Istoria, ca poveste

În toamna anului 2012 am primit din partea Televiziunii Române propunerea de a face un film-documentar istoric dedicat zilei de 1 Decembrie. Doar o singură dată (în urmă cu mai bine de un deceniu) mai scrisesem un scenariu pentru un documentar de televiziune (pentru un foarte cunoscut post privat din Bucureşti), dar acela, până la urmă, nici nu trecuse, în faza de montaj, dincolo de un episod-pilot – nu din vina mea (eu scrisesem cele 11 episoade care mi se ceruseră), ci în urma unei decizii manageriale a postului.

Am scris, aşadar, în 2012, pentru TVR, o poveste (de 50 de minute) axată pe zece priorităţi pe care statul român (spuneam eu) le-a avut de la Primul Război Mondial (1916) şi până la aderarea la Uniunea Europeană (2007). Sub titlul Un secol pentru România, filmul a fost gata la sfârşitul lui noiembrie 2012. A fost difuzat de Ziua Naţională, pe trei dintre posturile televiziunii de stat – TVR 1, TVR 2 şi TVR Internaţional, iar audienţa a fost peste aşteptări. Vreme de câteva luni, filmul a fost oferit apoi liber, spre vizionare, pe o platformă online a TVR. Ulterior, documentarul a apărut şi în format DVD – şi a avut o primire îmbucurătoare pentru profesorul de Istorie care sunt. Nu voi uita sala mare de la parterul unui mall foarte nou şi modern din Iaşi unde, în ianuarie 2013, peste 300 de oameni au venit la lansarea producţiei. Cele 40 de exemplare din acel DVD, distribuite printr-o librărie bine cunoscută în ţară, s-au epuizat în câteva minute. O lansare similară avea loc peste o lună la Cluj-Napoca – tot într-un mall, unde de regulă oamenii vin cu alte curiozităţi decât Istoria.

În lunile următoare, printr-un parteneriat între TVR şi Institutul Cultural Român, am fost cu acest documentar la Paris, la Berlin şi chiar – în octombrie 2013 – la Reykjavik, în Islanda, Nu voi comenta aici ecourile străine – o voi face, sper, altădată. Mă voi rezuma la a spune că, printre români, există un real apetit pentru istoria lor. Ceea ce mi se pare – mă veţi înţelege – dătător de speranţă.

La începutul verii 2013, proiectul Un secol pentru România a mers mai departe, printr-o continuare şi o dezvoltare a sa. Tot împreună cu TVR, am trecut la realizarea unui serial de 101 episoade (!) din istoria noastră: despre oameni, fapte şi întâmplări care ne-au marcat trecutul în ultimul secol şi jumătate, de la domnia Regelui Carol I şi până la anii lui Nicolae Ceauşescu. Vorbind familiei şi prietenilor mei despre aceste 101 episoade, cu toţii m-au privit neîncrezători. Dar fiecare astfel de episod spune o poveste în numai 5 minute de film. Aşadar, proiectul ca atare ajungea undeva la peste 500 de minute de imagini… istorice – ceea ce înseamnă, cu totul, ceva peste opt ore de film. Numai că opt ore de film au însemnat zeci şi sute de ore de filmare (nu exagerez!). O bună parte din vara şi toamna anului 2013 am ocupat-o în acest fel. Dar nu mi-a displăcut deloc. La începutul lunii octombrie 2013, primele episoade ale serialului au început să fie difuzate de TVR Internaţional şi TVR 2. După câteva zile, exigenta producătoare Irina Ifrimache m-a sunat să-mi spună că numărul accesărilor de pe platforma online TVR Plus – care a dus serialul pe tărâmul internetului – este cu totul şi cu totul îmbucurător. Încă o dată, profesorul de Istorie care sunt a fost încântat de veste.

Paginile ce urmează reprezintă, adaptate, scenariile propuse pentru aceste scurte episoade TV Sunt poveşti reale, despre o lume reală – dar şi despre fantasmele românilor dintr-o epocă sau alta. De la povestea coroanei regale a lui Carol I şi până la vânătorile lui Nicolae Ceauşescu, de la războaiele pe care le-am câştigat şi până la tratatele care ne-au modificat frontierele, trecutul nostru este fragmentat la tot pasul de astfel de poveşti. Spun poveşti nu pentru că idealizarea trecutului ar fi obligatorie – ci pentru că Istoria, de fapt, aceasta este: o poveste, cât mai apropiată posibil de realitatea de altădată. Un istoric este un cercetător al trecutului, desigur – dar, înainte de toate, el este un om a cărui misiune este să spună o poveste despre cei ce-au fost şi cele ce s-au întâmplat.

După 20 de ani de profesorat la o catedră a Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană[1], am ajuns la concluzia că cel mai mare inamic pentru Istoria noastră nu-l reprezintă minciuna şi nici manipularea pe care unele regimuri (din interior sau din exterior) le-au practicat În timp, acestea pot fi corectate.

În schimb, ameninţarea cea mai mare este indiferenţa. Ea conduce nu numai la neştiinţă, ci şi la anestezierea dorinţei de a şti. Astăzi, pentru un om curios, sursele istorice sunt relativ la îndemână. Arhivele şi bibliotecile sunt deschise, cu restricţii minime. În plus, vastele orizonturi ale internetului par a oferi răspuns la orice întrebare. Totuşi, cultura internetului are avantaje, dar şi capcane foarte multe. Drept care îmi propun, în paginile care urmează, să înlătur câteva clişee care s-au înserat în discursul public despre istoria noastră. Sau să ofer o explicaţie ferită de teorii ale conspiraţiei şi accente senzaţionaliste – în condiţiile în care şi unele şi altele au contaminat uneori discursul despre trecutul nostru.

Cum anume a ajuns Gheorghe Gheorghiu-Dei în fruntea comuniştilor români? Cât de playboy a fost Regele Carol al II-lea? Cum anume a ajuns o tânără pe nume Cătălina Toderiu să intre în galeria eroilor naţionali sub numele de Ecaterina Teodoroiu? De ce au venit în România preşedinţii Charles de Gaulle sau Richard Nixon? De ce Regina Angliei l-a plimbat în caleaşca regală pe Nicolae Ceauşescu? Sau de ce s-a dus acesta din urmă într-o vizită în Iran, în chiar ultimele sale zile de viaţă? Acestea şi alte câteva zeci de întrebări îşi regăsesc un răspuns – cât mai apropiat de adevăr, sper – în paginile ce se deschid aici.

Este uşor de imaginat că toate spaţiile locuite de români au propriile poveşti adevărate istorice – toate frumoase şi instructive pentru cel curios să le afle. Din motive care ţin de secretele logistice ale unui serial TV precum acesta, nici deplasările mele pentru filmări – şi, implicit, nici poveştile scrise pentru acest proiect – nu au putut acoperi toată harta ţării. Poate într-o altă ediţie a acestei cărţi voi putea însera povestea statuii lui Ştefan cel Mare din Chişinău (da, este o poveste fascinantă!) sau povestea Catedralei din Timişoara (care merge de la Regele Mihai şi până la revoluţia anticomunistă din 1989!). Iaşiul şi Clujul, Craiova sau Alba Iulia au propriile episoade de trecut – după cum au Cernăuţiul sau Baia Mare, Constanţa, Curtea de Argeş, Aradul sau Târgoviştea. Toate fostele sau prezentele localităţi de pe harta României mustesc de poveşti; cel dispus să le strângă şi să le spună mai departe are de unde alege.

Capitolele ce urmează în acest volum strâng 91 dintre aceste capsule de trecut. Cum se va vedea, stilul în care au fost scrise este mai apropiat de necesităţile expunerii orale pe care o presupune un documentar TV. Destinatarul poveştilor nu este decât într-o accepţie foarte largă profesionistul în Istorie. Dat fiind că singura calitate pe care autorul sus semnat şi-o revendică este curiozitatea, cel la care m-am gândit în timp ce scriam sau filmam aceste episoade este mai ales omul curios din România, indiferent de pregătirea, vârsta sau profesia lui. Istoria, în fond, este o disciplină foarte democratică. Nu numai că oricine poate deschide o carte de istorie, dar (aproape) oricine are dreptul la o opinie despre trecutul ţării sale – de preferat, după ce mai şi citeşte câte ceva. În fond, cu toţii năzuim spre Adevăr şi nimeni, în Istorie, nu are monopol asupra lui.

Aceste pagini, în această formă, nu ar fi fost povestite (şi nici scrise) dacă nu m-aş fi simţit încurajat de oameni cărora trebuie să le arăt aici gratitudinea mea. Beatrice Comănescu – directoarea TVR Internaţional – a sprijinit şi a tutelat de la bun început acest proiect, cu o eleganţă şi cu o fermitate admirabile (şi cu un parfum de junglă al cărui nume îl ştiu, dar nu-l pot reda aici); la fel şi preşedintele TVR, Claudiu Săftoiu, care, într-o perioadă deloc simplă din viaţa instituţiei, a avut totuşi timp pentru discuţii aplicate despre promovarea Istoriei naţionale – ceea ce mi se pare (ca unul care am cunoscut destul de mulţi directori de instituţii din această ţară) cu totul meritoriu. Irina Ifrimache, Ştefania Ţene, Dan Ionescu şi Gabriel Rusu au fost producătorii foarte îngăduitori cu mine ai variantei filmate, tot ei strângând o echipă de profesionişti ai imaginii, luminii sau sunetului a căror colaborare m-a onorat (pentru cameramanii Florin Ioniţă & Viorel Popescu: fiecare zi de filmare a fost o plăcere, stimabililor!) Realizatoarea TV Irina Negraru ne-a fost mereu aproape, cu cele mai calme abordări de care crizele inerente din lumea televiziunii aveau nevoie.

Cum vă puteţi imagina, toate aceste poveşti au fost spuse, mai întâi, chiar echipei cu care am filmat fiecare episod în parte – în Bucureşti sau la Braşov, la Constanţa, la Sinaia, la Ploieşti şi în alte câteva peisaje urbane sau rurale. Ar merita o poveste aparte toată gama de întâmplări de la filmările noastre – de la marginile de sat în care am ajuns şi până la casa lui Nicolae Iorga de la Sinaia sau la Piaţa Obor din Bucureşti. Mă simt dator să spun că acest serial TV a avut o parte care cu siguranţă nu se va vedea niciodată: în cea mai mare parte, ea este alcătuită din femeile şi bărbaţii amabili pe care i-am întâlnit de-a lungul filmului nostru. Directori de muzee sau administratori de pieţe, comandanţi ai unor unităţi militare sau angajaţi ai primăriilor, toţi aceşti oameni au fost mai mult decât amabili atunci când au aflat că este vorba despre o suită de poveşti din Istoria Românilor. Interesul pe care astfel de concetăţeni l-au arătat faţă de aceste naraţiuni m-a făcut să merg mai departe – şi mi-a dat mereu sentimentul că Istoria noastră rămâne o poveste ce merită spusă.

Mai presus de orice dubiu, directorii Irén & Grigore Arsene de la Curtea Veche Publishing m-au încurajat (cu aceeaşi prietenie dintotdeauna) să pregătesc varianta pentru tipar a acestor poveşti; lor şi echipei lor, de asemenea, mulţumirile mele. Puţini dintre cei ce citesc o carte ştiu ce greu e să produci, ca atare, una.

Este de la sine înţeles că responsabilitatea pentru toate erorile din paginile ce urmează cade doar în sarcina autorului. Indiferent dacă sunt multe sau puţine aceste erori, fiţi convinşi că au fost neintenţionate. În măsura în care le veţi găsi, vă invit să-i daţi un semn autorului – pentru ca povestea generică despre Istoria Românilor să fie din ce în ce mai adevărată.

Ce-ar mai fi de spus? Oare Istoria ne învaţă câte ceva, peste decenii şi veacuri? — iată una dintre întrebările fundamentale ale breslei din care fac parte. Nu dau aici un răspuns. Cred doar că unii învaţă ceva, oarece, din Istorie, iar alţii nu. Nu am curajul de-a spune că iniţierea în Istorie ar fi o reţetă pentru succes sau pentru fericire. Am încercat să găsesc fiecărei poveşti de aici câte o morală, dar nu pentru a fixa vreun adevăr axiomatic – ci pentru că, în lumea oamenilor, orice poveste (adevărată sau nu) poate oferi o lecţie. Orice creaţie a omului are lecţia sau lecţiile sale. Dacă le învăţăm (sau nu) – aceasta este o cu totul altă poveste. Unele poveşti au câteva detalii care se repetă de la o pagină la alta – şi trebuie să spun că am făcut-o intenţionat, astfel încât aceste poveşti să poată fi citite disparat, atunci când lectorul va avea timpul şi dispoziţia de a deschide cartea la un capitol sau altul.

Acestea fiind spuse, probabil că singura concluzie a acestor pagini este şi cea mai simplă: Istoria e, mai presus de toate, o poveste apropiată de adevăr despre ceea ce a fost.

Iar pentru unii dintre noi, tocmai acest lucru o face cea mai frumoasă poveste dintre toate câte există.

Regele Carol I şi oltenii
(mai 1866)

Există, în trecutul nostru, unele evenimente care, deşi sunt cu totul reale, par a fi decupate dintr-o comedie cinematografică. Este şi cazul poveştii noastre din deschiderea acestui volum, care trimite la una dintre paginile puţin cunoscute ale istoriei. Pur şi simplu, imaginaţi-vă că în primăvara anului 1866 ţăranii olteni din sudul judeţului Dolj au ameninţat că-l vor detrona pe nou-venitul domnitor de la Bucureşti! Nu este nicio glumă – drept care acest fragment de istorie s-ar putea intitula Regele Carol I şi oltenii.

Cei mai mulţi dintre români, atunci când aud de numele comunei doljene Dăbuleni, se gândesc automat la cei mai buni pepeni verzi – sau lubeniţe, cum li se spune în partea locului. Dar puţini ştiu că toată acea zonă din sudul României, de la Calafat şi până la Dăbuleni, a fost în anul 1866 centrul unei mişcări de protest care a stârnit panică până la Bucureşti. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile.

La începutul lunii mai a anului 1866, toată floarea politică şi administrativă a ţării pregătea cu emoţie venirea în ţară a domnitorului Carol I – cel care în data de 10 mai a acelui an urma să fie primit triumfal în Bucureşti. Dar, când oricine s-ar fi aşteptat mai puţin, într-un colţ al României câţiva ţărani olteni au decis să se opună noului regim şi să-l răzbune pe domnitorul detronat Alexandru Ioan Cuza! De fapt, aceşti olteni nu erau chiar ţărani obişnuiţi. Ei erau aşa-numiţii ţărani-grăniceri de pe linia Dunării, aleşi dintre fiii satelor din jurul Calafatului. Pe data de 4 mai 1866, ei au primit ordinul să se încoloneze şi să plece spre Craiova, urmând ca de acolo să fie trimişi la Bucureşti, pentru a asista la ceremonia de primire a noului domn Carol. Dar, cum aceşti fii de ţărani nu aveau prea multă carte şi cum nimeni nu se străduise să le explice misterele politicii, printre aceşti olteni au început să apară zvonuri ciudate. În primul rând, ei nu înţelegeau de ce fusese dat jos un domnitor român pentru a veni un alt domnitor tocmai din Germania. Apoi, ei au început să se teamă că reformele lui Cuza, care tocmai le dăduse nişte loturi de pământ, vor fi anulate, iar noul domn neamţ le va lua pământurile înapoi. În fine, în al treilea rând, grănicerii şi-au adus aminte că guvernul nici măcar nu era foarte punctual cu solda pe care trebuia să le-o plătească: din primele patru luni ale anului 1866, ei primiseră banii doar pe o lună.

Şi astfel, în ziua de 7 mai, în Calafat şi în satele învecinate – Maglavit, Pisc, Poiana Mare, Cetate şi alte câteva – grănicerii au pornit o adevărată revoltă. Ei au cutezat să-şi alunge ofiţerii şi au refuzat să asculte ordinele primite. În plus, strigau că ciocoii l-au dat jos pe Cuza şi chiar ameninţau că vor merge spre Bucureşti pentru a da jos pe domnul neamţ şi guvernul său.

Imediat, prefectura şi primăria de la Craiova s-au alarmat, iar vestea a ajuns şi la vârful Ministerului de Interne. Pe 10 mai 1866, domnitorul Carol I a intrat în Bucureşti, dar Istoria va reţine că oltenii-grăniceri de pe malul Dunării au refuzat să vină să-l întâmpine.

Abia după lungi săptămâni şi după lungi tratative şi ameninţări, grănicerii au fost potoliţi şi li s-au dat asigurări că nimeni de la Bucureşti – şi cu atât mai puţin noul domnitor – nu are de gând să le ia pământurile. Printre ultimii rebeli liniştiţi s-au numărat cei din satul Dăbuleni.

Peste alţi 10 ani, mulţi dintre acei ţărani olteni aveau să lupte ca nişte eroi pe fronturile războiului de independenţă din 1877, chiar sub steagul purtat de cel pe care ei îl priviseră cu suspiciune în mai 1866 – adică gloriosul viitor rege al României Carol I.

Morala poveştii de faţă pleacă de la un detaliu real: ani la rând după acea revoltă din 1866, ori de câte ori o nouă lege anunţa probleme, Regele Carol I îi întreba pe sfetnicii săi: dar, oare, dăbulenii ce zic? De unde rezultă că mulţimile se pot înşela uneori în istorie, dar, cu toate acestea, un conducător înţelept este dator să fie atent la talpa ţării.

Povestea şi poveştile Castelului Peleş
(1873–1883)

În geografia sentimentală a oricărui popor există anumite clădiri reprezentative, care oglindesc istoria locurilor şi care vorbesc despre oameni şi fapte din trecut. În cazul României, un astfel de loc se află chiar în centrul ţării, pe o vale a munţilor Carpaţi, la 120 de kilometri de Bucureşti. Vă propun, aşadar, să vorbim acum despre povestea şi poveştile Castelului regal Peleş.

Istoria Castelului Peleş începe în vara anului 1866, când nou-venitul domnitor Carol I vizitează pentru prima dată micul sat de munte care avea să devină oraşul Sinaia. Încântat de frumuseţea locurilor, el a decis să ridice în aceste locuri o reşedinţă de vară pentru familia sa. În acest scop, a vândut o moşie din Germania şi, din banii proprii, a cumpărat la Sinaia, în anul 1872, o suprafaţă mlăştinoasă de teren de 1000 de pogoane. În anul următor, 1873, au început lucrările de asanare şi de stabilizare a terenului.

Construcţia Castelului Peleş a durat 10 ani, din 1873 şi până în 1883. De fapt, Peleşul avea să devină un întreg complex, ce urma să cuprindă în final mai multe clădiri – precum castelele Pelişor şi Foişor, Corpul de gardă, Uzina electrică, Economatul sau Grajdurile regale. Planurile iniţiale au fost schiţate de arhitecţii Schultz, Benesch şi Liman – dar, în cursul anilor, câteva zeci de ingineri, arhitecţi şi artişti, români sau străini, au lucrat pentru lărgirea complexului. De reţinut că în anul inaugurării sale, în 1883, Castelul Peleş era foarte aproape de graniţa cu Austro-Ungaria, care începea dincolo de Predeal. Dar, după unirea Transilvaniei din 1918, Castelul regal de la Peleş a devenit a doua capitală a ţării, aflată chiar în mijlocul României Mari.

Elegant şi cochet, complexul din jurul Castelului Peleş a fost decorul unor episoade importante din istoria ţării. Aici, la Peleş, au avut loc mai multe consilii de coroană, care au luat decizii capitale pentru politica externă a ţării. La Peleş a încetat din viaţă, în toamna lui 1914, Regele Carol I, iar în apropiere, la Pelişor, Regina Maria şi-a trăit ultimele zile, în vara lui 1938. Şi tot aici, în aceste clădiri, s-a născut în 1893 Regele Carol al II-lea, iar mai apoi, în 1921, Regele Mihai.

Chiar dacă nu fusese niciodată domeniu al statului, Castelul Peleş a fost naţionalizat în 1948, după abdicarea forţată a Regelui Mihai şi după transformarea României în republică. Începând din anul 1953, Peleşul a devenit muzeu – şi la fel este şi astăzi. În anul 2006, acest castel a fost retrocedat proprietarului său de drept, Regele Mihai, care l-a primit moştenire de la Regele Ferdinand. În prezent, statul român gestionează exploatarea turistică a muzeului şi plăteşte familiei regale, drept chirie, o sumă lunară de circa 11.000 de euro. După Palatul Parlamentului din Bucureşti şi după Castelul Bran, Castelul Peleş este cea de-a treia atracţie turistică a României – spre care vin anual câteva sute de mii de vizitatori.

Ca orice castel, Peleşul are legendele şi misterele sale. Unii spun că, în anumite nopţi din an, prin parcul castelului se văd focuri plutind deasupra pământului – aceasta, pentru că Regele Carol I a îngropat la fundaţia clădirii, aşa cum se obişnuia atunci, mai multe monede de aur. Alţii spun că pe culoarele castelului, în nopţile cu lună, se văd umbrele fantomatice ale foştilor săi stăpâni – regii şi reginele României. Toate acestea, desigur, sunt legende. Un lucru este cert: Nicolae şi Elena Ceauşescu niciodată nu au apreciat acest castel – mai ales după ce au aflat că lemnul clădirii ar fi fost infectat de o ciupercă.

Cuplul Ceauşescu a dormit aici doar o noapte, după care a evitat să revină prin aceste locuri.

Morala acestei poveşti nu vorbeşte despre fantome, ci despre geografie: acum 130 de ani, în România Mică, Peleşul era un castel de graniţă, aflat la marginea ţării. Astăzi, el este chiar în mijlocul României. Acele ziduri şi vitralii maiestuoase vorbesc despre puterea transformatoare a omului. Şi, mai ales, ele vorbesc despre istoria celor 80 de ani ai monarhiei române.

Independenţa României:
 9 sau 10 mai 1877?

Când eşti profesor de istorie, unul dintre lucrurile la care trebuie să te aştepţi mereu este să ţi se pună diverse întrebări privitoare la trecutul ţării. Nu numai elevii sau studenţii au curiozităţi – ci şi prietenii sau cunoscuţii. De exemplu, una dintre întrebările care mie mi s-au pus cel mai des în ultimii ani a fost: care anume este adevărata zi a Independenţei României – 9 mai sau 10 mai?

Când vorbim despre independenţa de stat a României, cu toţii ştim că ea a fost obţinută, prin luptă, în anul 1877. Aşadar, în privinţa anului nu există dubii. La fel, cu toţii cădem de acord că luna în care s-a declarat independenţa a fost luna mai. Probleme apar doar în privinţa zilei: a fost oare ziua de 9 mai, când declaraţia de independenţă a fost citită în Parlament, sau a fost 10 mai, ziua în care domnitorul Carol I a proclamat independenţa statului? Vă propun, acum, să vedem dacă şi ce enigmă se ascunde aici.

În cursul secolului al XIX-lea, între Imperiul Turciei Otomane şi Imperiul Rusiei Ţariste au avut loc mai multe războaie. Ele toate au afectat din plin viaţa din Moldova şi Ţara Românească – aceasta, pentru că teritoriul românesc se afla exact în aria de intersecţie dintre interesele Rusiei şi ale Turciei pe harta Europei.

La fel s-a întâmplat şi în primăvara anului 1877. Rusia – doritoare să-şi extindă influenţa în Peninsula Balcanică – căuta un prilej pentru a declara război Turciei. Tânărul stat român de atunci şi-a dat seama că poate profita de acest război. România mică fusese unită în 1859 sub domnitorul Cuza şi era condusă din 1866 de domnitorul Carol I. Dar, cu toată conducerea reformatoare a lui Carol I, România avea totuşi o problemă de reglat cu Imperiul Otoman. Mai precis, România nu era un stat suveran, de sine stătător – ci era într-o stare de dependenţă faţă de Turcia.

Profitând cu abilitate de conflictul ce plutea în aer, pe 4 aprilie 1877 Guvernul României a semnat o convenţie militară cu Rusia, prin care trupele ţarului puteau trece pe teritoriul nostru pentru a ataca Turcia pe linia Dunării. Totodată, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României – ceea ce nu va face, dar aceasta deja este o altă istorie. Războiul ruso-turc a început pe 12 aprilie 1877. Supărată că Bucureştiul dăduse drept de trecere trupelor ruse, Turcia a bombardat malul românesc al Dunării. Începând din ultimele zile ale lui aprilie, artileria noastră de la Calafat a deschis şi ea foc peste Dunăre, asupra oraşului turcesc (atunci) Vidin. Legenda spune că, la auzul primelor focuri ale tunurilor româneşti, domnitorul Carol I a spus faimoasele cuvinte: „Asta-i muzica ce-mi place!”

Aşadar, de la sfârşitul lui aprilie 1877, România s-a aflat în stare de război cu Turcia Otomană. Pe 9 mai 1877, ministrul de externe al ţării, Mihail Kogălniceanu, a mers în Parlamentul de la Bucureşti şi a citit Declaraţia de independenţă a ţării. Iar a doua zi, pe 10 mai, domnitorul Carol I proclama solemn independenţa de stat a României. Aşadar, care din cele două date este ziua Independenţei noastre?

Adevărul se află ascuns chiar în Constituţia României din acel moment. Potrivit legii, domnitorul numea şi revoca miniştrii şi orice act al suveranului trebuia validat apoi de ministrul de resort. Cu alte cuvinte, pe 9 mai 1877 a avut loc citirea declaraţiei de independenţă de către ministrul Kogălniceanu şi mai apoi discutarea ei în Parlament. Dar intrarea în vigoare a acestei declaraţii s-a produs după ce, a doua zi, pe 10 mai, domnitorul Carol I a proclamat starea de independenţă ca stare de fapt. Aşadar, din punct de vedere legal, ziua independenţei a fost în mod voit legată de ziua de 10 mai. Altfel spus, Kogălniceanu însuşi a citit declaraţia în ziua de 9 mai pentru a-i da ocazia lui Carol I să proclame a doua zi Independenţa, pe 10 mai – de ziua dinastiei.

Polemica dintre susţinătorii zilei de 9 mai şi cei ai zilei de 10 mai nu este o dispută istorică, ci una politică. Începând cu anul 1948, regimul comunist a insistat voit pe declaraţia lui Kogălniceanu din 9 mai, tocmai pentru a-l scoate din istorie pe Regele Carol I şi pentru a trece sub tăcere ziua de 10 mai, care era ziua României regale. La drept vorbind, Kogălniceanu însuşi ar fi fost supărat de maniera ostentativ-politică în care a fost folosită declaraţia lui – cu atât mai mult cu cât Kogălniceanu n-a fost niciodată republican!

Morala poveştii noastre este şi un sfat pentru conducătorii României de azi: aveţi grijă cum vă alegeţi zilele declaraţiilor politice, pentru că niciodată nu se ştie cum le vor interpreta generaţiile viitoare!

Universitatea din Bucureşti la 150 de ani

Povestea de faţă ne aduce în atenţie una dintre cele mai cunoscute instituţii ale României. Vom vedea ce legătură există între Alexandru Ioan Cuza şi… ziua naţională a Americii. Va fi o poveste în care apar mulţi savanţi, dar mai apar şi legionari cu pistoale, comunişti cu dosare sau mineri cu panseluţe. În cazul în care n-aţi ghicit încă, aici voi vorbi despre o instituţie ce există în viaţa statului nostru de 150 de ani. Este vorba despre Universitatea din Bucureşti.

Cei mai mulţi români ştiu că data de 4 iulie e ziua naţională a Statelor Unite ale Americii – dar mai puţini ştiu că tot 4 iulie, pe stil vechi, a fost şi ziua de naştere a Universităţii din Bucureşti. Printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, atunci, în iulie 1864, facultăţile de Drept, Ştiinţe şi Litere (înfiinţate în anii precedenţi) au fost unite într-o Universitate, al cărei prim rector era savantul jurist Gheorghe Costaforu. Ca element picant al istoriei, reţineţi că acest prim rector era şi un om foarte orgolios – într-atât de orgolios, încât la un moment dat l-a provocat la duel cu spade pe un bărbat din familia Lahovari, ocazie cu care chiar a fost rănit. În România, dintotdeauna, calmul universitar se pare că a avut limitele sale!

Totuşi, generaţiile acelei epoci n-au dat numai spadasini, ci şi pe primii autentici profesori universitari ai ţării – cu o prestaţie calitativă atât de ridicată, încât şi astăzi ne raportăm cu respect şi admiraţie la nume precum Ion Zalomit, Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga.

După 1919, în noua Românie Mare, Universitatea a devenit centrul activităţii culturale şi de cercetare. Dar amprenta epocii a adus şi probleme grave. Ca şi în alte universităţi din ţară, în Universitatea din Bucureşti s-au auzit cântecele de sirenă ale extremismului politic. La sfârşitul anilor ’20 şi o bună parte din anii ’30, parte din elita legionarilor români provenea din facultăţile de Drept, de Teologie sau de Medicină de la Bucureşti. Totuşi, acel deceniu tulbure a avut şi momentele sale luminoase: în anul 1936, în stilul arhitectonic propriu al epocii, a fost inaugurat Palatul monumental al Facultăţii de Drept – cel care este azi şi sediul Rectoratului Universităţii bucureştene.

Al Doilea Război Mondial avea să afecteze din plin viaţa universitară bucureşteană. La mijlocul lui aprilie 1944, într-un mare bombardament anglo-american asupra Bucureştiului, mai multe clădiri ale Universităţii – printre care şi sediul actualei Facultăţi de Istorie – au fost distruse şi abia în anii ’50 va începe reconstrucţia lor. Inaugurarea noilor spaţii universitare va avea loc abia la începutul anilor ’70.

După anul 1945, regimul comunist din România va începe o drastică epurare după criterii politice a profesorilor din Universitate. Unele dintre cele mai mari nume ale ştiinţei româneşti au fost alungate din amfiteatre, iar locul lor a fost ocupat deseori de profesori improvizaţi, dintre care mulţi nici măcar nu vorbeau fluent limba română. Într-un alt fragment al acestei cărţi vom vorbi despre legea învăţământului din august 1948 şi despre dramatica schimbare pe care ea a adus-o în viaţa universitară.

O perioadă mai fastă a urmat în anii ’60, pe măsură ce partidul unic de la Bucureşti se îndepărta de controlul Moscovei. Pentru o vreme, s-a părut că mediul universitar îşi va recăpăta independenţa. Totuşi, putem spune că regimul Ceauşescu s-a temut de Universitate şi a privit-o cu suspiciune. În anii ’70 şi ’80, mai multe facultăţi sau catedre au fost desfiinţate, iar avansarea în ierarhia didactică era rezervată numai membrilor de partid. În anul 1989, Universitatea din Bucureşti avea doar 6 facultăţi, cu 8000 de studenţi. Astăzi, aceeaşi universitate are 19 facultăţi şi peste 30.000 de studenţi.

După căderea comunismului, Universitatea Capitalei ţării a rămas în centrul durerosului proces de tranziţie pe care l-am traversat. De la un balcon al Universităţii – de pe faţada dinspre Teatrul Naţional – s-a lansat mitingul-maraton din primăvara anului 1990. Tot aici, în Piaţa Universităţii, au venit mai apoi minerii, provocând un uriaş scandal intern şi internaţional. La şapte ani după mineri, tot lângă Universitate a venit preşedintele american Bill Clinton, pentru a spune că România va deveni membră a alianţei NATO. Şi tot aici, în acest spaţiu, se consumă şi azi cele mai mari manifestaţii din Bucureşti – fie că ele sunt de bucurie sau de protest.

Şi astfel ajungem la morala acestei poveşti: în sens propriu sau în sens metaforic, fie că e vorba despre ştiinţă sau despre crizele sociale, de 150 de ani Universitatea din Bucureşti rămâne kilometrul zero al prezentului românesc.