul admiraţiei”. Totul se leagă: acolo unde nu există naivitate, nici cucernicie, nu este de găsit nici capacitatea de a admira, de a considera fiinţele în ele însele, în realitatea lor originară şi unică, în afara accidentelor vremelnice; euforică, stimulantă, admiraţia, îngenuncherea intelectuală care nu implică nici umilire, nici vreun sentiment de neputinţă, este prerogativa, certitudinea şi mântuirea sufletelor pure, adică tocmai a acelor suflete care nu bântuie saloanele.
