Plăcile de plumb de la Sinaia
Povestea Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător.
Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o menţiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii '80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.
Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenienţa lor din Sinaia.
În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute (din nefericire multe fotografii au fost distruse de vitregiile timpului, o dată cu negativele) în volumul Comica apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat în 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor. Dispunem astăzi, prin intermediul acestei cărţi, de cca 50 de imagini inedite, după piese dispărute, la care se adaugă cele 35 de piese regăsite. Dan Romalo a lansat pentru prima dată ipoteza autenticităţii plăcilor (deşi a pus-o sub semnul întrebării) şi a fost primul care a studiat cu temeinicie întreg ansamblul, a transcris textele şi a încercat o decriptare a lor. Probabil lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniu, care săi confere autoritate, dar şi inerţia, scepticismul şi reaua credinţă a unor oameni de ştiinţă (la care se adaugă, poate şi unele interese oculte) l-au scos pe nedrept în afara credibilităţii, deşi eforturile sale au fost considerabile (peste 20 de ani de muncă), iar metodele sale riguroase. Chiar şi după apariţia cărţii, subiectul a continuat să fie considerat lipsit de importanţă, deşi amploarea şi complexitatea ansamblului indică, în cazul unui fals, o minte cu totul genială. Citeşte aici răspunsul dlui Dan Romalo la reacţiile stârnite de apariţia cărţii.
Analizele de material făcute la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară din Bucureşti de către dr. Bogdan Constantinescu, în luna mai a anului 2004, au relevat o compoziţie asemănătoare celei a plumbului tipografic din sec. XIX, confirmând ipoteza copiilor sau a unui eventual fals. Ipoteza plumbului antic, original, este greu de susţinut la ora actuală. Totuşi, analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuţia deschisă, arătând că plumbul din această piesă este destul de asemănător cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetăţii Sarmizegetusa şi folosită ca martor (ROMALO 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne împiedică să ajungem la concluzii clare.
Specialiştii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute în grabă după nişte originale, decât de creaţii moderne.
Cercetările noastre au început imediat după apariţia primei ediţii a cărţii dlui Romalo (în toamna anului 2003). Am prezentat o comunicare în noiembrie 2003, la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, o conferinţă în iunie 2004, la Academia Română, şi o a doua conferinţă, în ianuarie 2005, la Seminarul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti.
În momentul de faţă nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puţin de protejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate şi prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de ştiinţă, fie ei lingvişti ori istorici, şi a instituţiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierea acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fantezişti, lipsiţi de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credinţă a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul şi îi îndepărtează şi mai mult pe specialişti.Tipuri de scriere
Introducere
Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această opţiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existenţa a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat într-un sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizaţie.
E bine ştiut că un popor care nu cunoaşte scrierea, atunci când împrumută un sistem de scriere, nu selectează din el doar anumite semne, pe care le consideră necesare, ci îl ia în bloc, cu toate semnele, chiar dacă acestea nu îi sunt suficiente (pentru că deţine şi unele sunete străine faţă de limba neamului de la care împrumută scrierea), sau chiar dacă unele semne nu îi sunt de folos (pentru că nu cunoaşte sunetele respective). Cu timpul, semnele inutile sunt eliminate sau folosite pentru notarea altor sunete, şi se adaugă semne noi pentru sunetele specifice limbii respective (JEFFERY 1961: 41 şi urm.).
Exemplul clasic îl constituie alfabetul grec, descendent din cel fenician, care era un alfabet consonantic, potrivit pentru notarea unei limbi semitice. Grecii au folosit unele dintre semne pentru notarea vocalelor, au redistribuit semnele care notau cele patru siflante feniciene (căci ei nu aveau decât o siflantă), au creat semne noi (de pildă omega - G, creat de ionieni prin alăturarea a doi omicron - o, sau H - psei, de origine necunoscută). Au existat diferenţe în modul cum grecii din diverse părţi au adaptat alfabetul fenician. De pildă, alfabetele greceşti occidentale au folosit semnul het pentru notarea aspiraţiei, în vreme ce ionienii, al căror dialect nu cunoştea psiloza, au folosit acest semn pentru notarea vocalei e lung (eta), grecii occidentali notau prin X grupul consonantic ks, pe când cei orientali notau velara surdă aspirată kh etc. Multă vreme, grecii nu au perceput noul lor alfabet ca pe un alfabet propriu, ci spuneau că scriu cu Utere feniciene. în realitate, după toate modificările aplicate alfabetului fenician, a rezultat un alfabet nou. La fel sa întâmplat şi cu alfabetul latin, care are la bază alfabetul grecesc occidental (chalcidic), luat prin intermediar etrusc. La fel se poate spune şi despre scrierea geţilor de pe plăci: nu mai putem vorbi de alfabetul grec, ci de o scriere getică proprie, aşa cum mai târziu se va vorbi de un alfabet gotic şi de unul chirilic.
Geţii cunoşteau, pe lângă scrierea grecească, şi alte scrieri de origine necunoscută, probabil foarte vechi. E posibil ca aceste scrieri să nu fi fost foarte potrivite pentru notarea limbii lor şi, la un moment dat, să fi început să folosească alfabetul grec, în varianta sa ioniană (se ştia oare, la vremea presupusului falsificator - nu mult după jumătatea secolului al XIX-lea, că în coloniile dobrogene se folosise alfabetul ionian?). Sau, la fel de posibil, să fi adoptat alfabetul grec din motive de "modă", din nevoia de a-şi alinia "cancelaria" la curentul vremii, deoarece mai toate neamurile barbare care cunoşteau scrierea (fie şi doar la nivelul curţii) foloseau acest alfabet. Probabil că încercarea de a folosi alfabetul grec curat, nemodificat (tipul A), nu a avut mari sorţi de izbândă, din pricina diferenţelor considerabile dintre sistemul fonetic grecesc şi cel getic: getica pare să nu facă distincţie între vocale lungi şi scurte (dar distinge între vocale deschise şi închise), şi cunoaşte sunetele palatale, absente din greacă. Din acest motiv, alfabetul grec a fost, în prima fază, augmentat (tipul B), prin adăugarea semnelor pentru cele două palatale, luate dintr-o scriere arhaică cursivă (tipul C), iar în a treia fază simplificat (tipul D), prin eliminarea semnelor pentru vocalele lungi - eta şi omega, şi a lui y. Procesul este foarte asemănător cu cel suferit de alfabetul fenician ajuns la greci, şi de alfabetul grec ajuns la etrusci şi la romani. La fel s-a întâmplat şi cu alfabetul gotic (care cuprinde trei semne superflue, fără valoare fonetică) şi cu cel chirilic (care a adăugat o mulţime de semne noi), ca să ne raportăm doar la aria europeană. în epocile mai recente, adaptările s-au făcut cu predilecţie prin adăugarea de diacritice la semnele existente, nu prin adăugarea de semne noi (vezi cazul românei, cel al limbii cehe, al polonezei, al limbii turce), aşa încât nu mai iau naştere alfabete oficiale noi.
Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci şi epoci şi locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustraţie, decoruri, informaţii din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor.
Dan Romalo a operat o clasificare generală a alfabetelor din tăbliţe în clasic, preclasic şi arhaic. Noi propunem o clasificare mai detaliată, în câteva categorii mari, fiecare având subtipuri şi variante. Am identificat două categorii: greceşti (categoria I) şi "semigreceşti" sau cursive (categoria II), la care se adaugă o categorie eterogenă de scrieri necunoscute (III). Inciziile, făcute după turnarea plăcilor, beneficiază de o atenţie specială, în categoria IV. De asemenea, monogramele şi logogramele (categoria V). Primele două categorii, cel mai bine reprezentate, conţin fiecare câte trei tipuri mari, notate cu litere majuscule (care uneori au coincis cu iniţiala unui nume propriu asociat). Subtipurile sunt notate prin adăugarea unei cifre la litera tipului. Variantele tipurilor sau ale subtipurilor sunt notate prin adăugarea unei litere minuscule.
Între tipurile nedescifrabile, cele mai interesante (şi mai vechi) par să fie scrierile de pe altare şi de pe frontoanele templelor. Dintre scrierile descifrabile, tipurile CI şi FI par a fi cele mai arhaice şi mai depărtate de alfabetul grec. Există, indubitabil, o logică limpede în distribuţia acestor scrieri în plăci, şi se întrevede cu destulă uşurinţă modul în care au evoluat în timp, şi-au adăugat semne proprii, au renunţat la semnele inutile, au coexistat sau au fost concurate de scrieri mai "moderne", s-au adaptat la curentele vremii. Dacă tot acest proces a fost gândit de o singură minte umană, ne aflăm, cu siguranţă, în faţa unui geniu inegalabil.
I. alfabete greceşti
1. A (Helis
1),
Al,
Aa,
Aal,
Ab,
Ac
3.
B
(Burebista),
Bl
2. D (Decebal), D 1 (Duras), D a (Orolio / Helis 3), Db (Cotizo 2)
II. alfabete "semigreceşti" cursive
1. C (Ceneu / Helis 2), C1
2. E (Sarmisegetuza arhaic)
3. F (Cotizo 1), F1
III. scrieri necunoscute
IV. incizii
V. monograme şi logograme
Tipuri de scriere Tipul A (Helis
1) Cel mai simplu tip de scriere, tipul A (Helisl), îl reprezintă alfabetul grec ionian, prezent exclusiv în tăbliţele care par să fi fost scrise la Helis în perioada dinaintea lui Burebista. Acesta include semnele K - omega şi H - eta, folosite în alfabetul ionian pentru notarea vocalelor o lung şi e lung. în mod evident, limba tăbliţelor nu făcea distincţie de cantitate (nu avea vocale lungi şi scurte), astfel încât omega şi omicron sunt folosite aleatoriu. Eta este folosit uneori în distribuţie liberă cu iota sau ypsilon, acestea la rândul lor, notând un i scurt perceput probabil foarte deschis, de fapt un e (cf. forme precum baseleu, chilearcho). Singura diferenţă faţă de alfabetul grec ionian o constituie desenarea în oglindă a semnului Z, poate din încercarea de a reda un sunet specific acestei limbi, inexistent în greacă. Acest mod de grafiere se găseşte şi în numele căpeteniei gete Zalomodegikos, pomenit în Stela Solilor (sec. III a. Chr.), descoperită la Histria în 1959. D.M. Pippidi a descris şi analizat această piesă (ISM I: nr. 8.), dar nu a pomenit nimic în legătură cu această stranie redare a literei Z. Ea nu se regăseşte în alte cuvinte, greceşti, din inscripţiile de la Histria sau din alte cetăţi pontice, însă este destul de frecventă în inscripţiile frigiene scrise în alfabet grecesc. De asemenea, acest semn este atestat în unele inscripţii latineşti în nume proprii provinciale (d.ex. CIL III 8302, unde acest semn apare în toponimul Brizidia din Dalmaţia).
Semnul psei - O lipseşte din acest tip, dar şi din toate celelalte (excepţie 017), însă absenţa sa este justificată prin lipsa secvenţei consonantice [ps] (ea este prezentă doar în placa 045 în cuvântul grecesc notat anepsyos "văr" şi în placa 017, care prezintă diferenţe considerabile de limbă faţă de restul plăcilor). Nu există semne speciale pentru notarea palatalelor, ci se folosesc K - kappa şi T - gamma urmate de e sau i. Această procedură este, din perspectiva dlui Sorin Olteanu, un semn clar de modernitate, căci falsificatorul ar fi folosit, în ignoranţa lui, ortografia italiană din sec. al XIX-lea. Trebuie să-i amintim însă dlui Olteanu că aceasta este cea mai firească variantă de notare a palatalelor într-un alfabet care nu posedă semne speciale, şi că la fel au procedat şi grecii pentru a nota numele străine (cf. AEKENEYZ la Strabo; TENOYKAA, AEKEBAAOZ,
AIHriZ la Dio Cassius; ZAPMIZETE0OYZA la Ptolemeu), şi la aceeaşi soluţie au recurs şi romanii în perioada târzie, când velarele se palatalizaseră - şi nu le putem atribui o grafie "italienizantă". Subtipul Al are trăsături stilistice proprii, la fel şi subtipul A2, care se caracterizează prin forma rombică a literelor şi un aspect destul de cursiv.
Tipul A (detaliu placa 002)
Subtipul A2 (detaliu placa 109)
Tipul B (Burebista)
Al doilea tip de scriere, tipul B (Burebista), pare să fie derivat din cel anterior şi apare în timpul regelui Burebista. Se caracterizează prin prezenta unor semne aparte, care notează, foarte probabil, palatalele c şi g, la care se adaugă, în unele plăci, semnul V cu valoarea u, la fel ca în alfabetul latin. Primele două semne (dar posibil şi cel de-al treilea) par să fie preluate din scrieri locale mai vechi, în primul rând din tipul C. Astfel, tipul B apare ca un alfabet ionian augmentat cu semne necesare notării unor sunete inexistente în limba greacă.
În cadrul tipului B se pot identifica două etape. în prima etapă, semnul V este necunoscut, iar u este redat prin OY şi este reprezentată de o serie de plăci din vremea lui Burebista, care par să aparţină primei perioade de domnie, şi de câteva plăci din Dobrogea. Celei de-a doua etape, în care s-a inclus semnul V, îi aparţin plăci exclusiv din vremea lui Burebista şi două plăci din Dobrogea, în care apare numele lui Dapyx. Urmărind povestea acestui tip de scriere, deducem că el a apărut la Genucla, prima capitală a lui Burebista, probabil din augmentarea tipul A, ionian pur, cu elemente din tipul C, foarte arhaic, prezent tot la Helis, şi care va constitui "semnătura" lui Ceneu (= Deceneu) în majoritatea plăcilor.
De la Genucla, tipul B a fost dus la Sarmizegetusa, unde a înlăturat probabil tipul E arhaic cursiv, imbricat (cu care coexistă în placa 058). Noul tip de scriere câştigă teren în toate regiunile supuse lui Burebista: la Genucla înlătură tipul arhaic C, aşa încât în vremea lui Dapyx se foloseşte doar tipul Burebista; la Helis înlătură tipul ionian A, care nu nota palatalele, vezi placa 091, scrisă în vremea lui Oroles, după moartea lui Burebista, şi tipul foarte vechi C1; la Moleodabo, cetatea lui Zyraxes, este singurul tip atestat imediat după înlăturarea lui Burebista (035 şi 134).
Tipul C (Ceneu)
Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o scriere cursivă, probabil foarte veche, ce include semnele speciale pentru notarea sunetelor palatale c şi g, şi pentru u, preluate ulterior de tipul B. Primele două semne există şi in alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat pe mulţi sceptici, lipsiţi de o pregătire temeinică, să declare falsuri aceste piese. Totuşi, originea acestor semne în alfabetul chirilic nu este lămurită, semnul ce având origine necunoscută, iar cel pentru ge, existent azi doar în alfabetul sârb, fiind considerat de unii de origine românească în
alfabetul sârb, de alţii de origine sârba in scrierile româneşti cu alfabet chirilic ( PETAN 2005:319). Valoarea fonetică a unora dintre semnele acestui tip de scriere este dedusă din context, deoarece ele nu par a avea corespondenţe în alte alfabete
cunoscute. Altele însă se regăsesc în scrieri din aria mediteraneană, micrasiatică şi din orientul apropiat. De exemplu alfa redat printr-un cerc cu 6 „picioare" evocă semnul cipriot pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale tăiate de una orizontală se găseşte în alfabetele sud- semitice cu valoare fonologică asemănătoare, dzeta reprezentat printr- o linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică cu aceeaşi valoare etc.
Scrierea cursivă C1 a coexistat, la Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele plăci. Subtipul C1 apare doar în peceţi sau cartuşe. în plăcile din vremea lui Burebista, scrise în tipul B, foarte adesea "semnătura" lui
Deceneu, de la sfârşitul textului, este scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod limpede din Dobrogea şi nu a fost niciodată utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se înrudeşte cu tipurile F/F1 şi E. 
Tipul C (Detaliu placa 010)
Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080) Subtipul Cl (pecetea regelui Zyeado, placa 076) Tipul D (Decebal) La prima vedere, tipul D (Decebal) pare să derive dintr-o scriere grecească occidentală, care nu cunoştea semnul K (omega), inventat de ionieni. Tot spre tipul occidental trimite şi notarea grupului cs prin X, nu prin M, în unele plăci (cf. numele lui Zamolxe în placa ll7), acesta din urmă fiind specific alfabetului ionian. Este remarcabilă, de asemenea, raritatea semnului Y (în unele plăci este cu totul absent), iar în plăcile care nu conţin pe y, nu există nici eta. Totuşi, lipsesc alte caracteristici ale alfabetului chalcidic (de pildă notarea lui A prin L), iar în unele piese apare eta (în 6 din cele 28 scrise în acest tip). Deducem de aici că ar putea fi vorba nu de un izvor direct dinspre sudul Italiei sau Grecia occidentală, ci de o simplificare a tipului oriental, sub influenţa alfabetului latin sau, mai puţin probabil, a alfabtului chalcidic (altfel nu sar explica de ce au fost eliminate tocmai semnele specific ioniene). Apariţia acestui tip în perioada geto-dacă târzie (probabil a doua jumătate a sec. I a. Chr., după moartea lui Burebista), pledează în favoarea influenţei dinspre Italia. Tipul D se regăseşte în plăcile din vremea regelui Duras şi în toate plăcile din vremea lui Decebal, uneori însoţit de scrieri incizate, foarte rar (două cazuri) de scrieri necunoscute. Mai este atestat şi la Helis (Da sau Helis 3), în vremea lui Oroles în perioada postburebistană, cînd s-a renunţat la scrierea B a lui Burebista şi s-a adoptat acest alfabet probabil sub influenţă romană. La acestea se adaugă alte trei piese de la Helis, care îl pomenesc pe Dromichete. Aspectul modern al acestor trei plăci poate fi un semn că ele constituie rescrieri din vremea lui Oroles ale unor texte redate iniţial în tipuri arhaice, devenite greu lizibile. în sfârşit, în cetatea Saetopeiodabo a lui Cotizo, se foloseşte acelaşi tip, cu unele trăsături stilistice specifice (Db, Cotizo 2), alături de tipul arhaic F, specific acestui rege.
Utilizarea tipului occidental de către Oroles şi Cotizo nu este surprinzătoare, deoarece ambii aveau relaţii mai strânse cu romanii decât cu grecii (Cotizo era în Banat, departe de influenţa dobrogeană, iar Oroles era aliat cu romanii şi fusese declarat amicuspopuli Romani de către Octavian). Subtipul Dl apare în plăcile lui Duras. şi se individualizează printr-un semn specific pentru notarea lui t (trei haste verticale tăiate de o hastă orizontală; semnul se găseşte şi în tipul arhaic C, şi în unele alfabete sud-semitice, unde are aceeaşi valoare fonetică), care coexistă cu semnul tradiţional tau. Tipurile specifice epocilor anterioare (A, B şi C) sunt total absente în vremea lui Decebal.
Tipul D (detaliu placa 121)
Tipul E (Sarmisegetuza arhaic)
